Filocalia de la Dragomirna, file de aur ale istoriei monahismului românesc

De numele Mănăstirii Dragomirna se leagă atât frumuseţea dusă aproape de perfecţiune a proporţiilor arhitecturale şi a frecescelor ce împodobesc locaşul, cât şi importantul curent cultural și duhovnicesc numit „Paisianism”. Până acum patru decenii și mai bine, specialiștii în paleografie considerau că prima traducere a Filocaliei din limba greacă era versiunea lui Teofan Zăvorâtul în limba rusă, de la 1877. Între timp, s-a descoperit faptul că la Dragomirna a fost tradusă prima culegere de texte filocalice în 1769, sub îndrumarea Cuviosului Paisie de la Neamţ (Velicicovski), sfânt care a reînviat isihasmul pe pământ românesc şi la popoarele din jur.

Preotul Ion Andrei Ţârlescu, cercetător la Biblioteca Academiei Române, Cabinetul de manuscrise, arată într-un studiu că manuscrisele româneşti de secol 18 din colecţia prestigioasei instituţii arată în mod clar existenţa pe pământul nostru a preocupării isihaste şi modul în care Cuviosul Paisie şi ucenicii au influenţat înflorirea curentului filocalic isihast. Cercetătorul subliniază că nu există nici un dubiu în privinţa întâietăţii româneşti a traducerilor din textele filocalice din greacă. Filocalia de la Dragomirna, cum mai este numit manuscrisul de la Biblioteca Academiei (catalogat Ms. Rom. B.A.R 2.597), cuprinde texte ale Sfinţilor Părinţi despre desăvârşirea duhovnicească, traduse în română, lucrare realizată la doar șase ani de la așezarea Sfântului Paisie cu obștea sa acolo. Acesta părăsise în anul 1763 Sfântul Munte Athos împreună cu 60 de monahi, se stabilise o vreme la Schitul Vărzăreşti din părţile Buzăului, iar mai apoi a fost numit stareţ la Mănăstirea Dragomirna, ctitoria Mitropolitului Anastasie Crimca. Sfântul Paisie a vieţuit acolo până în 1775, când s-a retras cu întreaga obşte la Mănăstirea Secu din cauza ocupaţiei austriece. Finalizată în 1769 de traducătorul Rafail Monahul, care a fost şi un mare copist, Filocalia de la Dragomirna se păstrează astăzi la Biblioteca Academiei Române, fiind unul dintre cele mai valoroase manuscrise. Pentru a se putea împlini acest fapt, înţelegem că Mănăstirea Dragomirna era un spaţiu al cărturarilor, preocupările monahilor fiind atât duvovniceşti, cât şi culturale, ei fiind cunoscători de limbi străine, perfecţionându-se permanent şi având îndeletnicirea de a transcrie, a copia cărţile importante pentru folosul sufletesc, traducându-le mai întâi. „Sfântul Paisie trimitea monahi în Sfântul Munte Athos pentru a procura manuscrisele necesare traducerii textelor filocalice. Aceste manuscrise, ne închipuim că dacă foloseau la traduceri sau chiar la citirile din trapeză, trebuiau să fie de bună calitate, uşor de manevrat, cu hârtie bună, rezistentă la umiditate şi scrise foarte îngrijit”, afirmă părintele Ţârlescu.

Cea mai veche traducere filocalică din greacă

Acest manuscris tradus şi scris de Rafail Monahul este important nu doar pentru vechimea sa şi pentru frumuseţea caligrafiei sau a desenelor care îl împodobesc, ci mai ales din punct de vedere ling­vistic şi al istoriei traducerilor, constituind principalul punct de referință în traducerile textelor filocalice pe pământ românesc.

În anii ΄70 ai veacului trecut, cercetătorii străini erau de părere că Filocalia rusească, în cinci volume, a Sfântului Teofan Zăvorâtul era prima filocalie tradusă din limba greacă, dar acum se ştie că acest manuscris cunoscut drept Filocalia de la Dragomirna este cea mai veche traducere filocalică din greacă într-o altă limbă. Existenţa Filocaliei de la Dragomirna arată că românii au fost primul popor ortodox cu o filocalie în limba lor, iar curentul filocalic a prins rădăcini şi la popoarele ortodoxe din jur prin acest efort susţinut de traduceri iniţiat şi îndrumat de Cuviosul Paisie. În acest fel s-a întărit monahismul în duh isihast şi la poporul rus, Cuviosul Paisie realizând cu ucenicii săi şi traduceri filocalice în slavonă.

Preotul Ion Andrei Ţârlescu arăta într-un studiu că Filocalia românească „depăşeşte ediția venețiană din 1782 în ce privește numărul mare de texte și autori”. Sfântul Paisie a oferit monahilor ortodocși răsăriteni „puterea de a înțelege în limba maternă scopul mântuirii și instrumentele duhovnicești cu care aceasta se poate dobândi”, mai spune cercetătorul.

Traducerea românească a lui Rafail Monahul cuprinde 626 de pagini, are o caligrafie elegantă și începe cu lucrarea „Capetele Sfântului Simeon Noul Teolog”. Alte lucrări cuprinse în manuscris sunt scrieri ale Sfinţilor Părinţi Varsanufie, Vasile cel Mare, Ava Dorothei, Grigorie Sinaitul, Nil Sorski, Sfântul Simeon Arhiepiscopul Solunului (Tesalonicului), Filotei Sinaitul, Nil Sinaitul, Ava Isaia. În cuprinsul traducerii monahului Rafail nu se află şi lucrarea Scara a Sfântului Ioan Sinaitul.

Părintele Ţârlescu susţine că selecțiile de texte realizate ulterior de Nicodim Aghioritul și Macarie din Corint nu au reușit să egaleze fenomenul traducerilor filocalice paisiene, fenomen pe care îl consideră un laborator al cunoașterii scrierilor filocalice. „Sfântul Paisie găsise în Țările Române locul prielnic pentru începerea și mai apoi desfășurarea fenomenului de traduceri ale Filocaliei. Când a ajuns aici, exista deja o tradiție cărturărească veche, Academii Domnești, cu tineri dornici de învățătură, flacăra spiritualității ortodoxe și bizantine arzând neîntrerupt. Cuviosul Paisie, prin capacitățile sale intelectuale și de bun organizator al unor școli de traducători precum cea de la Mănăstirea Dragomirna, apoi cea de la Mănăstirea Neamț, avea să creeze o punte de legătură a acestor tradiții deja existente în Țările Române cu munca sa filologică uriașă. Fericitul Paisie a reînviat spiritul isihast și puterea existentă în scrierile filocalice și patristice traduse de obștea sa”, concluzionează ­părintele cercetător Ion Andrei Ţârlescu. În ceea ce priveşte ­Europa Occidentală, acolo, traducerile patristice și filocalice din limba greacă au fost realizate în marea lor majoritate în limba latină, și nu într-o limbă vie, vorbită de vreun popor.