Frânturi din istoria ctitoririi Catedralei Patriarhale

După moartea lui Matei Basarab (1654), noul domnitor, ales de boierii din Divanul țării, a fost Constantin Șerban Basarab, uns de către Mitropolitul Ignatie Sârbul și recunoscut de Poarta Otomană la 19 aprilie 1654. Cunoscut și sub numele de Constantin din Dobreni, după moșia sa din Ilfov, domnitorul Constantin Șerban Basarab era fiu natural al lui Radu Șerban Basarab (1602-1611) și al unei văduve, Ilinca (Elena), fiica „popii Constantin din București” și fostă soție a logofătului Neagoe din Târgoviște. Constantin Șerban și-a luat numele de Basarab, revendicându-şi astfel descen­dența din familia domnitoare a Ţării Româneşti şi dreptul succesiunii la tron.

A fost căsătorit de două ori: în 1630, cu Bălașa, fiica marelui stolnic moldovean Nicolae Ralli, prin care se înrudea cu Gheorghe Ștefan, domnul Moldovei, și, după moartea ei, în 1657, cu o tânără de origine circaziană, cunoscută sub numele de Natalia sau Nedelca. Chiar fără să fi fost în relații bune cu Matei Basarab, Constantin Șerban a trăit totuși la Curtea Domnească, ocupând, până în anul 1648, dregătoria de mare serdar (comandant de oaste făcând parte dintre boierii din Divan). Bănuit fiind de domnitor că își dorește tronul, acesta va porunci tăierea nasului, o pedeapsă răspândită în timpul lui Matei Basarab, fapt care i-a și atras lui Constantin Șerban și numele de „Cârnul”.

Printre primele măsuri luate de Constantin Şerban Basarab după urcarea pe tron va fi și reabilitarea fostului Mitropolit Ștefan I al Ungrovlahiei, care fusese demis pe nedrept de Matei Basarab, și, drept urmare, Ștefan I va fi adus de la Tis­mana și reinstalat în scaunul mitropolitan începând cu a doua jumătate a anului 1656. Mitropolitul Ștefan I era român de neam, născut în satul Costești, Vâlcea, la începutul secolului al XVII-lea. Cărturar, preocupat de promovarea limbii române în Biserică și susținător al activității tipografice, Mitropolitul Ștefan I a fost un veritabil continua­tor al activității culturale a predecesorului său, Mitropolitul Teofil, reușind tranziția crucială de la tipicul bisericesc de limbă slavonă la cel românesc, prin tipărirea mai multor cărți bilingve la Târgoviște.

Lista volumelor publicate cu sprijinul său este impresionantă: Triodul slavonesc (1649), Pogribania preoților mireni și a diaconilor (1650), Mystirio sau Sacrament (1651), Târnosania (1652), Îndreptarea legii (sau Pravila cea Mare - Pravila de la Târgovişte, 1652). Tot de la Mitropolitul Ștefan ne-a mai rămas un Slujebnic (Liturghier) ­arhieresc, într-un manuscris împodobit cu remarcabile miniaturi florale şi zoomorfe (în slavonă, greacă și română).

În plan administrativ-bisericesc, Mitropolitul Ștefan s-a preocupat de înnoirea vieții Bisericii la nivelul organizării ei. Astfel, la 16 septembrie 1656 îl va hirotoni arhiereu pe Sava Brancovici pentru scaunul de Mitropolit al credincioșilor români din Transilvania (cu reședința la Alba Iulia). În același an, 1656, va primi în Țara Românească vizita Patriarhului Macarie al III-lea al Antiohiei, însoțit de fiul său, diaconul Paul de Alep, ale cărui scrieri sunt o sursă neprețuită pentru viața bisericească şi socială a secolului al XVII-lea pe teritoriul Ungrovlahiei și dincolo de el.

Cu siguranță, vorbind despre această perioadă, nu putem omite câteva date despre personalitatea și viața domnitorului Constantin Șerban Basarab care a avut o înrâurire importantă nu doar asupra parcursului Mitropolitului Ştefan, ci a întregii Biserici a Ungrovlahiei, el fiind și primul ctitor al mănăstirii cu hramul „Sfinții Împărați Constantin și Elena”, viitoarea Catedrală Mitropolitană și, apoi, Patriarhală, din București.

„Zurbaua” antifeudală din 1655

Constantin Șerban va avea însă o domnie zbuciumată, în ciuda eforturilor sale pentru dezvoltarea țării și a culturii - inclusiv a celei religioase - a Ungrovlahiei. Confruntat cu pretențiile tot mai ridicate ale soldaților seimeni și dorobanți, Constantin Șerban Basarab va încerca dizolvarea corpului seimenilor sârbi și albanezi, care erau și cei mai vehemenți și vocali, fapt ce a dus la revolta acestora și la atragerea de partea lor a dorobanților, por­nindu-se astfel o răscoală cu un puternic caracter antifeudal, la 27 februarie 1655. Vizați de pornirile violente ale răsculaților au fost în primul rând boierii, unii dintre ei cu nume răsunătoare pentru istoria țării noastre, aceștia fiind acuzați de susținerea desființării corpului seimenilor. Însă, întreaga societate a fost afectată de revoltă - au fost prădate case de boieri, de negustori și nici bisericile nu au fost cruțate de jaful de proporții din primăvara anului 1655, consemnat astfel de Letopisețul cantacuzinesc: „Și au jefuit toată țara, din cap până în cap, și cruciș și curmeziș”.

Printre boierii uciși în zilele tulburate ale răscoalei de la 1655 s-a aflat și tatăl viitorului domnitor Constantin Brâncoveanu - marele postelnic Papa Brâncoveanu (Matei). Pe locul unde a fost răpus acesta, în dreptul caselor sale de la poalele Dea­lului Mitropoliei, nepotul său, Constantin, fiul cel mare al voievodului Constantin Brâncoveanu, a ridicat, la 20 iulie 1713, o cruce de piatră, înlocuind-o pe cea veche, de lemn, pusă de marele vornic Preda Brâncoveanu, tatăl celui ucis, săpând și o inscripție care consemnează faptele: „Această cruce iaste rădicată în slava Domnului Hs. de Costandin Brâncoveanul Basarab, feciorul luminatului Domn Io Costandin Basarab Voevod, în locul altei cruci ce era de lemn, care era rădicată de Preda biv vel Vornic Brâncoveanul în pomenire pentru fiul său Papa Postelnicul, părintele mai sus pomenitului Domn, că într-acest loc au pierit, în zilele lui Costandin Vodă Şerban, ce au fost Domn în urma lui Matei Vodă, când s-au rădicat dărăbanții asupra Domnului și a boiarilor țarii, la leat 7163 (1655); și stricându-se crucea de lemn, s-au rădicat aciastă de piatră, în iulie 20, leat 7221(1713)” (Nicolae Iorga).

Înfrângerea răscoalei

Văzând tulburarea creată în țară, dar și pericolul pe care îl reprezentau oștile răsculate ale seimenilor și dorobanților pentru domnie, Constantin Șerban a cerut, în taină, ajutor militar de la pașa de Silistra (Siyavuș Pașa), de la principele Transilvaniei, Gheorghe Ráckóczy al II-lea (1648-1660), și de la domnitorul Moldovei, Gheorghe Ștefan (1653-1657).

La 26 iunie 1656, trupele principelui Transilvaniei, care au și răspuns cele dintâi chemării domnitorului Țării Românești, i-au înfrânt pe seimenii și dorobanții adunați în satul Șoplea (sau Simplea, azi dispărut), situat la vadul Teleajenului, între Bucov și Ploiești, astfel încât domnitorul Constantin Șerban a putut reveni în București, reluând domnia.

Un semn al biruinței și ocrotirii

În urma acestor evenimente zbuciumate, finalizate prin victoria asupra corpurilor de seimeni și doro­banți, pentru a reclădi prestigiul domniei, ce fusese puternic afectat de contestarea lui Constantin Șer­ban, dar și în semn de mulțumire adusă lui Dumnezeu, domnitorul, împreună cu soția sa, Bălașa Doamna, au hotărât să zidească o mănăstire impunătoare în inima Bucu­reștiului, care să se apropie ca fru­musețe de cea a Mănăstirii Curtea de Argeș, ctitoria revendicatului său strămoș, Neagoe Basarab. Locul ales va fi pe colina de pe malul drept al Dâmboviței, din dreptul Curții Domnești, numită a Podgorenilor.

Concepută ca așezare mănăstirească, întărită cu ziduri fortificate de cetate, împreună cu Mănăstirea Radu Vodă, așezată mai spre sud-est, şi cu Mănăstirea Mihai Vodă, dinspre nord-vest, mănăstirea lui Constantin Şerban Basarab se înscrie în lanțul de citadele defensive, care puteau apăra, la nevoie, Bucu­reștii pe latura de sud-vest, de unde oricând puteau să apară dușmanii, pornind din raiaua Giurgiu, aflată la numai trei poște depărtare. Lă­cașul, care, după numele ctitorului, a fost închinat Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, va domina de atunci, din înălțimea colinei, întregul oraș, şi avea să ajungă cu vremea reședință mitropolitană şi apoi patriarhală, precum şi cel mai însemnat centru bisericesc şi cultural al ţării.

Zidirea mănăstirii

Nu se cunoaște cui aparține concepția arhitecturii sau cine a întocmit planul construcției, deoarece nici un izvor, nici o legendă sau tradiție orală nu ne dezvăluie numele vreunuia dintre meșterii care au înălțat mănăstirea. Se știe, însă, că lucrările de zidărie au început în anul 1656, iar cu supravegherea lor au fost împuterniciți doi ispravnici domnești, logofătul Radu Dudescu și Gheorghe Șu­farul din Târgoviște.

În însemnările sale, diaconul Paul din Alep, care l-a însoțit pe Patriarhul Macarie al Antiohiei în călătoria prin Țările Române, notează în septembrie 1657: „La urmă, merserăm la marginea orașului, pe un deal ­în­­alt ce domină împrejurimile. Acolo, domnul era ocupat cu clădirea unei mari mănăstiri, cu o biserică mărea­ță și strălucită, semănând pe dină­untru cu cea de la Curtea de Argeș, numai că aceasta este de cărămidă și are în tindă 12 stâlpi, fiecare dintr-o bucată rotundă de piatră, ca să formeze numărul celor 12 Apostoli. Pe deasupra are patru mari turle și o tindă largă. E acoperită cu plumb de o greutate ce se zice că trece de 40.000 ocale. Am făcut în ea o agheasmă și Prea Sfinția Sa a stropit-o, căci nu este încă terminată. Ea este închinată Sfântului Constantin, care e și numele fondatorului, și Sfintei Elena”.

Observăm, așadar, că lucrările erau destul de avansate în toamna anului 1657, când Patriarhul Macarie și însoțitorul său au vizitat mănăstirea, dar ctitorul - Constantin Șerban Basarab - nu le-a mai văzut finalizate, pentru că în luna martie a anului 1658 a fost mazilit de turci, întrucât se amestecase în războiul pornit contra Poloniei (1656-1657) de regele Gustav al Suediei și de Gheorghe Rákóczy al Transilvaniei, care dorea să ajungă rege al Poloniei.

Ctitoria a rămas, așa cum se consemnează în predoslovia unui Pomelnic (săbornic) al Mitropoliei, o „mănăstire proastă”, cu „biserica neîngrijită, goală, fără de nici o podoabă și fără de nici o înfru­mu­sețare”. În plus, lăcașul a avut de suferit și de pe urma „răutăților” pricinuite de schimbarea de domnie, deoarece, chiar și în starea în care se afla, a fost prădat de turcii și tătarii sosiți în București cu noul domn, Mihnea al III-lea Radu.

Cât despre Constantin Șerban, acesta a fost nevoit să ia calea pribegiei și, după mai multe încercări de preluare a tronurilor Munteniei (eșuată) și Moldovei (domnește pentru scurt timp: nov. 1659, ian.-feb. 1661), se va retrage definitiv în Polonia, la moșia Waniowice (în prezent în vestul Ucrainei), pe care i-o dăruise, în 1682, regele Jan Sobieski, primind și venitul moșiilor sale din Țara Românească, de la nepotul său de soră, Șerban Cantacuzino. Își sfârșește zilele în Polonia, în vara anului 1685, fără ca osemintele să-i fie aduse în țară.

Sfințirea Catedralei Mitropolitane

Anul 1658 avea să marcheze cel puțin două evenimente importante în istoria Țării Românești. Primul era venirea pe tron a domnitorului Mihnea al III-lea Radu, însoțit de o oaste formată din turci și tătari, care va prăda Bucureș­tiul și inclusiv lăcașurile de cult. Al doilea eveniment, în a cărui realizare nu i se pot nega însă meritele acestui nou domnitor, va fi sfințirea catedralei de pe Dealul Podgorenilor.

Astfel, Mihnea al III-lea Radu, la mijlocirea Mitropolitului Ștefan I, a „meremetisit” ctitoria predecesorului său. La sfârșitul lunii aprilie 1658, biserica era finalizată, dar nu și pictată. Domnitorul Mihnea al III-lea Radu s-a grăbit totuși să o sfințească, în ziua de 6 mai 1658, în Duminica Tuturor Sfinților.

Cu puţin timp înainte de sfinţirea bisericii Mănăstirii Sfinților Împărați Constantin și Elena, în Duminica Rusaliilor a anului 1658, Mihnea al III-lea Radu fusese înscăunat ca domn al Ţării Româneşti la Mănăstirea Radu Vodă, ctitoria înaintașilor săi, de către Patriarhul Macarie al III-lea al Antiohiei. În desfășurarea ceremoniilor, noul domn a impus tipicul imperial bizantin al încoronării basileilor, folosind pe steagul său, pe arme şi în sigilii domnești simbolul vulturului bicefal bizantin (Andrei Pippidi, Tradiția politică bizantină în Ţările Române, sec. XVI-XVIII).

Slujba de târnosire a bisericii Mănăstirii Sfinților Împărați Constantin și Elena a fost săvârșită, de asemenea, de Patriarhul Macarie al III-lea al Antiohiei, aflat încă în Țara Românească, de Mitropolitul Ștefan I al Ungrovlahiei și de episcopii de Râmnic și Buzău, încon­jurați de egumenii mănăstirilor bucureștene, de față fiind domnitorul, boierii și o mulțime de credin­cioși.

Paul de Alep, care a participat, alături de Patriarhul Macarie al Antiohiei, la acest eveniment, a descris slujba și ceremonialul sfințirii bisericii mănăstirii închinate Sfinților Împărați Constantin și Elena: „Atunci [domnul] a purces să încheie zidirea mănăstirii lui Constantin-Vodă care se afla în acest oraș, căci ea nu fusese isprăvită. L-a însărcinat pe marele postelnic să pregătească cele trebuincioase sfințirii. La fel, l-a rugat și pe părintele nostru și atunci ne-am pregătit. Am mers la el în Duminica Tuturor Sfin­ților, ne-am pus odăjdiile, apoi a venit domnul cu alaiul lui și a intrat și au început Litia. Au adus moaște de sfinți de la biserica aflată mai jos de aceasta, pe un taler purtat de părintele nostru patriarh pe creștet. Domnul a mers în urma lui până ce ne-am întors la biserica cea nouă, i-am dat ocol și pe urmă am intrat. Când a ieșit părintele nostru patriarh [din altar] ca să sfințească cu mir pereții și stâlpii bisericii, [domnul] l-a urmat purtând un pămătuf [lung] și făcând în urma părintelui nostru cruci [pe pereți] cu fiertura [pomenită]: cruci frumoase, de care ne minunam, căci el părea că târnosise în viața lui mii de biserici, cunoscând și înțelegând totul în amănunt. Căci, așa cum am mai spus, el era cu adevărat un bun cunoscător al cărților și scrierilor sfinte”.

Al doilea ctitor și mutarea neoficială a scaunului mitropolitan la București

După mazilirea lui Mihnea al III-lea Radu, tronul Țării Ro­mâ­nești a fost ocupat de Gheorghe Ghica (noiembrie 1659 - septembrie 1660), adus de la Iași, însă nu avem nici o știre despre starea mănăstirii lui Constantin Șerban în această perioadă. Știm, însă, că egumenul Nichifor, devotat celui dintâi ctitor al lăcașului, suferise multe nedreptăți după plecarea acestuia în pribegie, așa încât s-a văzut nevoit să facă și el același lucru, fiind de presupus că lucrările la Mănăstirea „Sfinţii Împărați Constantin și Elena” au stagnat sau, oricum, nu au avansat într-atât de mult.

Fără să fi fost întărită de un act oficial, în anul 1661, sau chiar cu un an mai devreme, Mitropolitul Ștefan luase decizia ca, împreună cu călugării din preajma sa, să se mute de la Biserica „Sfân­­tul Gheorghe”-Nou în chiliile mănăstirii lui Constantin Șerban, aceasta devenind, implicit, reșe­din­ța mitropolitană a Ungrovlahiei, așa cum aflăm din­tr-un pomelnic al acelei vremi, care consemna, în dreptul lui Gheorghe Ghica (1659-1660), că „acesta a făcut să fie Mitropolie în Bucu­rești”.

Mitropolitul Ștefan I va stărui pe lângă noul domn, Radu Leon (decembrie 1664 - martie 1669), să desăvârșească ctitoria lui Constantin Șerban, folosind veniturile moșiilor cu care fusese înzestrată de întemeietorul ei.

Astfel, în timpul domniei voievodului Radu Leon, în anul 1665, a fost pictată pentru prima dată biserica Mănăstirii Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, ctitorită de domnitorul Constantin Șerban Basarab.

Mai târziu, prin hrisovul de la 8 iunie 1668, domnitorul Radu ­Leon va stabili în mod oficial, după dorința Mitropolitului Ștefan, dar în timpul noului Mitropolit Teodosie, ca mănăstirea lui Constantin Șerban Basarab să devină reșe­dința Mitropoliei Ungrovlahiei, hotărând: „Văzând Domnia mea această Sfântă Mitropolie, cum se cuvine a fi o Sfântă Mitropolie, socotit-am Domnia mea, dimpreună cu cinstitul și iubitorul de Dumnezeu părintele nostru chir Teodosie Mitropolitul, și cu cinstiții și prea cuvioșii episcopi Serafim de Râmnic și Grigorie de la Buzău și egumenii de la prea sfintele lavre, și cu toți cinstiții dregătorii Domniei mele, de o am tocmit Dom­nia mea și o am așezat ca să fie Sfântă Mitropolie țării, cum iaste și cea din Târgoviște, să fie de cinstea și de rugăciunea cinsti­ților și iubitorilor de Dumnezeu părinți pre carele i-ar dărui Dumnezeu cu darul arhieriei să fie arhi­erei și vlădici țării” (Arhivele Statului București, Condica nr. 2 a Mitro­poliei, ms. 128, f. 12).

O altă contribuție a Mitropolitului Ștefan I, care a dăinuit până în prezent, vine din anul 1668, când a pus bazele Condicii Sfinte, document care va consemna neîntrerupt hirotoniile arhiereilor din Mitropolia Ţării Româneşti.

Din diata sau testamentul Mitropolitului Ștefan I, consemnat la 15 aprilie 1668, aflăm că acesta s-a îngrijit de finalizarea lucrărilor la biserică: „Am lăsat cu a mea voie și învățătură și la Mitropolie, la București, ca să se mai lucreze, taleri 500, și să se sfârșească ce este început”.

Zece zile mai târziu, la 25 aprilie 1668, Mitropolitul Ștefan I avea să treacă la cele veșnice, fiind înmormântat la Târgoviște. Urmând îndemnurile sale, domnitorul Radu Leon va înfrumuseța biserica, înzestrând-o cu odoare de preț și finalizând clădirile anexe din jurul ei: clopotniță, chilii, reședință pentru mitropolit, cu paraclis și alte încăperi.