Grigorie de Nazianz, geniul teologiei din secolul al IV-lea al Bisericii

Prieten al Sfântului Vasile, sensibil, delicat, cu o cultură de mare rafinament, Grigorie de Nazianz a avut toată viaţa sa preferinţa pentru viaţa contemplativă, fapt care l-a făcut să se sustragă permanent de la preocupările administrative ale funcţiei ocupate de el. Mare teolog, cu posibilităţi de formulare şi explicare a dogmelor creştine într-o manieră nemaiîntâlnită până atunci, cu un discurs teologic impecabil, fără fisură în expunerea argumentelor contra ereticilor vremii, poet şi episcop al Constantinopolului (380-381), Grigorie rămâne figura emblematică a spiritului antic convertit total la adevărul lui Hristos, pe care a ales să-L slujească cu râvnă.

Sfântul Grigorie Teologul s-a născut în Arians în anul 325 ca fiu al episcopului Grigorie, din aceeaşi localitate, şi al Nonei. Tatăl Sfântului, deşi a făcut parte la început din secta ipsistarienilor, a fost convertit la adevărata credinţă sub influenţa evlavioasei sale soţii. Cei doi fraţi, Grigorie şi Cezar, născuţi înainte de hirotonia tatălui lor ca preot şi mai apoi ca episcop, au fost trimişi de părinţii lor la faimoasa şcoală din Cezareea, capitala Capadociei. Aici Grigorie va lega, cu Sfântul Vasile cel Mare, o prietenie care va dura toată viaţa, o prietenie memorabilă pentru istoria Bisericii creştine.

Tinereţea închinată studiului

Din Cezareea, Grigorie a mers în Palestina, unde învaţă retorica cu profesorul Thespesius, iar de aici pleacă în Alexandria Egiptului, în al cărui scaun episcopal se afla Sfântul Atanasie cel Mare. Îmbarcându-se la bordul unui vas care se deplasa spre Atena, Grigorie are parte de o călătorie dificilă. În timpul furtunii stârnite, care punea în primejdie viaţa celor aflaţi pe punte, Grigorie făgăduieşte că, dacă va scăpa cu viaţă, va primi botezul creştin. Această promisiune nu se va înfăptui însă decât după terminarea studiilor şi întoarcerea acasă la Nazianz. La Atena, cei doi vechi prieteni se revăd şi studiază împreună retorica, având ca dascăli doi profesori vestiţi ai timpului, Himerius şi Proheresius. Coleg de studii al lui Vasile şi al lui Grigorie a fost şi Iulian Apostatul, cel care va deveni pentru scurt timp, doar doi ani, împărat la Bizanţ. Studiile tânărului Grigorie în Atena s-au întins pe parcursul a 10 ani, astfel că, atunci când în 356 el se reîntorcea acasă, trecând prin Constantinopol, avea deja 31 de ani. Ajuns în locurile natale, după un periplu foarte lung prin oraşele cu şcoli importante pentru vremea aceea, Grigorie, hotărât să îşi dedice viaţa şi capacităţile sale intelectuale în care excela, a reflectat cu grijă la planul viitorului său.

Înclinaţia spre contemplare a biruit gândul unei cariere laice

Unui om de talia lui, cu talent de orator, cunoscător desăvârşit al filosofiei, îi erau deschise mai multe drumuri. Putea fie să îmbrăţişeze cariera de avocat, fie cea de profesor de retorică, dar înclinaţiile sale erau către viaţa monastică, retrasă, al cărei scop să fie studiul Scripturii. Cum era şi firesc, a apelat la sfatul bunului său prieten, Vasile, şi împreună au hotărât să părăsească lumea, pentru a se dedica în întregime lui Dumnezeu. După şederea în Pont, alături de prietenul său, Grigorie a fost silit de tatăl său, aflat acum în vârstă, să-l ajute în lucrarea de păstorire a credincioşilor. Aşa ajuns episcop tânărul Grigorie.

Episcopul Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu

Predicile sale privind învăţătura cea dreaptă despre Sfânta Treime rămân un model până în ziua de astăzi. „Firea creatoare, izvorâtoare şi nemişcată, aflată deasupra timpului, e numită Dumnezeu şi subzistă în Cei Trei Preamari, şi anume: Cauza, Creatorul şi Desăvârşitorul. Tot ceea ce are Tatăl este al Fiului, în afară de pricinuire, şi tot ceea ce este al Fiului este, de asemenea, al Duhului, în afară de filiaţie… astfel, numele Celui Neînceput este Tatăl, al Începutului este Fiul, iar al Celui împreună cu Începutul este Duhul Sfânt. Iar firea celor Trei este una: dumnezeirea. Şi unirea este tatăl de la Care şi către Care înaintează Fiecare la rândul lui, nu aşa încât să se confunde, ci aşa încât să fie stăpânite (posedate), fără deosebire de timp, de voinţă sau de putere. Căci acestea la noi fac multe fiinţe, de vreme ce fiecare este despărţit de cele către sine şi de cele către alţii. Dar Cei Care au o fire simplă şi a Căror fiinţă este aceeaşi, Aceia sunt Unul în toată puterea cuvântului.“

Ereticii păreau învingători…

Secolul al IV-lea a fost pentru Biserica creştină unul de aur, aşa îl numesc specialiştii în patrologie. Dar a fost şi un secol de foc, în care ereziile s-au manifestat cu toată forţa. De abia primise dreptul de a se manifesta liber, fără primejdia persecuţiilor, că Biserica se vede acum ameninţată de alţi duşmani, de data aceasta mai periculoşi, care veneau din interiorul ei. Cei care păstrau credinţa autentică deveniseră un grup minor în mare masă. Dar mai bine să-l lăsăm pe Sfântul Grigorie să ne vorbească: „Această turmă, pe când era mică şi sărmană, după cele văzute, şi nici măcar turmă, ci o mică urmă şi rămăşiţă a unei turme, trăia fără rânduială, fără veghetor asupra ei, fără îngrăditură, nici fiind liberă să pască, nici înconjurată de un ţarc, ci rătăcind în munţi, împrăştiată şi risipită care încotro, fiecare după cum îşi putea găsi adăpost sau păşune, risipită de furtună sau împrăştiată în întuneric. O aprigă furtună s-a abătut asupra Bisericii, fiare înfricoşătoare s-au năpustit asupra ei, şi nici acum, după înseninare, nu ne cruţă, ci sunt fără ruşine“.

Ne aflăm în preajma Sinodului al II-lea ecumenic, care a combătut erezia pnevmatomahă. Despre cinstirea pe care credincioşii autentici o aduc lui Dumnezeu şi, mai cu seamă, despre cea de a Treia Persoană a Sfintei Treimi, Sfântul Grigorie de Nazianz spune: „Hulă nu este a vorbi de Duhul Sfânt ca de Dumnezeu, ci a-L face străin de dumnezeire. Îndrăznesc să rostesc ceva, o, Treime, şi iertată să îmi fie nebunia, căci primejdie este pentru sufletul meu! Eu însumi sunt un chip al lui Dumnezeu, al Slavei, deşi aşezat jos, pe pământ. Eu nu pot crede că sunt mântuit de unul care e de o cinste cu mine. Dacă Duhul Sfânt nu este Dumnezeu, să Se îndumnezeiască întâi, apoi să mă îndumnezeiască pe mine, cel de o cinste cu El.“

Erezia invalidează Botezul

Socotirea lui Hristos ca o primă creatură şi nu ca Fiu al Tatălui, de o fiinţă cu El, precum şi respingerea dumnezeirii Duhului Sfânt atrăgeau după sine invaliditatea Botezului şi, în consecinţă, periclitarea mântuirii. Într-un dialog retoric cu pnevmatomahii, episcopul Grigorie îi întreabă pe aceştia din urmă: „De ce mă faceţi pe mine templu al Duhului Sfânt fiind ca al lui Dumnezeu, locaşul unei creaturi? De ce pe de o parte cinstiţi ceea ce este al meu, şi pe de altă parte necinstiţi, judecând strâmb dumnezeirea? Ca să mă lipsiţi de har?“. Şi urmează argumentul unei logici zdrobitoare: „Ori cinsteşte Întregul, o, noule teolog (apelativ ironic), ori necinsteşte Întregul, că, dacă eşti nelegiuit, să poţi să fi măcar de acord cu tine însuţi, nejudecând inegal o fire care este de aceeaşi cinste.“

Starea în care a găsit episcopul Grigorie bisericile din capitala Imperiului Bizantin era una cum nu se poate mai grea. Arienii acaparaseră toate lăcaşurile de cult, iar ortodocşii erau foarte puţini la număr. Într-una din cuvântările sale, teologul rafinat, şcolit la Atena, descrie atmosfera care domnea în Bizanţ: „Acesta îmi era ogorul, puţin şi sterp, şi nevrednic nu doar de Dumnezeu, Care a plugărit şi plugăreşte întreaga lume cu bunele seminţe şi dogme ale evlaviei, dar nici măcar de un sărac dintre cei nevoiaşi şi simpli. (…) Ca pe un smochin în pustie l-am găsit pe Israel, şi ca pe una sau două boabe coapte într-un ciorchine necopt, păzit ca o binecuvântare a Domnului, şi ca o pârgă afierosită, deşi mică acum şi neîndestulătoare, şi neumplând gura celui ce o mănâncă… Astfel erau sărăcia şi întristarea lui de dinainte“.

Sfântul Grigorie decide să renunţe la funcţie

„Ce e plăcut lui Dumnezeu? Învăţătura curată şi sufletul desăvârşit în dogmele adevărului…“ Aşa a început ierarhul Grigorie misiunea sa în capela Anastasia (Învierea), singurul lăcaş unde se adunau ortodocşii Bizanţului din acea vreme. Pe toţi, sfântul i-a învăţat asemenea unui părinte pe copiii lui că „pentru Dumnezeu nimic nu este atât de măreţ precum învăţătura curată şi sufletul desăvârşit în dogmele adevărului“. Şi dacă „nimic nu este vrednic de Cel care a făcut toate, căci nu cu simplul lucru al mâinilor sau cu prisosurile Îl cinstim“, singurul lucru vrednic de Dumnezeu este „evlavia, averea care este comună tuturor şi de aceeaşi cinste în faţa Lui, în care şi cel prea sărac poate, dacă e mai inimos, să îl întreacă pe cel prea strălucit. Căci acest fel de râvnire a cinstei depinde de voinţă, nu de bogăţie“.

Dar o asemenea personalitate ca acea a Sfântului Grigorie nu putea să nu fie şi invidiată. Ierarhii egipteni veniţi la Constantinopol nu au văzut cu ochi buni iubirea şi admiraţia pe care Grigorie le primise din partea credincioşilor capitalei, cât şi postura de preşedinte al celui de al II-lea Sinod Ecumenic care îi revenea de drept. Învinuit că ar fi venit în mod necanonic pe scaunul de arhiepiscop al Constantinopolului, socotindu-se că nu îi era permis a părăsi scaunul arhieresc de la Sasima, Sfântul Grigorie decide să renunţe la funcţia sa atât de râvnită, pentru a aduce pace în Biserică. Apărându-se de acuzele care îi erau aduse, cum că s-ar fi bucurat de cinstea împăratului bizantin, beneficiind de veşminte de fală, de mese alese, de aşezarea în fruntea tuturor alaiurilor, prietenul marelui Vasile le aminteşte episcopilor dornici de mărire că, din contra, vremea în care el a păstorit cetatea lui Constantin a fost una de prigoană a ortodocşilor, aceştia suferind asuprire din partea mai marilor, chiar a împăratului, gonirea din biserici, din case. „Am fost cârmaci când marea era zbuciumată împrejurul nostru, învolburându-se în jurul corabiei, iar în echipaj era dezbinare şi toţi se războiau pentru un lucru sau altul, răcnind unul spre altul şi spre valuri. Ce luptă am avut, aşezat la cârmă, luptându-mă deopotrivă cu marea şi cu echipajul, ca să aduc vasul fără primejdie la liman în această dublă furtună!“

„Copiii mei, păziţi ceea ce vi s-a încredinţat!…“

În final, preşedintele Sinodului al II-lea Ecumenic cere un singur lucru: „Dăruiţi-mi această nedreptate. Alegeţi pe altul care să fie pe placul celor mulţi, iar mie daţi-mi pustia şi pe Dumnezeul meu, Căruia singur să Îi plac, şi Îi voi plăcea prin viaţa mea simplă… „Daţi-mi răsplata ostenelilor mele!… Ruşinaţi-vă de cărunteţile mele, daţi cinste străinătăţii mele: înlocuiţi-mă cu altul care este cu dorire căutat de voi… Am obosit să fiu învinuit pentru îngăduinţa mea. Am obosit să fiu războit cu cuvântul şi cu pizma de către duşmani şi de către ai noştri. Rămas bun, o, Treime, cugetarea mea şi podoaba mea! Fie ca Tu să fii păstrată de cei de aici şi Tu să îi păstrezi pe ei, poporul meu! Şi fie să aflu că Tu eşti pururi preaînălţată şi slăvită atât în cuvânt, cât şi în faptă! Copiii mei, păziţi ceea ce vi s-a încredinţat!…“