Forme de cântare bisericească în spaţiul românesc

Începuturile muzicii bizantine la români sunt strâns legate de apariţia şi răspândirea creştinismului pe aceste meleaguri. Dovezile arheologice şi mărturiile istorice arată că muzica a avut un rol important în cult încă din perioada stră-română, fiind un factor important în răspândirea credinţei creştine în cât mai multe părţi ale spaţiului din jurul Carpaţilor.

Creştinismul a fost propovăduit în spaţiul carpato-danubiano-pontic încă din secolul I, începând cu teritoriul dobrogean, apoi treptat, a pătruns şi în nord, prin misionarii creştini din sudul Dunării. Descoperirile arheologice, mărturiile literare şi argumentele logice dovedesc acest adevăr, şi anume că, pe teritoriul patriei noastre, Evanghelia lui Hristos a fost primită de populaţia autohtonă, făcând astfel posibilă organizarea unei Bisericii puternice, cu scaune episcopale şi mănăstiri, cu biserici şi episcopi vestiţi, care s-au făcut cunoscuţi în cadrul unor sinoade ecumenice.

Biserica începe să se organizeze în Dacia Pontică, mai ales începând cu secolul al IV-lea, când este atestată existenţa primei episcopii la Tomis (369) şi după cum o dovedesc numeroase urme de basilici şi cimitire, ca şi obiectele şi inscripţiile creştine scoase la iveală de săpăturile arheologice. Dar nu numai în Dobrogea, ci şi în alte provincii de pe teritoriul Daciei Romane găsim astfel de urme. În secolul al VI-lea, împăratul Justinian al Bizanţului a recucerit pe malul stâng al Dunării o serie de capete de pod şi a adus aici soldaţi şi misionari. A refăcut în întregime cetatea militară de la Sucidava unde s-a descoperit cea mai veche bazilică de la nord de Dunăre.

Primele forme de cântare bisericească

În faza „comunităţilor săteşti şi populare (secolele IV-IX), creştinismul populaţiei stră-române s-a redus, până la organizare, la însuşirea elementelor de bază ale noii credinţe şi la practica simplă a cultului, din care muzica nu putea lipsi. Astfel, în secolul al IV-lea, pe vremea persecuţiei lui Athanaric, Sava de la Buzău, martirizat la 12 aprilie 372, „cânta psalmi în biserică şi cultiva cântarea psalmilor cu mult zel.

Până în secolul al VI-lea, muzica de cult se afla într-o fază de formare, astfel că nu existau deosebiri esenţiale între felul de a se cânta la Bizanţ şi la Roma.

„Te Deum laudamus“ al Sfântului Niceta de Remesiana (334-414) - misionarul şi episcopul daco-romanilor - reprezintă un model de muzică ce a circulat la populaţia stră-română în această perioadă.

Se ştie că imnografia a început să se dezvolte începând cu secolul al V-lea, culminând cu Octoihul Sfântului Ioan Damaschin, care a făcut posibilă răspândirea muzicii religioase după această dată. Până atunci însă, odată cu răspândirea şi dezvoltarea cultului, este sigur că s-a răspândit şi muzica religioasă nelipsită din cult, de altfel, în forma în care se afla în momentul acela. Prin urmare, se înţelege că muzica n-a lipsit nici din practica religioasă a stră-românilor. Mărturie a muzicii bizantine în această perioadă de început este condacul Naşterii Domnului (JH Parqevno - shvmeron), care a circulat într-o formă mult mai simplă decât cea transmisă de manuscrisele medievale, cum era posibilă într-o transmisie orală. Construcţia modală a condacului - glasul III autentic - este aceeaşi în manuscrisele secolelor XIII, XVIII şi contemporane, fapt ce dovedeşte vechimea acestui imn.

Stil muzical propriu

Răspândirea cultului creştin - deci şi a cântării bisericeşti - devine în secolele IX-X mai clară dată fiind şi existenţa unor mănăstiri, precum cele de la Morisena şi Basarabi, unde, cu siguranţă, muzica a avut un rol important. Există indicii că în paralel cu limba slavonă a circulat pe teritoriul României, între secolele IX-XIV şi limba greacă, iar o dată cu aceasta şi muzica bizantină cu text grecesc. Pentru această ipoteză pledează existenţa unor inscripţii greceşti găsite la Axiopolis (Cernavodă), care datează din această perioadă, precum şi folosirea cântărilor în limba greacă, chiar şi la bulgari, după cum dovedeşte „Sinodicul ţarului Boris“, datat la începutul secolului al XIII-lea, în care cele patru cântări incluse sunt cu text grecesc.

Mai mult, pe cât se pare, Bizanţul n-a impus limba greacă populaţiilor din imperiu, ci le-a permis să slujească şi să cânte în limbile naţionale, ceea ce a făcut posibilă dezvoltarea cântării la fiecare popor, într-o manieră proprie, pe linia lor tradiţională. Acest fenomen s-a întâmplat şi cu românii la care melodia bisericească s-a dezvoltat într-un stil tradiţional, cultivându-se prin şcolile de la episcopii, mănăstiri şi diferite biserici, unde se învaţă a scrie şi a cânta. (pr. Adrian Drăguşin)