Focul ceresc aruncat pe pământ sau lucrarea lui Dumnezeu prin sfinţi

Cu mult dor dorește Hristos transformarea omului prin credință și transfigurarea lumii. Pentru mântuirea omului și posibilitatea îndumnezeirii lui, S-a întrupat și a trăit ca Om, a pătimit și a murit pe cruce. Înviind, S-a înălțat la cer, iar prin trimiterea Duhului Sfânt a întemeiat Biserica. Așa a multiplicat la scară cosmică ­focul dumnezeiesc pe care-l purta în Sine. Focul dragostei lui ­Dumnezeu, dorința arzătoare ca toți să se mântuiască (I Timotei 2, 4) le-au purtat apostolii, mucenicii, cuvioșii, le avem în Tainele, slujbele și lucrarea Bisericii. Ne oprim asupra sfinților pentru că prin ei ­Hristos lucrează mai puternic, iar lucrarea Sa este mai vizibilă.

Lumea în care trăim, evident, nu mai este lumea creată de Dumnezeu la început „bună foarte” (Fac. 1, 31). A fost apoi deformată din cauza alterării moralității oamenilor. În lumea creată de Dumnezeu exista deplină armonie între om şi Dumnezeu, între om şi om, între om şi natură; era o stare de fericire, care prin omul ascultător de Dumnezeu putea spori până la desăvârșire, până la starea Împărăţiei lui Dumnezeu. Prin păcatul întâiului om lumea a ajuns la nefericire, lipsa armoniei, degradare, suferinţă şi chin. În marea Sa dragoste, Dumnezeu n-a părăsit lumea, ci caută mereu, când prin pedepse pentru păcat, dar mai ales prin bunătate, să o întoarcă la Sine. Acesta este focul dumnezeiesc și harul transformator purtat de Hristos, pe care l-a dat Apostolilor și întregii Biserici.

Mai înainte de apostoli, sfinţii proroci au fost asemenea unor baze de emisie-recepţie, centre de comunicare, prin care Dumnezeu vorbea (transmitea voia) cu poporul Său. Astăzi avem tot focul ceresc și descoperirea în Biserică. Avându-i ca modele pe sfinți, trebuie doar să aprindem focul harului în sufletele noastre, foc care se hrănește cu cunoștința de Dumnezeu, cu iubirea de oameni, cu rugăciune, credință, fapte bune şi împlinirea voii lui Hristos.

Virtuţile sfinţilor

Trei virtuţi de primă importanţă îi caracterizează pe sfinţi:

1. Credinţa desăvârșită, totala încredere și încredințare lui Dumnezeu. Nimic din realităţile lumii create n-a putut clătina credinţa sfinților. Nici ameninţările, nici torturile, nici chiar moartea. Privind mereu la Hristos, izvorul vieții, al bucuriei și al luminii, ei se bucurau în necazuri şi chinuri, privind deasupra realității trecătoare. O caracteristică importantă a credinţei sfinţilor este Ortodoxia. Toți au practicat dreapta cu­noaștere de Dumnezeu, dreapta înţelegere, dreapta trăire a poruncilor, dreapta relaţie cu Dumnezeu şi cu lumea creată de El.

2. A doua virtute fundamentală pentru oricare sfânt - dragostea de Dumnezeu, concretizată în împlinirea cu râvnă a poruncilor dumnezeieşti şi neîncetata rugăciune. Iubirea lor de Dumnezeu era atât de fierbinte, încât trăiau pribegi prin peşteri, pustii şi păduri, desculţi şi cu capul descoperit în orice anotimp. Iar iubirea lor faţă de oameni mergea până la a renunţa la propria viaţă pentru binele aproapelui.

3. A treia mare virtute care le încununează pe primele două este desăvârşita ascultare de Dumnezeu. Sfinții au fost supuşi şi ascultători faţă de autorităţile politice şi eclesiale, dar atunci când ele erau în contradicţie cu voinţa lui Dumnezeu, ascultau mai mult de El (F.A. 5, 29).

Rostul sfinţilor în istoria lumii este să arate prin cuvânt şi faptă dreptatea, iubirea, adevărul şi sfinţenia divină. Prin lucrarea lor, ei scot oamenii din întunericul păcatului, din cursele întinse de diavol. Păcatul sub multiplele sale forme vine de la diavol, de la lume şi de la trup (I Ioan 2, 16; 3, 8), lucrând prin mândrie, ură şi poftă în oamenii din întreaga lume şi ducând la degradarea morală a societății, la boli, suferinţe, certuri şi războaie.

Împreună lucrători cu Dumnezeu, sfinții au izbăvit din păcat, din suferinţă, din moarte de-a lungul istoriei mii și mii de oameni, naţiuni întregi, iar în mijlocul lunii lui Cuptor (20 iulie) îl sărbătorim pe unul minunat dintre aceştia: Sfântul Ilie Tesviteanul - Prorocul cel de foc. Născut în Tezva Galaadului (de unde numele de Tesviteanul), cu aproape 800 de ani înainte de venirea lui Hristos, el a fost un ales al lui Dumnezeu. Tatăl său, Sovac, a văzut la naşterea pruncului pe îngerii Domnului înfăşurându-l în flăcări de foc şi hrănindu-l cu văpaie. Îmbrăcat și hrănit cu focul harului, Ilie va fi mistuit de focul dragostei şi al slujirii adevăratului Dumnezeu. În acea vreme omenirea întreagă era idolatră, iar poporul ales devenise și el idolatru. Regele Ahab al Israelului se căsătorise cu păgâna Izabela, care a adus cultul păgân al idolatriei. Astfel, tot poporul în frunte cu regele era închinător la idoli.

Sfântul proroc Ilie a trăit o viaţă pustnicească aspră, asemenea Sfântului Ioan Botezătorul, în sărăcie, feciorie, post şi rugăciune, dar mai ales în ascultare faţă de Dumnezeu - Savaot. Nici Dumnezeu, nici prorocul Său nu puteau răbda această nelegiuire, ca întreg poporul evreu, în frunte cu regele, să devină idolatru. Dumnezeu, văzând râvna prorocului, l-a trimis la rege, iar Ilie, îmbrăcat cu toate armele lui Dumnezeu (Efeseni 6, 13-17), a mustrat perechea regală și întregul popor pentru decăderea în care se aflau.

I-a mustrat pentru păcatul de a-L fi părăsit pe Dumnezeul părinţilor lor, de a fi urmat zeilor Baal, Aşera sau altor zeităţi, prin care se aducea închinare satanei.

După ce, prin rugăciunea sa, a închis cerul trei ani şi şase luni, foametea şi seceta provocând ­dezastre în întreaga ţară, Sfântul Ilie a chemat poporul şi pe rege pe Muntele Carmel. Le-a propus ca ei toţi, prin preoții lor, să aducă jertfă lui Baal, iar el, Ilie, să aducă jertfă adevăratului Dumnezeu, care va trimite foc din cer peste jertfa cea adevărată.

Dumnezeu a ascultat pe slujitorul Său credincios şi a trimis foc din cer, iar preoţii lui Baal au fost dovediţi mincinoşi. După aceea, Ilie se roagă şi cere lui Dumnezeu ploaie, iar Dumnezeu, ascultându-l, o trimite peste pământul însetat. Dar regele Ahab, deşi se căieşte o vreme pentru răutăţile făcute, îndemnat fiind mai ales de soţia sa, Izabela, se întoarce la ele, căutând să-l omoare pe omul lui Dumnezeu.

Sfântul Ilie, profetul plin de darul Duhului Sfânt, sfârşeşte viaţa pământească aşa cum a trăit. În căruţa ascultării şi a supunerii faţă de Dumnezeu, trasă de caii dragostei pentru Dumnezeu şi oameni, el se înalţă la cer. Este înălţat cu trupul. Nu a fost dat stricăciunii trupul lui cel uscat de post, dar plin de Duhul Sfânt, ca semn că oricine crede în adevăratul Dumnezeu şi ascultă de El nu mai moare, ci rămâne veşnic viu.

Sfântul Ilie e prezent tot timpul în Biserica lui Hristos

Sfântul Ilie este la fel de viu şi prezent în Biserica şi în lumea întreagă precum era atunci când trăia în trup. Mai mult, duhul, puterea, râvna şi exemplul lui sunt prezente pe întinsul întregii creştinătăţi. Astăzi îl cinstim pe Sfântul Ilie cu laude şi cântări duhovniceşti, pentru că el este ocrotitor şi rugător al nostru îna­intea lui Dumnezeu. Puternica sa prezenţă în Biserica Ortodoxă Română se vede în zecile şi sutele de biserici şi mănăstiri care îi sunt închinate.

Prin viaţa sa exemplară, Sfântul Ilie ne învaţă să fim curaţi, sinceri, credincioşi, modeşti, cinstiţi, harnici şi rugători. Să iubim cumpătarea şi rugăciunea, ştiind că prin post se biruiesc patimile şi orice rău, iar prin rugăciune primim mângâiere de la Dumnezeu, mai ales atunci când nu mai avem nici o mângâiere omenească.

Lumea idolatră în care a trăit Sfântul Proroc Ilie nu se deosebeşte de cea în care trăim noi astăzi. Păcatele osândite de Sfântul Ilie atunci: necredinţa, ura, idolatria, mândria, silnicia, minciuna, răpirea bunurilor altuia, nedreptatea, desfrâul sub toate formele lui, iubirea faţă de materie şi încrederea în bunurile pământeşti, sunt la fel de prezente şi în lumea noastră. Răul îşi are propovăduitorii lui. Idolii nu se mai numesc Baal şi Aşera, dar închinare li se aduce marilor staruri şi vedete de cinema, care în producţiile lor propagă ura, mânia, violenţa, răzbunarea, sexul, pornografia, alcoolismul, drogurile şi alte elemente care fac parte din lumea şi cultura păcatului. Ura şi mândria se arată prin aşa-zisa manifestare a personalităţii celor puternici, iar dreptul proprietăţii devine cult al egoismului şi orgoliului. Silnicia lui „rezistă cel mai tare”, minciuna numită „abilitate diplomatică”, cămătăria şi nedreptatea numite „sechestrare de bunuri”, desfrâul devenit industrie, avorturile, drogurile şi alte mari păcate se pretind carte de identitate pe planeta Pământ.

Dacă păcatele, sub altă mască, sunt aceleaşi, nici poziţia Sfântului Ilie, dacă ar trăi în vremea noastră, nu ar putea să fie alta. El ne-ar spune că idolii au templele lor, iar creştinii să aibă Biserica Dumnezeului Celui Viu. Acolo să se adune cât mai des la rugăciune şi la Sfânta Liturghie. Acolo se săvârşesc minuni mai mari decât pe Muntele Carmel. În biserici nu se pogoară foc din cer, ci Însuşi Dumnezeu cu-ntreg alaiul de sfinţi şi de îngeri, în frunte cu Maica Domnului. Eu m-am împărtăşit de Dumnezeu pe cât mi s-a dat în Muntele Horeb, voi îl primiţi în mintea, inima, sufletul, trupul şi în toate mădularele voastre prin Sfânta Împărtăşanie.

Îi mulţumim Sfântului Ilie pentru cuvintele sale! Dar duhul nostru este slab şi-i cerem să se roage pentru noi să ne întărim. Lucrul său nu s-a terminat. Ajută-i, Sfinte Ilie, pe păstori să sporească în sfinţenie, pe popor, în dreptate şi adevăr. Izbăveşte-ne pe toţi de tulburarea celui viclean, de cursele lui, de toate relele care vin asupra noastră, urmare a păcatelor noastre. Văpaia focului ceresc, care a mistuit viaţa ta, cere-o de la Dumnezeu în sufletul fiecărui creştin. Roag-o pe împărăteasa, Maica Domnului, să ne acopere cu omoforul ei, ca sub scutul ei cel nebiruit şi înarmaţi cu rugăciunile ei şi ale sfinţilor să trecem viaţa noastră pământească, ajungând la viaţa cea veşnică şi pururea fericită.