„Fiul vostru mare va fi înaintea lui Dumnezeu“

Printre marii nevoitori şi făcători de minuni ruşi s-a remarcat şi Cuviosul Alexandru de Svir, care a plecat de tânăr de acasă şi s-a nevoit mult timp în Mănăstirea Valaam, unde a şi fost îngropat la vârsta de 85 de ani. Moaştele lui au fost descoperite în chip minunat în anul 1641, în săptămâna Floriilor, în timp ce se făceau săpături pentru construirea unei noi biserici. După invadarea mănăstirii de către ruşii comunişti, moaştele sale au fost regăsite în 1998, în Muzeul Academiei Militare de Medicină.

În timpul domniei marelui cneaz Vasilie Vasilievici şi a arhipăstoririi lui Eftimie al Novgorodului şi Paskovului, în părţile aşezării Mander, pe râul Oiata, trăia în bună rânduială o familie de oameni credincioşi, Ştefan şi Vassa, care îşi doreau să aibă mai mulţi copii.

„Bucură-te, familie bună!”

În 1449, pe 15 iunie, au primit în chip minunat vestea naşterii pruncului Amos, căci, după mult post şi rugăciune, au aflat în vis că vor avea un fiu. „Bucură-te, familie bună, că iată a auzit Domnul rugăciunea voastră şi veţi naşte un fiu şi, prin naşterea lui, Dumnezeu va da mângâiere Bisericilor voastre” - acestea au auzit într-o noapte, când se rugau pentru a-i mângâia Dumnezeu cu încă un prunc.

La vremea cuvenită şcolii şi învăţăturii, părinţii micuţului Amos l-au încredinţat unui bărbat evlavios, pentru ca odrasla lor să înveţe Sfintele Scripturi. Deşi se străduia foarte mult, şi el şi învăţătorul său Amos, nu reuşea să înveţe la fel de repede precum colegii săi.

Zilnic la biserică, citind Sfânta Scriptură

Mâhnit fiind de faptul că nu reuşea să ţină pasul cu prietenii săi, el s-a rugat Maicii Domnului pentru a-i da înţelepciune şi pricepere. Adesea spunea că se roagă Maicii Domnului ca Hristos-Dumnezeu să-i lumineze „mintea şi ochii inimii cu lumina Dumnezeirii lui, să înţeleg învăţătura dumnezeieştii Scripturi, căci învăţătorul îmi spune şi eu nimic nu pot înţelege. De aceea, mă aflu în nepricepere şi în mare necaz. Şi cei de vârsta mea, care se află la învăţătură împreună cu mine, mă mustră, mă necăjesc şi îi fac pe părinţii mei să sufere şi să se întristeze pentru mine”.

Astfel rugându-se el, a auzit pe când era în biserică: „Ridică-te, nu te teme, căci ceea ce ai cerut vei primi”.

Râvnitor, mergea zilnic la biserică, citea fără întrerupere Sfânta Scriptură, mânca pâine o singură dată în zi, fără să se sature, noaptea dormea puţin şi mira foarte mult prin această străduinţă neobişnuită pentru tineri pe cei din jurul său, chiar şi pe părinţii săi, care se temeau să nu se istovească prea mult trupul lui.

„Dumnezeu v-a trimis să întăriţi gândul meu”

Când a ajuns la vârsta maturităţii, părinţii săi au plănuit să-l căsătorească, dar tânărul Amos dorea din tot sufletul să urmeze viaţa monahală şi s-a rugat foarte mult Domnului pentru a-i împlini această dorinţă arzătoare.

A aflat despre Mănăstirea Valaam, cu hramul „Schimbarea la Faţă a Domnului”, şi despre vieţuirea ascetică a călugărilor care se nevoiau acolo, şi a căutat cu orice chip să ajungă în acea obşte.

Într-o bună zi, au sosit pe râul Oita, în comuna vecină cu satul părinţilor tânărului râvnitor, câţiva călugări de la Valaam. Văzându-i de departe, şezând pe malul râului şi cântând psalmi, s-a apropiat de ei şi, făcând o rugăciune, li s-a închinat până la pământ, zicând: „Binecuvântaţi-mă, sfinţi părinţi”.

Tânărul a stat de vorbă atunci şi cu stareţul mănăstirii din acea vreme, care se afla printre acei călugări, iar acesta a ascultat cu plăcere cuvintele pline de hotărâre ale celui ce era hotărât să părăsească casa, prietenii şi pe cei dragi, pentru a trăi viaţă de călugăr.

Amos l-a întrebat între patru ochi pe stareţ despre mănăstire şi despre rânduiala vieţii monahilor, iar stareţul, cucerit de dorinţa tânărului, i-a povestit în amănunt că vieţuiesc separat, ca pustnici, câte doi sau câte trei. În timp ce tânărul îl asculta pe stareţ, ochii lui au început a lăcrima şi i-a spus stareţului: „Văd, părinte, că Dumnezeu, Care ştie toate tainele, v-a trimis pe sfinţia voastră să întăriţi gândul meu şi să mă scoateţi ca pe o pasăre din cursele încurcate ale acestei vieţi lumeşti. Astăzi s-a mângâiat inima mea şi s-a veselit sufletul meu. Acum am înţeles că, într-adevăr, fericiţi sunt, şi de trei ori fericiţi, cei ce s-au învrednicit de o asemenea viaţă neîntristată şi netulburată. Ce să fac, cinstite părinte? Cum pot să fug de viaţa mult tulburată a acestei lumi şi să mă învrednicesc de o asemenea viaţă îngerească?”.

Stareţul a rămas uimit de iubirea faţă de viaţa călugărească ce o arăta tânărul şi i-a promis acestuia că-i va arăta drumul spre mănăstire până în localitatea Salmis, aflată la o distanţă de 46 de kilometri de Valaam, şi l-a încredinţat că de acolo îl va călăuzi Dumnezeu; aceasta pentru că exista o regulă care nu permitea călugărilor să ia fii de la părinţi şi să-i ducă la mănăstire.

Amos a rugat pe stareţ să se odihnească pentru puţină vreme în casa părinţilor săi şi pentru ca aceştia să-l cunoască. Cu acest prilej, stareţul le-a spus părinţilor: „Fiul vostru mare va fi înaintea lui Dumnezeu şi slujitor al Sfintei Treimi”, iar apoi a plecat de acolo.

Chemat la monahism pe malul lacului

Astfel, fiul credinciosului Ştefan nu a mai amânat mult momentul plecării. A luat binecuvântarea părinţilor, fără însă a le spune desluşit gândul său, şi a plecat spre Mănăstirea Valaam. A traversat râul Svir şi a ajuns într-o localitate pustie şi foarte păduroasă şi, pentru că se apropia noaptea, a căutat un loc unde să se aşeze pentru a se odihni. S-a aşezat pe malul unui lac care se afla la 6,5 kilometri de râul Svir.

După ce s-a rugat, a primit în somn înştiinţare despre faptul că, după ce se va nevoi câtva timp la Valaam, se va întoarce în acest loc, lângă râul Svir şi va întemeia o mănăstire.

Apoi, şi-a continuat drumul împreună cu un bărbat din acele locuri, care l-a călăuzit până la aşezarea mănăstirească cea mult dorită. Când a ajuns la poarta mănăstirii, le-a spus părinţilor care erau rânduiţi acolo că vrea să-l vadă pe egumen şi să fie binecuvântat de el. Monahii au plecat şi l-au înştiinţat pe stareţ, care a poruncit să-l aducă pe tânăr la sine. Amos a intrat în mănăstire, a mers la stareţ şi, după ce a primit binecuvântare de la acesta, l-a rugat cu lacrimi să-l facă monah.

Astfel, el a fost tuns în monahism la vârsta de 26 de ani, a primit numele de Alexandru şi a petrecut mulţi ani în rugăciune şi ascultare desăvârşită la Mănăstirea Valaam. Între timp, după multă frământare şi căutări, tatăl său a aflat de el şi, mergând să îl vadă, s-a hotărât să lepede şi el povara grijilor lumeşti. S-a întors acasă, iar, mai apoi, s-a călugărit, primind numele de Serghie. De asemenea, şi mama noului călugăr Alexandru s-a retras într-o mănăstire, primind numele de Varvara.

Bucuria pustiei

Şi-a dorit foarte mult să plece în pustie pentru a trăi în tăcere şi singurătate şi pentru a-I sluji neîncetat numai lui Dumnezeu. Egumenul s-a mirat de rugămintea lui şi nu i-a dat voie să facă aceasta, argumentându-i că încă nu a sosit timpul pentru această grea încercare monahală.

Părintele Alexandru s-a supus voii egumenului şi a continuat să vieţuiască în ascultare în obştea mănăstirii, ostenindu-se împreună cu fraţii şi, dacă vedea pe cineva obosit de prea multă muncă, îl ajuta. Slujea neîncetat în fiecare zi, iar noaptea o petrecea fără somn, rugându-se.

În anul 1484, într-o noapte, fiind Sfântul Alexandru la rugăciune, a auzit un glas al Maicii Domnului, care i-a zis să meargă în pustie, la locul unde i se arătase prima dată, în apropierea râului Svir. A povestit egumenului cele întâmplate şi a primit binecuvântare pentru a pleca. Mult timp s-a nevoit în taină în acea pustie, însă după o vreme a fost aflat. Astfel, vestea despre Cuviosul care sihăstrea în părţile acelea s-a răspândit şi, în scurt timp, alţi monahi au venit să vieţuiască acolo. Părintele Alexandru a aşezat bună rânduială, potrivit căreia fiecare călugăr stătea separat, petrecând în tăcere.

Moaştele sale, regăsite în Muzeul Academiei Militare de Medicină

Cunoscând când îi va veni sfârşitul, Cuviosul Alexandru a vestit aceasta ucenicilor şi le-a cerut să-l îngroape în pădure, dar monahii care l-au preţuit foarte mult nu au vrut în nici un chip acest lucru. A plecat la Domnul pe 30 august 1533, fiind în vârstă de 85 de ani, iar părinţii l-au îngropat lângă Biserica cu hramul „Schimbarea la Faţă a Domnului”.

Pe mormântul Cuviosului a fost ridicată o biserică de lemn, iar odată cu trecerea vremii, a fost dărâmată pentru a se reconstrui o nouă biserică din piatră. În anul 1641, joi, în săptămâna Floriilor, şi apoi vineri şi sâmbătă, în aceeaşi săptămână, un fulger neobişnuit a căzut pe pământ şi nu s-a stins mult timp.

Muncitorii care au săpat pentru temelia noii biserici au descoperit mormântul Cuviosului. Pământul nu acoperea sicriul, ci rămăsese boltit deasupra lui, fără nici o susţinere. Părinţii care erau de faţă au cercetat sicriul şi au aflat în interiorul lui trupul Cuviosului Alexandru, întreg, izvorând bună mireasmă. Sfintele moaşte au rămas în mănăstire până în 1918, în ziua de 20 decembrie, când comuniştii ruşi au profanat mănăstirea şi au împuşcat aproape toţi monahii. Atunci, s-au pierdut şi moaştele părintelui Alexandru, iar mai târziu, în fosta mănăstire, s-a organizat un spital de psihiatrie, fiind redeschisă oficial abia pe 14 iulie 1997.

Moaştele Sfântului au fost regăsite pentru a doua oară în depozitul Muzeului Academiei Militare de Medicină şi au fost din nou aşezate în mănăstirea sa, unde odihnesc până astăzi.