Horia Crişan sau călătoria de sub steagul Marinei Regale în strana Sfintei Biserici

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar

Data: 14 August 2013

Ce au în comun ascultarea ostăşească sub însemnele Marinei Regale şi slujirea Bisericii în treapta de cântăreţ la una dintre mănăstirile din capitala Moldovei? Aparent, mintea nu găseşte nicio alăturare. Totuşi, aceasta există. A fost, sau mai bine zis este, într-un om a cărui viaţă ar putea constitui subiectul unui film cu recorduri de încasări.

O viaţă mărturisitoare. O viaţă închinată Sfintei Biserici. O viaţă închinată Iaşului şi culturii sale. O viaţă ce nu poate să încapă pe un petec de hârtie.

Spunea Dostoievski faptul că omenirea nu va pieri în războaie, ci de plictiseală. Pentru noi, oamenii contemporani, această maximă este perfect valabilă. Însă au fost sau încă mai sunt, printre noi, exemple de persoane care au făcut atâtea în timpul vieţii, încât nu ne vine să credem. Mai interesant este faptul că, deşi au lăsat în urmă fapte mari, aceşti oameni au căutat mereu simplitatea şi smerenia.

Dacă s-a auzit de Iaşi şi Mănăstirea Golia în Occident, în anii de ateism crâncen, acesta este meritul unui om mare, care a preferat să rămână mic. Horia Crişan - căci despre el este vorba - pare un personaj desprins din poveştile cu eroi.

Copilărie sub semnul refugiului

Istorisirea începe de undeva, din Bicazul Ardelean, o aşezare ce despărţea Regatul Român de Ardeal. Horia Crişan s-a născut la 15 noiembrie 1923, într-o familie binecuvântată cu 12 copii.

Avea câţiva anişori când tatăl său, Vasile Crişan - un român patriot, cu studii la Viena, a fost avertizat de către preotul din Tulgheşul Harghitei: „Pleacă în noaptea asta, căci mâine vin ungurii, încarcă copii şi ce poţi în căruţă“. „Iar dimineaţă au venit ungurii şi au spânzurat pe preotul ortodox român de candelabrul cel mare (...) dar noi plecasem deja“, nota Horia Crişan, în scrierile sale.

Tatăl a murit înainte de a se naşte ultimul copil, iar Horia a trebuit să preia, din fragedă tinereţe, responsabilităţile unui cap de familie. Le-a dus, însă, cu vrednicie. Ca să facă rost de banii necesari, a luat calea mănăstirilor. În anul 1936, după cele cinci clase făcute la Bicazul Ardelean, a mers la Mănăstirea Secu, unde a intrat în ascultarea părintelui Visarion. Pe lângă treburile zilnice, şi-a găsit timp să deprindă cunoaşterea slovelor vechi, tipicul bisericesc, „ceva psaltichie şi rânduiala Bisericii“. Văzându-l dăruit şi plin de zel, părinţii l-au îndrumat spre Şcoala de Cântăreţi Bisericeşti de la Mănăstirea Neamţ - vatră de spiritualitate şi cultură românească. Însă, după cinci luni s-a îmbolnăvit de plămâni, fiind internat la spitalul din Târgu Neamţ. După două luni de spitalizare, părinţii de la Secu l-au recomandat cântăreţ bisericesc la Schitul Boureni, unde a devenit ucenicul stareţului Vartolomeu Bodoaşcă. Aici, după cum mărturisea, s-a ocupat de tot ce însemna viaţa schitului - strană, curăţenie, animale, agricultură şi chiar pictură. În timpul şederii sale, biserica a fost pictată de către pictorul Ştefan Boris din Bucureşti, cel care va picta, mai târziu, şi biserica Mănăstirii Râşca. Tot aici a legat o prietenie cu prinţul Dimitrie Sturza, Boureni fiind necropola familiei domnitoare.

Pasul şi ruina

După doi ani, familia Crişan s-a mutat la Miercurea Ciuc. Pentru puţin timp, căci în urma ruşinosului Dictat de la Viena Ardealul a fost „dăruit“ Austro-Ungariei. A fost, apoi, din nou în pribegie, până în Frasinii Sucevei. Remarcat de către preotul satului, tânărul Horia a plecat la Seminarul Teologic de la Cernăuţi - „Sorbona românilor“. Şi această mare bucurie a fost de scurtă durată. La sfârşitul lunii februarie a anului 1944, seminarul s-a desfiinţat, din cauza războiului. „Se făceau pregătirile de refugiu, s-au strâns arhivele şi actele mele s-au pierdut. Toate. Au spus că dacă timpurile nu vor mai fi împotriva noastră, mă vor rechema“, mărturisea Horia Crişan.

La începutul lunii aprilie al aceluiaşi an, satele din nordul judeţului Suceava au fost evacuate şi, cu ele, şi familia Crişan. Din nou la drum. De data acesta la Buhalniţa Neamţului, în locurile natale ale mamei sale, Ecaterina. Dar, nici aici nu au avut linişte. Au fugit din calea apelor barajului Bicaz, sub care au dispărut 20 de sate cu bisericile şi cimitirele lor cu tot.

Să rememorăm: de la Tulgheş la Bicazul Ardelean, Mănăstirea Secu, Mănăstirea Neamţ, Târgu Neamţ, Schitul Boureni, Miercurea Ciuc, Frasin, Cernăuţi, Buhalniţa Neamţului. Şi acest traseu, doar în anii tinereţii, într-o epocă în care trenurile şi automobilele erau o raritate şi un lux.

În slujba sfintei patrii

De sub streaşina Sfintei Biserici, Horia Crişan a intrat sub tâmpla unei alte valori sacre pentru români. În anul 1945, în plin război mondial, a fost recrutat în rândurile Marinei Regale. După satisfacerea celor trei ani de armată, a mers la studii militare, iar în câţiva ani a fost numit ofiţer tehnic la Comandamentul Apărării Litoralului Maritim şi Fluvial. Din această funcţie a reuşit să-şi ajute cei şapte fraţi orfani şi încă minori, ţinându-i pe toţi în şcoală.

În slujirea militară a prins ororile războiului, participând cu vestita navă „Mircea“ pe frontul maritim, până la Odessa. După încheierea păcii, a fost trimis la Poliţia Fluvială, cu sediul la Giurgiu. După desfiinţarea acestei instituţii de către autorităţile comuniste, care aveau nevoie de oameni în câmpul muncii, ofiţerul Horia Crişan a ajuns la Ministerul de Interne. Mai întâi, la Poliţia Feroviară Paşcani, apoi la conducerea Serviciului de Circulaţie al Municipiului Iaşi.

I s-a oferit şi mai mult. Trebuia să preia funcţia de comandant al judeţului Vaslui. Dar a refuzat. Încă tânăr fiind, a preferat pensia - în locul unor compromisuri. La numai 45 de ani a fost trecut în rezervă, deşi fusese decorat cu puţin timp înainte de către ministrul Alexandru Drăghici pentru „curajul, cinstea şi deosebita disciplină în muncă“.

În slujirea Sfintei Biserici

Aşa cum îi plăcea să spună mereu, viaţa adevărată a lui Horia Crişan a început de la 45 de ani. A făcut de toate, după pensionare. A fost instructor auto, a început studii de istorie, medicină, filosofie, dar şi Şcoala Populară de Arte - timp de trei ani, la secţia de canto şi muzică populară. A fost şi ghid turistic acreditat pentru Polonia şi ţările din URSS.

Însă, anii tinereţii petrecuţi la Secu, Neamţ, Boureni şi Cernăuţi, locuri pline de spiritualitatea şi de rugăciunile înaintaşilor noştri, l-au rechemat pe Horia acasă. Acasă - adică, în strana Sfintei Biserici. Şi nu oriunde, ci într-un loc în care a început istoria muzicii psaltice în Moldova. În locul în care antiohianul Nichifor Cantuniari, grec pliroforisit, a întemeiat prima şcoală de muzică bisericească. Peste veacuri, la Golia, un alt cântăreţ format la Şcoala de Cântăreţi Bisericeşti de la Neamţ a slujit timp de 17 ani.

În timpul său, măreaţa Golia trăia vremuri de restrişte. Funcţiona ca şi parohie, iar clădirile sale deveniseră magazii ale autorităţilor comuniste. În acest context dificil, Horia Crişan a fost cântăreţ bisericesc, paraclisier, administrator, îngrijitor, electrician, ghid turistic - un om bun la toate. Acest lucru, fără a fi angajat sau a fi răsplătit din punct de vedere financiar! Totul, din dragoste - ca pe o jertfă personală. „Golia este a doua mea casă“, spunea familiei, care îşi aminteşte că nu l-a avut niciodată în capul mesei de Crăciun sau de Paşti.

Contemporanii şi-l amintesc drept omul care a făcut ca Golia să nu dispară cu totul din conştiinţa ieşenilor şi nu numai a lor. Dacă mănăstirea era cunoscută în Occident în anii comunismului ateu, a fost meritul unui bătrânel. Un bunic ce impresiona prin căldură, dragoste, simplitate, dar şi printr-o bună comunicare, fiind apreciat de patriarhul Teoctist Arăpaşu pentru jertfa sa.

Diplomă de cântăreţ bisericesc, la 74 de ani

Avea o voce caldă. Studiase psaltichie la Secu şi Neamţ, dar se şlefuise alături de cântăreaţa de operă Viorica Cortez, încât era o plăcere să îl asculţi. Însă, pentru că la Cernăuţi i se pierduseră actele şi nici nu a avut şansa de a finaliza studiile, purta cu sine o tristeţe. Voia şi el o diplomă. În acest context, la 74 de ani le-a prezentat copiilor o mare realizare a vieţii sale - diploma de cântăreţ bisericesc, eliberată de către Facultatea de Teologie din Cluj Napoca - cu media 10 la muzică bisericească.

A fost şi rapsod popular, având mai multe cântece înregistrate cu orchestra Doina Moldovei. A fost şi colaborator al radioului ieşean. A compus chiar şi o romanţă, pe care o cânta la reuniunile familiei. Dar doinele au fost plăcerea sa. Spunea că muzica bisericească, pe care o slujea la strană, şi doinele au o origine comună - gândul la Dumnezeu.

A avut o viaţă ca o lumânare. O viaţă care s-a mistuit încet, încet, din jertfa sa răspândind lumină în jur. Aşa a şi apus. Tot luminos, îmbrăcat în costumul alb, imaculat, specific ofiţerilor de marină. Cu siguranţă, tot luminos va răsări în împărăţia lui Dumnezeu, ca să cânte cu slujitorii cei fără de trupuri, sfinţii îngeri. Căci aşa spunea mereu: „Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voi Domnului cât voi fi“. (Nicolae Pintilie)