Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Grija Bisericii pentru păstrarea nealterată a cântării psaltice românești

Grija Bisericii pentru păstrarea nealterată a cântării psaltice românești

Galerie foto (8) Galerie foto (8) Documentar
Un articol de: Pr. Prof. Univ. Dr. Nicu Moldoveanu - 26 Sep, 2020

De‑a lungul istoriei creștine milenare s‑a putut observa și constata grija deosebită și permanentă a Sfinților Părinți ai Bisericii pentru însușirea corectă și păstrarea nealterată a învățăturii de credință ortodoxă, așa cum a fost fixată pentru totdeauna de către aceștia la Sinoadele Ecumenice și locale, precum și pentru curăția și bogăția vieții curate duhov­ni­cești, dar și pentru frumoasa și corecta interpretare a cântării religioase de sorginte bizantină, moștenită și practicată din vechime în sfintele locașuri, ținându‑se pasul cu dezvoltarea acesteia în timp, fără tot felul de influențe nepotrivite cu caracterul și scopul ei nobil, duhovnicesc, fără dansuri rituale și fără instrumente muzicale, ci numai cu vocea omenească.

Tocmai de aceea, la Sinodul al VI‑lea (Trulan) din Bizanț, în anul 691, Sfinții Părinți au simțit nevoia să recomande, prin canonul 75, tuturor psalților sau cântăreților bisericești, dar și tuturor credin­cioșilor care participă la cântarea religioasă din locașurile de cult creștine să nu se folosească de „strigăte supărătoare” și „să nu silească (forțeze) firea (vocea) spre răcnire”, nici să adauge altceva în afară de cele rânduite de către Biserică, adică ceva nepotrivit, necuviincios și eretic, ci cu multă luare aminte și cu multă smerenie să aducă laude lui Dumnezeu, Cel ce veghează asupra tuturor.

De aceea, din respect față de Sfinții Părinți, dar și față de înaintașii noștri vechi protopsalți și slujitori, toți cei iubitori de cântare bisericească frumoasă și liniștită ar trebui să aibă mare grijă de maniera executării acesteia, fără prea multe improvizații nepotrivite, ținând seama de anumite reguli străvechi și folosind, pe cât posibil, aceleași creații bine conturate și păstrate cu mare grijă de veacuri și chiar de milenii în tezaurul de mare preț al Bisericii noastre Ortodoxe, ca astfel să putem fi uniți și în cântare, așa cum suntem sau ar trebui să fim „în cugete și în simțiri”, după modelul înaintașilor noștri, care în orice situații au dovedit din plin această unitate sufletească.

Cântarea bisericească nu este ca folclorul

Cântarea bisericească nu este ca folclorul, care, cu cât este mai variat, cu atât este mai frumos, ci aceasta are un cu totul alt caracter și alt scop nobil, fiindcă unitatea credinței și a Bisericii se menține și prin unitatea în slujire și în cântare.

Una dintre grijile principale să fie aceea ca, astăzi și întotdeauna, să păstrăm cu sfințenie tezaurul muzical bisericesc (psaltic) - monodic și coral - lăsat nouă moștenire de către corifeii creației muzicale psaltice bisericești, care, inspirați, luminați și întăriți de Duhul, au depus o muncă asiduă pentru elaborarea și fixarea acestuia. Și au reușit minunat!

De aceea, nu se cade ca noi, oricât de meșteri am fi, să încercăm tot timpul a‑l reduce sau a adăuga mereu câte ceva, până la deformare sau să‑l răstălmăcim continuu, până la desfigurare, cum se tot încearcă de la o vreme de către unii așa‑zişi „protopsalți” contemporani, cărora nu le mai place nimic din ceea ce face parte din creația Bisericii noastre.

Căci tot ce avem astăzi în materie de cântare bisericească este perfect și bogat, iar datoria noastră cea mare este de a păstra cu sfințenie ethosul nostru românesc sau, cum zicea celebrul Anton Pann, „caracterul național”, pe care muzica bisericească și‑l păstrează de sute de ani. Să nu tot alergăm continuu și cu tot dinadinsul după interpretări străine, fie ele și cu iz grecesc, așa cum se întâmplă pe la noi în ultima vreme, ca o molimă periculoasă și lipsită de respect față de munca, priceperea și echilibrul celor care au tradus și au creat „la lumină de opaiț” întregul repertoriu muzical bisericesc românesc.

Să ne ferim de improvizații!

Deci, grija cea mare a contemporanilor noștri este de a executa corect și frumos cântările în Biserică, fără a face teatru și fără să tot dăm din mâini și din cap la strană, fără noimă, chiar și atunci când suntem singuri, fiindcă este inestetic, fără să adăugăm instrumente și să nu facem pauze inexplicabile în mijlocul unei fraze muzicale și când trebuie, și când nu trebuie. Să ne ferim de improvizații! Asta‑i greșeala multor cântăreți de strană români!

Dar cel mai important lucru este să studiem mult orice cântare, așa încât să nu ne poticnim tot timpul și să nu forțăm glasul sau vocea ca nu cumva în loc de cântare să iasă strigare necontrolată, supărătoare și neglijentă, dar mai ales nepotrivită cu atmosfera de rugăciune care trebuie să domine în sfintele locașuri.

Prin urmare, fie la strană, fie în cafas, fie în Sfântul Altar, cântarea și recitativul liturgic (ecfonise, ectenii ș.a.) să fie executate cu smerenie și bună cuviință, fără infatuare, fără opinteli și pauze nepermise, fără melodizarea excesivă a recitativului liturgic, căci „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har”!

„Către cântători”

Câtă dreptate avea genialul Anton Pann, acum vreo două sute de ani, când se adresa cântăreților bisericești, în poezia „Către cântători”, tipărită în Heruvico‑chinonicar, vol. I‑II, București, 1847: „Multor, am băgat de seamă, cântarea când o privesc/ Și o văd îngorgonată, le place de‑nnebunesc,/ Neștiind că meșteșugul nu stă‑n scrisul gorgonat,/ Ci în buna potrivire și în stihul luminat!”

Și tot acest mare protopsalt și magistru al muzicii psaltice, Anton Pann, în prefața „Bazului teoretic și practic sau Gramatica melodică”, tipărită la București, în anul 1845, mărturisea, în ceea ce privește alegerea și stilizarea cântărilor psaltice bisericești, care se păstrează și astăzi, următoarele: „Douăzeci și cinci de ani sunt de când am luat în mâini condeiul tălmăcirii cântărilor bisericești. Am băgat de seamă că unele cântări în melodie papadică și stihirarică veneau prea lungi și eram silit, pe când le cântam, să le scurtez sau să le taiu deodată, la locuri nepotrivite; și așa fiind și îndemnat de mulți, am scurtat lungirile ce se făceau peste măsură în cântare, am curățit melodiile de figuri străine și le‑am apropiat de melodia noastră bisericească și mai vârtos de gustul de cântare al Patriei, pentru că muzica bisericească de mult și‑a dobândit caracterul național și numai cântarea cu ifosul de Țarigrad a rămas apropiată de muzica asiatică. Cu un cuvânt, am păstrat melodia originală în diferite cântări neadăugând nici o figură din parte‑mi, ci ca o albină, umblând prin mulțimea poenilor, am cules pe cele plăcute și obișnuite Bisericii noastre”.

La un veac după Anton Pann, muzicianul român Alexandru I. Zirra (1883‑1946) scria, în 1938, că „ceea ce declară acest mare protopsalt român este de ordin capital pentru noi, căci ne dovedește că în cursul celor o sută de ani de când se introdusese limba țării în Biserică, se înviorase puterea de asimilare și vitalitatea poporului român, încât avea tot dreptul să‑și impună calitățile și de popor unitar și distinct de celelalte” (vezi: Păreri critice asupra muzicii românești [1938], retipărit în „Studii de Muzicologie”, vol. VIII [1984], București, Editura Muzicală, 1984, p. 67).

Astăzi, unii protopsalți și unele grupuri așa‑zise bizantine sau psaltice reînviază, din neștiință, toate greșelile pe care Anton Pann și cei de după el le‑au semnalat și corectat.

Pentru a nu se confunda „proasta execuție a psaltichiei, provenită din neștiință, cu însăși calitatea ei indiscutabilă”, îi îndemnăm pe toți iubitorii de psaltichie să fie mai atenți și la ceea ce cântă, și la ceea ce ascultă.

Și dacă se poate, și mai ales dacă se vrea, să cântăm toți, de la ultima parohie până la mitropolie, de pe aceleași cărți tipărite la noi, cu binecuvântarea patriarhilor noștri români, „lăsând cele străine ei de a și le cânta”, cum îndemna același Anton Pann, care știa cel mai bine să deosebească muzica sau cântarea curat psaltică bizantină de tot felul de „exoterisme” (elemente străine), venite dintr‑o parte sau alta. De ce să ne jenăm a cânta Doamne miluiește, troparele și celelalte în variantele românești?

Să ne iubim sincer cântarea noastră bisericească psaltică - omofonă și corală - și să o apărăm cu strășnicie, sănătoasă, curată și neîntinată, așa cum am moștenit‑o de la înaintașii noștri.

Căci, după frământări seculare, cele mai frumoase cântări bisericești, traduse sau create în limba noastră românească de către cei mai pricepuți protopsalți români, mai vechi sau mai noi, conțin în ele, în afară de melodii impecabile, puternica lor credință în Dumnezeu, respectul față de cele sfinte și dragostea de neam.

Să ne ferim cât putem de a imita pe cineva, fie el și din spațiul grecesc sau de oriunde, fiindcă în afară de faptul că nu vom reuși întocmai, riscăm să devenim ridicoli. Și este mare păcat!

Iar atunci când invităm pe câte un străin să cânte muzică bisericească, să ne asigurăm mai întâi că este înzestrat cu o voce frumoasă, că are un repertoriu bogat și acceptabil și că nu este vreun oarecare „manelist” excentric, așa cum a fost în toamna trecută un cântăreț grec la Ateneul Român, care cultivă o antimuzică bisericească și care nu avea cum să lase o impresie prea bună. Cu atât mai mult, nu trebuie imitat!

Citeşte mai multe despre:   muzica bizantina  -   Anton Pann