Gala Galaction şi dilemele senectuţii

Cunoscut mai ales pentru remarcabila traducere a Bibliei şi pentru creaţiile sale literare, preotul Grigore Pişculescu (Gala Galaction) a avut şi un interesant traseu în plan politic, azi puţin cunoscut. Mulţi s-au întrebat, în epocă, dar şi după aceea, de ce respectabilul preot a devenit, după 1944, la o vârstă înaintată, un apropiat al forţelor pro-comuniste, ajungând de mai multe ori deputat în Cameră (ulterior în Marea Adunare Naţională) cu sprijinul acestora. O parte din răspunsuri se află în jurnalul său, din care cele mai "delicate" pagini au fost publicate abia după 1990.

De la început trebuie spus că Gala Galaction a făcut în perioada interbelică o figură aparte faţă de majoritatea clerului ortodox şi a populaţiei României.

Un preot cu simpatii de stânga

Dacă în acea perioadă societatea românească era dominată de atitudini de dreapta, naţionaliste, uneori mergând până la xenofobie, iar în plan bisericesc proaspăta unitate a ortodoxiei româneşti se cimenta uneori împotriva celuilalt, Gala Galaction a fost o persoană cu sentimente predominant de stânga, un apropiat sincer al evreilor (era, de altfel, un excelent cunoscător al limbii ebraice) şi vorbea deschis despre unitatea Bisericii (mai ales de apropierea dintre ortodocşi şi catolici), într-o perioadă în care liderii diverselor culte se aflau în general în competiţie.

Această atitudine îl înscrie pe Gala Galaction într-o galerie destul de restrânsă (dar ilustră) de personalităţi cu sentimente afine (Mihai Ralea, Petre Pandrea, Mihail Sadoveanu, Constantin Parhon, Tudor Teodorescu-Branişte şi alţii) care nu aderau la tendinţele dominate ale epocii, însă nici nu au găsit terenul prielnic în România pentru a se exprima, deoarece proximitatea faţă de URSS făcea ca în imaginarul românesc practic orice atitudine de stânga să fie apropiată de comunism. Această reticenţă a făcut ca România să nu aibă o mişcare de stânga puternică, fapt care a ajutat în cele din urmă pe comunişti ca să se substituie întregii stângi. Politica lor abilă de preluare a tuturor frâielor puterii în România a presupus, printre altele, şi folosirea intelectualilor de stânga din perioada interbelică, chiar necomunişti, pentru a câştiga un plus de respectabilitate. Mulţi au intrat în acest joc, din speranţă în mai bine sau din cauza frustrărilor trecutului, şi mulţi şi-au dat seama, mai devreme sau mai târziu, că realitatea era cu totul alta decât cea promisă. Atunci, fie s-au retras, fie au mers mai departe, considerând că este prea târziu pentru a mai schimba macazul.

Un viitor ce ar putea fi bun

În cazul lui Gala Galaction, acesta, din cauza concepţiilor sale, a fost menţinut în anii celui de-al Doilea Război Mondial într-o zonă destul de periferică a vieţii Bisericii şi a vieţii sociale, în ciuda meritelor sale indiscutabile. Aceste lucruri i-au întărit convingerea părintelui Pişculescu că amestecul politicului în viaţa Bisericii, care se petrecea adesea în perioada interbelică, este profund nociv, fiind una din cauzele pentru care starea Bisericii Ortodoxe Române nu era una din cele mai fericite. În jurnalul său găsim cuvinte aspre legat de această situaţie, mai ales când aduce vorba de măsurile în domeniul bisericesc luate de guvernul Groza în anul 1947.

Nu discutăm acum aceste legi, care au avut un impact nociv asupra Bisericii Ortodoxe Române, ci ne interesează atitudinea de principiu a lui Gala Galaction, pe atunci deputat: "Am luat parte la comisiunea restrânsă a Camerei, la cercetarea proiectului de lege care vrea să pensioneze pe arhiereii şi pe preoţii ajunşi de vârstă sau de infirmitate…Am tăcut cât am putut mai mult. Este o lege care mă întristează profund… Lumea laică trebuie să intervie ca să înlăture dezordinile şi turpitudinile din casa Mântuitorului. Cangrena trebuie operată. Separaţia Bisericii de stat va fi soluţia aspră, dar unică, potrivită lamentabilei stări de azi. Lăsaţi Biserica să-şi vadă singură de treburile şi de ierarhia ei!".

În alt fragment părintele spune: "La Cameră, dl ministru Roşculeţ a izbutit să treacă legea sa care modifică trei articole din Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române… Am stat deoparte, Legea cea nouă ca şi toate celelalte care dau dreptul statului să se amestece în treburile Bisericii sunt, pentru mine, rău venite… Am spus-o limpede în Piatra din capul unghiului: Statul ateu dă legi Bisericii lui Iisus Hristos! Singura lege conceptibilă şi definitivă este legea - pe care o aştept - cinstitei despărţiri dintre stat şi Biserică".

Vom reveni asupra semnificaţiilor acestor fragmente. Deocamdată ne interesează să subliniem faptul că, în concepţia lui Gala Galaction, nu era ceva bun de păstrat din rânduiala de dinainte de 1944, deci singura speranţă era viitorul, care la sfârşitul anului 1944 nu era precis conturat. Prin urmare, merita să încerci să te implici.

A încerca să găseşti speranţa în semnele vremurilor

Acestei dorinţe de participare la schimbare i s-au adăugat presiunile venite din partea forţelor procomuniste, urmate apoi de măsuri persuasive. Astfel, la sfârşitul anului 1944, Gala Galaction a fost inclus pe tabelele cu scriitori români care ar fi capitulat în faţa fascismului, trecând "în lagărul duşmanilor poporului român" şi alegând "o cale la capătul căreia erau dezonoarea, trădarea". Din condiţia de "duşman al poporului" Gala Galaction va fi recuperat treptat pentru "democraţie". Primul gest este intrarea în conducerea secţiei religioase a celebrei ARLUS (Asociaţia Română pentru Legături cu Uniunea Sovietică). Secţia religioasă era ultima constituită, pe 27 martie 1945, sub preşedinţia de onoare a IPS Patriarh Nicodim. Preşedinte activ a fost desemnat PS Iosif Gafton, iar vicepreşedinţi, pr. Constantin Burducea, ministrul cultelor, şi pr. Grigore Pişculescu. De asemenea, părintele Pişculescu a fost delegat în comitetul central. Din această organizaţie au făcut parte fruntaşi ai clerului din România, care au făcut acest pas în speranţa reglementării raporturilor cu puternicul vecin de la răsărit, cu care până mai ieri fusesem inamici de moarte. Raţiunea acestui gest va fi exprimată mai clar în 1947 de Gala Galaction, cu ocazia sosirii patriarhului Alexei I al Moscovei la Bucureşti: "Îmi vine să cred că această vizită - oricari i-ar fi comentariile politice - poate să însemneze un îndemn la răspundere şi un semn de reconciliere. Dacă URSS admite să ne trimită pe Patriarhul Moscovei să ne vadă, Biserica din Rusia nu mai este răstignită iar Biserica Românească e încă departe de răstignire". Cu alte cuvinte, cunoscând ororile împotriva Bisericii din Rusia, preoţii din România sperau ca acest lucru să nu se întâmple şi la noi şi vedeau în dialogul cu Patriarhia Moscovei un semn că liderii de la Kremlin îşi schimbă atitudinea în ceea ce priveşte Biserica.

În perioada 1945-1947, oamenii încă mai sperau, şi Gala Galaction împreună cu ei. Deşi multe dintre măsurile luate de guvern nu-i sunt pe plac, el încă speră că, într-un fel sau altul, lucrurile o vor lua pe drumul cel bun. Orice iluzie îi este spulberată la sfârşitul anului 1947, odată cu abdicarea regelui Mihai I.

Slăbiciunea omenească şi lăsarea în voia lui Dumnezeu

Această "dezvrăjire" treptată poate fi jalonată cronologic. Momentul de apogeu al implicării lui Gala Galaction alături de forţele procomuniste îl reprezintă Congresul general al preoţilor din octombrie 1945. Considerat o achiziţie de valoare, se vehicula în acea perioadă ideea că el va fi viitorul patriarh al României. S-a ferit de această ispită, însă a acceptat să candideze ca "independent" la alegerile din noiembrie 1946. Simţindu-se izolat şi stingher în "lumea nouă", Galaction, într-un moment de sinceritate, mărturiseşte de ce a acceptat să candideze: "Sunt şi eu un candidat - fără voia mea - în judeţul Vâlcea. Ce păcat! De unde până aici, nimeni nu mă blestemase, în acest judeţ, azi o să curgă injuriile. Ce caut eu în această lume care vrea să se reformeze fără de Christos şi fără de smerenia creştină? Unde dă Dumnezeu să cad jos din căruţa electorală! De ce am primit - după destulă indispoziţie - să rămân pe lista Blocului Partidelor Democratice? Fiindcă m-au rugat cei ce înlesniseră fiicelor mele plecarea în Italia… O, de n-ar fi fost copiii mei!"

Mai târziu, îi va explica "cu placiditate" prietenului N.D. Cocea: "Am fost o viaţă întreagă opoziţionistul guvernelor noastre burgheze, am fost potrivnicul Bogatului nemilostiv! Când socialiştii şi comuniştii au ajuns stăpânii vieţii noastre sociale, era, deocamdată, firesc să nu le vreau decât binele. Dezamăgirea a căzut peste noi ca acele grele neguri de toamnă, când nu mai vezi nimic şi te usucă ochii.

Ce pot eu să fac? Am în curând 70 de ani".

Prin urmare, vârsta şi legăturile lumeşti (copiii) îl îndeamnă la tăcerile atât de des invocate în jurnal şi pe care uneori şi le detestă cu violenţă, acuzându-se de laşitate şi incapacitate de a deveni martir. Însă, în acelaşi timp, ştie că singura realitate adevărată este Dumnezeu, acea "placiditate" însemnând de fapt lăsarea în voia Domnului: "Singura doctrină care nu minte, nu dezamăgeşte, nu usucă inima este doctrina Sfintei Evanghelii. Toate celelalte, chiar când sunt excelente, sunt trepte şi surogate… O chilie în fundul unei mănăstiri este tot ce îmi doresc. Dar nu te întrebi dacă nu cumva o fi vreo chilie zăbrelită, la Văcăreşti sau la Aiud? Facă-se voia Domnului! Am atâtea păcate de ispăşit, încât un sfârşit pământesc, în puşcărie sau la zid, ar putea să-mi apară ca un hatâr dumnezeiesc şi ca o micşorare în zapisul datoriilor mele!".

Astfel, dezamăgit de lumea aceasta, Gala Galaction căuta căile vieţii veşnice. Separarea Bisericii de Stat era de fapt expresia acestei rupturi ontologice. Urma să fie două lumi diferite, dar ai căror exponenţi se amestecau pe pământ, iar lumea atee nu avea de gând să lase în pace pe cei ce-L căutau pe Dumnezeu. Ce trebuia făcut atunci, Gala Galaction nu ne mai spune. Poate a lăsat ca fiecare să încerce să dezlege voia Domnului.