Florin Zamfirescu, făcătorul de gazete

Astăzi, oricât m-aş strădui să-l evoc în câteva mii de semne, tot mi se pare prea puţin. Dar sunt convinsă că profilul său, ca gazetar şi ca om, poate fi citit în ziarele pe care le-a desenat şi în parcursul celor care s-au format în preajma sa. Printre care, cu recunoştinţă, mă număr.

L-am cunoscut în urmă cu zece ani. Abia terminasem Jurnalismul şi-mi căutam, bezmetică, o cărăruşă de intrare în lumea presei. L-am sunat, mi-a răspuns extrem de amabil şi m-a invitat, pentru o discuţie, în Copou, la sediul ziarului pe care îl diriguia pe atunci. Mărturisesc sincer, până să avem acea convorbire, numai simplul gând că urma să vorbesc cu Florin Zamfirescu mă intimida peste măsură. Auzisem multe despre el; era cunoscut ca unul dintre cei mai buni profesionişti ai breslei. Iar eu eram doar un simplu absolvent de facultate.

Am intrat, încă stăpânită de emoţii, în biroul său. Toată starea de tensiune s-a spulberat după ce a început discuţia. A fost prima lecţie pe care am deprins-o din grozava sa ştiinţă de a lucra cu oamenii...

Florin Zamfirescu ştia să asculte şi să se poziţioneze pe acelaşi nivel cu orice interlocutor. Fie că-l cunoşteai, fie că nu, într-o discuţie cu el, îl simţeai ca pe un fel de camarad. Aroganţa şi superioritatea afişată cu orice preţ îi erau cu totul străine. În orice dezbatere, în orice polemică, în orice schimb de idei, alegea echidistanţa, calmul şi echilibrul.

Mai târziu, când deja lucram în echipa sa, se întâmpla să vină în redacţie câte un coleg din presă sau chiar câte un cititor. Mulţi nu-l cunoşteau. Florin Zamfirescu intra, încet, în redacţie, saluta afişând nelipsitu-i zâmbet blajin şi, din nimic, începea câte o discuţie, legată de vreun subiect de actualitate sau de cine ştie ce personaj aflat pe agenda publică. Avea însă harul de a purta în aşa fel acea discuţie, încât cel venit în vizită avea sentimentul că stă de vorbă doar cu un alt coleg din redacţie. Şi pleca fără grijă, mulţumit după o dezbatere savuroasă, fără să aibă habar cu cine stătuse de vorbă...

Îmi vin acum în minte sute de imagini, ca nişte flash-uri de neoprit. Cu el vorbindu-ne, într-o duminică cenuşie, de început de an 2005, despre proiectul „Ziarului Lumina“. Cu el scoţând la imprimantă coli A3 cu desenul iniţial al ziarului, pentru ca a doua zi, vorba lui, “să mai bibilească ceva“ pentru forma finală. Cu el plasat în faţa televizorului din redacţie, urmărind, cu mâinile strecurate în buzunarele vestei, vreo ştire-bombă. Cu el etichetând cu cele mai suculente ironii năstruşnicele încropeli ale politicii româneşti.

Cu momentele tensionate în care terminam un text şi, presaţi de timp, căutam zeci de formule de titlu şi nici una nu ni se părea potrivită. Iar el trăgea o privire asupra textului, spunea o poantă bună, parcă spre a sparge tensiunea creată, ridica degetul arătător al mâinii drepte, ca un dirijor al cuvintelor, apoi - pac! magie!- rostea titlul. Şi ăla era! 

Astăzi, oricât m-aş strădui să-l evoc în câteva mii de semne, tot mi se pare prea puţin. Dar sunt convinsă că profilul său, ca gazetar şi ca om, poate fi citit în ziarele pe care le-a desenat şi în parcursul celor care s-au format în preajma sa. Printre care, cu recunoştinţă, mă număr.

Acum, la patru ani de la plecarea sa în lumea celor buni, îndrept, în numele tuturor colegilor de la „Ziarul Lumina“, un gând către locul din care, sunt sigură, ne veghează atent. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Una dintre cele mai creative minţi ale gazetăriei româneşti