Frate mai mic al Sfântului Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa, este, între Sfinţii Capadocieni, filosoful cel mai metodic, fiind, în acelaşi timp, şi un teolog cu nimic mai prejos decât ceilalţi doi, Grigorie de Nazianz şi arhiepiscopul Cezareei, Vasile. Ocupând un loc de frunte între teologii mistici ai Bisericii, Grigorie a publicat mai multe lucrări, cele mai importante fiind cele de exegeză biblică şi apologetice, scrise împotriva ereziei ariene.
Grigorie s-a născut în anul 335 într-o familie profund credincioasă. Mama lui, Emilia, era fiica unui martir din timpul persecuţiei lui Diocleţian, doi dintre fraţii săi, Vasile de Cezareea şi Petru de Sevasta au devenit episcopi şi au fost trecuţi mai târziu de către Biserică în rândul sfinţi-lor, iar sora sa, Macrina, cea mai mare dintre fraţi, a re-prezentat un model de evlavie pentru toţi membrii familiei, fiind şi ea canonizată. Un alt frate, Naucratius, judecător de profesie, care înclina şi el spre o viaţă de asceză, nu a apucat să-şi împlinească gândurile sale duhovniceşti, murind de tânăr.
Vasile, supraveghetorul formării duhovniceşti a fraţilor săi
Atmosferei de pietate din sânul familiei îi datorează Grigorie formarea sa religioasă şi teologică din anii tinereţii sale. Acest fapt este mărturisit de o scrisoare adresată fratelui său, Petru, în care Grigorie îşi exprimă mulţumirea adusă lui Vasile, numindu-l „părintele nostru şi stăpânul nostru“. Pentru că era mai mare decât ei, viitorul episcop de Cezareea a primit din partea părinţilor lui sarcina de a supraveghea educaţia fraţilor mai mici. Instrucţia lui a fost antidotul la lecţiile primite în şcolile păgâne ale timpului, unde, după cum ştim din scrisorile Sfântului Grigorie de Nazianz, fratele lui Vasile a petrecut destul timp.
Chemarea la episcopat, o vocaţie târzie?
Deşi tânărul Grigorie dorea să aleagă o carieră seculară, familia s-a străduit să îi îndrume paşii spre slujirea Bisericii. Vasile, văzând că singur nu are nici o şansă în a-l convinge pe Grigorie să renunţe la gândurile sale, a apelat la prietenii acestuia pentru a-i deturna intenţiile. Dar totul a fost în zadar. Grigorie s-a căsătorit. Există chiar o scrisoare de condoleanţe a episcopului de Nazianz, trimisă pentru a mângâia pe cel rămas singur după moartea soţiei sale, Teosevia, o femeie care, aşa cum o mărturiseşte numele ei, era foarte pioasă.
Se crede că, înainte de hirotonia sa întru episcop, Grigorie ar fi petrecut mai retras un timp, dar nu există vreo mărturie în acest sens. Numirea sa ca arhiereu în 371, pe scaunul de Nyssa, un orăşel situat pe coasta Halysului, de-a lungul drumului între Cezareea şi Ancyra, a reprezentat o schimbare majoră în viaţa lui Grigorie. Să fi fost această alegere rezultatul unei vocaţii neaşteptate?
Sfântul Vasile ne spune că era necesar să învingă atitudinea refractară a fratelui său, înainte ca el să primească această demnitate. Funcţia de episcop era, în acea vreme, copleşită de pericole. Împăraţii aveau foarte des obiceiul să se amestece în treburile Bisericii, de multe ori impunând învăţături dogmatice străine credinţei creştine autentice. Un exemplu concludent îl furnizează fratele său, Vasile, care a avut dispute intense cu împăratul arian Valens. Mai mult, în secolul al IV-lea nu era deloc neobişnuită practica fugii din faţa acestei sarcini cu care era împovărat candidatul la cea mai înaltă treaptă ecleziastică. Fugarii, totuşi, erau aflaţi şi aduşi înapoi, iar consacrarea ca episcop avea, până la urmă, loc. Dacă a fost aşa în cazul lui Grigorie sau chiar a simţit că este nepotrivit cu această demnitate, nu ştim. În orice caz, Vasile va regreta mai târziu gestul de constrângere a fratelui său.
Acuze la adresa lui Grigorie
În scrisorile sale el deplânge atitudinea stângace şi lipsită de fermitate a fratelui său în conducerea treburilor episcopiei. La aceste neajunsuri se adăuga invidia unor pretendenţi la scaunul de Nyssa, nemulţumiţi că Grigorie a obţinut aşa de repede acest post râvnit de mulţi din anturajul împăratului bizantin Valens. Toate acestea au făcut ca, într-una dintre şedinţele adunării episcopilor din zonă, să fie aduse mai multe acuze contra episcopului de Nyssa, între care cele mai grave erau risipirea averilor ecleziastice şi nereguli în alegerea şi numirea sa ca arhiereu. Descurajat de tratamentul brutal şi neomenos la care fusese supus, Grigorie avea să părăsească funcţia de episcop până la urcarea pe tronul imperial de la Constantinopol a împăratului Graţian. Acesta îl va repune în treaptă la sfârşitul anului 378.
Luptător împotriva ereziilor timpului
Peste câteva luni, episcopul Nyssei îşi pierdea fratele mult iubit, pe Vasile. De acum înainte, pentru Grigorie va începe o nouă epocă de intensă activitate în slujba Bisericii. În 379 el va participa la Sinodul de la Antiohia, convocat pentru a combate schisma meletiană. Curând după aceasta, pleacă în Palestina pentru a remedia situaţia comunităţilor creştine din Arabia. Dar, se pare că această călătorie nu a avut loc decât după Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol, întrunit la 381 de împăratul Teodosie, pentru stabilirea adevăratei credinţe. Aici, Grigorie a susţinut credinţa niceeană şi a încercat să pună capăt arianismului şi ereziei pnevmatomahe în Răsărit.
La Constantinopol face dovada calităţilor sale de predicator
În capitala Imperiului, fratele Sfântului Vasile a dovedit talentul său oratoric în două ocazii; prima dată atunci când a rostit discursul de la întronizarea prietenului său Grigore de Nazianz ca episcop al Constantinopolului, iar a doua a fost pareneza de la înmormântarea episcopului Meletie al Antiohiei. Se pare că Grigorie a fost prezent în Bizanţ după anul 381 mult mai des ca înainte. Doi ani mai târziu, îl întâlnim în capitală, fapt pe care îl confirmă predica sa, „Cuvânt despre dumnezeirea Fiului şi a Duhului Sfânt“.
Tot el a fost ales, şi nu episcopul Constantinopolului, cum prevedeau uzanţele, să rostească cuvântul funeral la înmormântarea împărătesei Pulheria din anul 385 şi, puţin după aceea, şi la moartea împărătesei Flacilla. După această dată nu se mai ştie nimic legat de viaţa lui.
Opera sa conţine scrieri apologetice şi exegetice
Multe dintre scrierile sale sunt comentarii la cărţile Scripturii. Un devotat admirator al lui Origen, Grigorie a aplicat constant principiile hermeneuticii ale şcolii alexandrine. El este în permanenţă în căutarea interpretărilor alegorice şi a înţelesurilor mistice. Ne-au rămas de la el opt omilii la cartea Eclesiastului, unde afirmă că sufletul trebuie să se ridice deasupra simţurilor şi că adevărata pace poate fi găsită numai dispreţuind slava lumii. Este autorul şi a 15 predici la Cântarea Cântărilor, cinci cuvântări semnificative despre Rugăciunea Domnească şi opt omilii la Fericiri.
Lucrările sale cu caracter teologic au fost elaborate în a doua parte a vieţii sale, când a urmat pas cu pas învăţătura celorlalţi doi capadocieni, Vasile şi Grigorie de Nazianz. Ca şi ei, episcopul Nyssei apără unitatea Fiinţei divine şi Treimea Persoanelor.
Epectaza, teologia autodepăşirii
Cea mai importantă operă teologică rămâne „Marele Cuvânt Catehetic“, o apărare argumentată în 40 de capitole a învăţăturii creştine împotriva evreilor, necredincioşilor şi ereticilor. Dar cea mai vastă dintre scrierile care mai există de pe urma lui este „Contra lui Eunomie“, o apologie a crezului niceean împotriva ereziei ariene, această lucrare fiind una de referinţă în lupta dusă pentru păstrarea adevăratei credinţe. Grigorie l-a combătut şi pe Apolinarie de Laodiceea, care învăţa că „Logosul Însuşi S-a facut trup, dar n-a avut raţiune omenească, suflet raţional, ci în persoana Lui, raţiunea era neschimbătoare, cerească“. Prin această concepţie eronată, Apolinarie distrugea integritatea sau deplinătatea firii umane a Mântuitorului, primită la Întrupare, şi punea, astfel, în primejdie întreaga Sa operă mântuitoare. Grigorie a scris şi împotriva altor eretici, Sabelie, Macedonie, care negau dumnezeirea Sfântului Duh. În lucrarea „Despre destin“, el apără libertatea umană de fatalismul astrologilor. O altă carte, „Despre copii“, dedicată prefectului Capadociei, Hieros, conţine explicaţii la întrebarea de ce Providenţa divină îngăduie moartea prematură a copiilor.
În învăţătura lui Grigorie de Nyssa, omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, ca un reflex al desăvârşirii şi, în mod special, al libertăţii dumnezeieşti. Căzut în stricăciune şi corupţie, îmbrăcat de acum în „hainele de piele“ ale mortalităţii şi patimilor prin folosirea rea a libertăţii, omul nu a putut fi restaurat în condiţia sa primară decât prin Întruparea lui Hristos. Aderând prin botez la corpul lui Hristos, Biserica, şi crescând neîncetat prezenţa în suflet a Domnului prin virtuţi şi Sfintele Taine, el poate progresa la infinit în unirea cu Dumnezeu, antrenând în aceasta neamul omenesc şi universul întreg. Este învăţătura despre epectază, a urcuşului neîntrerupt spre Dumnezeu.
„Astfel, în eternitatea veacului fără sfârşit, cel care aleargă spre Tine devine întotdeauna mai mare şi mai înalt decât el însuşi, crescând prin bogăţia harului. Dar cum ceea ce este căutat nu comportă limite în sine, capătul a ceea ce este găsit devine pentru cei care urcă punctul de plecare în descoperirea unui bine mai înalt. Iar cel care urcă nu se opreşte niciodată de a merge din început în început prin începuturi care n-au sfârşit.“
Problema apocatastazei
În secolul al VII-lea, Părinţii adunaţi la cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic, cercetând scrierile Sfântului Grigorie de Nyssa, l-au declarat „Părinte al Părinţilor“. Un secol mai târziu, Sfântul Gherman al Constantinopolului afirma că în scrierile marelui capadocian s-au făcut interpolări cu privire la o învăţătură gre-şită, numită apocatastază, sau restaurarea tuturor în veşni-cie. Apocatastaza, ca un concept, poate fi întâlnită la stoici şi neopitagoreici. Şi în textele lucrărilor Sfântului Grigorie de Nyssa apare acest termen, dar nu folosit în sensul anulării libertăţii creaturilor. De altfel, chiar el se întreabă: „Unde ar mai fi libertatea? Unde ar mai fi virtutea şi lauda celor care o vor avea?“.
Această învăţătură spune că, în final, chiar şi creaturile căzute, demonii şi sufletele păcătoşilor vor avea parte de fericirea dumnezeiască, mântuindu-se.
Vorbind despre pedeapsa trecerii prin foc a sufletelor păcătoase, apocatastaza explică aceasta printr-o comparaţie cu starea aurului aflat în topitoare, care este lămurit, adică curăţat de orice impuritate. Pedeapsa arderii în foc nu este un scop în sine, ci este menită să separe în suflet răul de bine, mizeria de ceea ce este pur. Desigur, lucrarea este una dureroasă, asprimea şi durata ei fiind proporţională cu răul existent în fiecare suflet. Focul va dura atât cât în fiinţa păcătosului va exista răul. Dar va veni un timp, afirmă susţinătorii acestei învăţături, când acest rău va dispărea, şi fiecare voinţă liberă se va întoarce la Dumnezeu, va fi în Dumnezeu. Cel care l-a acuzat pe Sfântul Grigorie al Nyssei de profesarea acestei învăţături greşite a fost episcopul Sever al Antiohiei.
În ciuda acuzaţiilor mai vechi sau mai noi privind susţinerea apocatastazei, doctrina Sfântului Grigorie de Nyssa reflectă învăţătura Apostolului Pavel, care le vorbea corintenilor despre resta-urarea tuturor în Hristos.
