Icoana Adormirii Născătoarei de Dumnezeu

Încă din primele veacuri, credința pe care o mărturisea Biserica era că, la încheierea existenței sale pământești, Născătoarea de Dumnezeu este luată la cer cu trupul și cu sufletul. Credința aceasta, transmisă din generație în generație, și-a aflat expresia în scrierile apocrife, pe care mai apoi Părinții Bisericii și autorii de omilii le-au preluat și, trecând dincolo de elementele senzaționale, au căutat să le aprofundeze conținutul teologic. Literatura apocrifă este miraculoasă și pitorească, învățătura teologică, omiliile și imnografia sunt bogate și pline de detalii, tradiția Răsăritului și cea a Apusului pun accente diferite și evoluează pe căi diferite, dar toate se întâlnesc în con­vin­gerea comună potrivit căreia trupul Mariei n-a cunoscut stricăciune. La intersecția tuturor acestor surse literare și dezbateri teologice stă icoana Adormirii Născătoarei de Dumnezeu a cărei istorie acoperă o parte din istoria creștinismului însuși.

Scrieri apocrife, povestiri populare

În literatura primelor veacuri, mărturiile cu privire la adormirea și mutarea la cer a Fecioarei sunt puține și mai curând contradictorii; la începutul secolului al III-lea avem o primă relatare privind trecerea Mariei la viața de dincolo, potrivit căreia trupul acesteia este luat din mormânt și dus de îngeri în rai, unde, sub arborele vieții, își recapătă sufletul. În mediul gnostic al crești­nismului timpuriu, tema mutării cu trupul și cu sufletul a Mariei în ceata celor aleși se dezvoltă și cunoaște diferite variante.

Sinodul ecumenic din Efes (431) o numește pe Maria Teotokos, Născătoare de Dumnezeu, și din acel moment cinstirea ei capătă o mai mare amploare. Adormirea Fecioarei, care nu este consemnată în Evanghelii sau în relatări canonice, începe să trezească interesul și toate aceste preocupări își găsesc expresia în scrieri apocrife, în celebrări liturgice și în dispute și învățături teologice.
Povestirile privind adormirea Mariei se răspândesc în întreaga lume creștină, manuscrisele păstrate – provenind din Siria, Egipt, Etiopia, Georgia și chiar din Irlanda – dezvăluie acest lucru. Specialiștii au identificat în această bogată producție un număr de „familii textuale” (Stephen Shoemaker, Ancient Traditions of the Virgin Mary’s Dormition and Assumption, Oxford University Press, 2002) în care se detașează două mari grupuri de texte: unul în care apare un motiv specific, ramura din Pomul Vieții, iar cel de-al doilea, în care Betleemul este amintit ca loc în care se petrec o serie din evenimentele relatate. Iconografia Adormirii reflectă aceste două tradiții, prin diferite detalii prezente în imaginile create atât în Răsărit, cât și în Apus.

Tradiția ramurii din Pomul Vieții apare pentru prima dată într-o serie de fragmente siriene de la sfârșitul secolului al V-lea și începutul celui următor. Diferite alte fragmente au supraviețuit în manuscrise georgiene, copte și într-o versiune grecească din secolul al VI-lea. Tradiția ajunge și în Apus și se regăsește în diferite versiuni latine, dintre care cea mai cunoscută este Transitus, atribuită lui Pseudo Meliton din Sardes, datată în secolul al V-lea. Cea de-a doua tradiție, Betleem, se întâlnește în manuscrise siriene, grecești, etiopiene și arabe. Cea mai importantă din acest grup este povestirea în limba greacă, atribuită Sfântului Ioan Teologul, care cunoaște o mare răspândire în lumea medievală. Aceasta pare că a fost versiunea folosită de iconarii ruși, ea este cea prezentă în ediția românească a Evangheliilor apocrife (Cristian Bădiliță, Humanitas, 1996).

Treptat, povestirile populare – expresii ale evlaviei primelor veacuri – au fost golite de senzațional prin gândirea Sfinților Părinți și, după un timp de dezbatere, învățătura autentică s-a dezvăluit în toată limpezimea ei, fiind acceptată de Biserică și hrănindu-i până astăzi viața liturgică și duhovnicească. Primele omilii despre Adormire sunt prudente în a răspândi prea multe informații, sunt menționate doar prezența Apostolilor, arătarea lui Hristos, Care a venit să ridice sufletul mamei Sale, și întoarcerea acesteia la viață. Omiliile mai târzii, ale Sfinților Gherman al Constantinopolului, Andrei Criteanul sau Ioan Damaschinul, sunt mai bogate în detalii și acestea au dus la dezvoltarea imnografiei și a iconografiei. În constituirea unei teologii marianice, Biserica a căutat vreme de veacuri, a reflectat și a fost inspirată de adormirea aceleia care a fost mama lui Iisus, a celei care a dat naștere Mântuitorului și L-a urmat apoi până la Cruce. Evoluția învățăturii este legată de dogmele hristologice ale primelor sinoade: dacă Hristos a suferit moartea, a înviat și S-a înălțat la cer, atunci și mama Sa, care I-a dăruit trup omenesc, I-a împăr­tășit soarta. Preacurata Îi îm­păr­tășește moartea, pentru a-I îm­părtăși viața și a intra cu trupul în slava Fiului Său.

Praznicul, celebrarea liturgică

Originea celebrării liturgice a Adormirii Născătoarei de Dumnezeu este un subiect încă dezbătut; s-au formulat diferite ipoteze, dintre care cea mai credibilă, întemeiată pe mărturia unui Evangheliar georgian din secolul al VIII-lea, care atesta însă practica liturgică la Ierusalim din secolul anterior. Aici, la 15 august, este menționat un praznic închinat Născătoarei de Dumnezeu care se săvârșește în biserica ridicată de împărăteasa Eudoxia (+460) la Ghetsimani, pe locul mormântului Fecioarei. Împăratul Mauriciu (582-602) extinde prăznuirea Adormirii în întreg imperiul. Legat de acest moment începe să se dezvolte și o bogată literatură omiletică, care caută să explice înțelesurile sărbătorii, sporind devoțiunea marianică și contribuind la definirea imnografiei și a iconografiei specifice. Printr-un decret al împăratului Andronic al II-lea (1282-1328), în Bizanț, întreaga lună august este consacrată tainei Adormirii și ridicării la cer a Fecioarei. Deschiderea solemnităților se făcea la 1 august, în Mănăstirea Născătoarei Hodegon, o mănăstire iubită de Paleologi, și se încheia în 31 august, în vestita Biserică Vlaherne, și ea, la fel ca cea dintâi, ctitorie a împărătesei Pulheria (+453). În seara dinaintea praznicului, procesiunea pornea din Biserica “Sf. Eufimia” și ajungea la Vlaherne. Liturghia de a doua zi era celebrată la „Sf. Sofia“, astfel încât biserici, obști monahale, ierarhi și credincioși erau cu toții legați, pe parcursul acestei luni, de cinstirea adusă Maicii lui Dumnezeu. (Grumel Venance, „Le mois de Marie des Byzantins”, în Échos d’Orient, tome 31, 1932).

Învățătura teologică, sursele apocrife și constituirea imaginii

Primele reprezentări ale praznicului reflectă învățătura privind ridicarea Mariei cu trupul la cer și preiau sugestii din iconografia Înălțării Mântuitorului, așa cum putem vedea pe o țesătură merovingiană din secolul al VIII-lea, descoperită la Sens (Franța), ori pe fildeșul lucrat de monahul benedictin Tuotilo (850-915) la abația St. Gall, pentru a împodobi ferecătura unui Evangheliar. Este cel mai timpuriu exemplar cunoscut, inscripția lui nu lasă nici o îndoială: Ascensios Mariae; în centrul stă Născătoarea cu mâinile ridicate în poziție de orantă, iar de o parte și de alta câte doi îngeri, care se pregătesc să o ridice la ceruri. 

Din secolul al X-lea, iconografia specifică se răspândește, iar un secol mai târziu, icoana face deja parte din seria prăznicarelor și se regăsește în decorul mural, scena fiind plasată fie pe zidul de vest al naosului, fie în absida de est, cum putem vedea în două exemple timpurii de la Asinou (Cipru) din secolul al XII-lea. 

Schema iconografică rămâne în linii mari constantă de-a lungul timpului. Construirea imaginii nu urmează o succesiune cronologică a faptelor, ele sunt redate ca făcând parte din ansamblul tainei și se dezvăluie imediat privirii. În centru, întinsă pe un catafalc, stă Născătoarea de Dumnezeu, în jurul ei sunt Apostolii, privind îndurerați. În axul imaginii, definind verticala ei, Îl vedem pe Hristos având în brațe un prunc înfășat în scutece albe: este sufletul Maicii Domnului. Îngerii stau în preajmă pentru a-l ridica și a-l duce la ceruri. Uneori momentul este redat explicit și îl putem vedea în segmentul de cer din partea de sus a imaginii. Poziția Apostolilor este aceeași și a fost stabilită de timpuriu: Petru la cap, Pavel la picioare, Ioan Evanghelistul în față, privind la chipul Născătoarei. Acestea sunt elementele de bază ale compoziției, lor li se adaugă în timp, în funcție de sursele literare de la care pornește iconarul, diferite scene sau detalii: norii care-i aduc pe Apostoli din toate colțurile lumii, de acolo unde se aflau la propovăduire, Maica Domnului întinzându-i lui Toma, ajuns mai târziu, brâul pentru a-l încredința de ridicarea ei la ceruri, doi, trei sau patru ierarhi stând lângă catafalc (în care tradiția i-a identificat pe Sfinții Dionisie Areopagitul, Ierotei al Atenei, Iacob, ruda Domnului și Timotei al Efesului; cea mai veche reprezentare a lor în scena Adormirii o întâlnim la Biserica „Sf. Sofia“ din Ohrid, 1037-1056), uneori alături sunt și cei doi imnografi, autori ai canoanelor Adormirii, Sfinții Ioan Damaschinul și Cosma de Maiuma, femei îndurerate ivindu-se dintre clădirile din preajmă, evreul Jephonias (sau Adonie), cel care vrând să răstoarne trupul Fecioarei este pedepsit de Arhanghel prin tăierea mâinilor. Uneori Petru are în mână o cădelniță, lângă catafalc sunt sfeșnice și vase cu tămâie, ca în fața unui Altar. 

Imaginea transpune cu ajutorul acestor scene și personaje învățătura Bisericii despre Adormirea Născătoarei de Dumnezeu, așa cum au fixat-o Părinții în scrierile lor. Între acestea, cel mai des invocate pentru a descrie compoziția și detaliile ei, sunt cele trei omilii ale Sfântului Ioan Damaschinul, care au transmis prin frumusețea și profunzimea lor duhovnicească învățătura despre Adormirea Mariei, nestricăciunea trupului și ridicarea ei la cer după îngropare. Lor li se adaugă scrieri apocrife și diferite fragmente ale autorilor patristici și postpatristici, fiecare cu specificul lor. În unele, accentul e pus pe adunarea Apostolilor de la marginile lumii, adică a tuturor neamurilor, veniți pentru a-i aduce Născătoarei cinstea cuvenită (Sf. Andrei Criteanul), în altele, pe ceata îngerilor care o slăvesc, altele descriu prezența acelui prunc din brațele lui Hristos, care va cunoaște viața fără de sfârșit, și preamăresc rolul de mijlocitoare a celei care s-a făcut vrednică de aceasta (Sf. Grigorie Palama). Istoria evreului ce vine să răstoarne catafalcul, prezentă în aproape toate versiunile apocrife timpurii, pe care omiliile o amintesc la rândul lor, iar comentatorii moderni o citesc în cheia relațiilor sociale, politice și religioase tensionate dintre evrei și creștini în Antichitatea târzie, a fost pentru Părinții Bisericii mărturia vredniciei celei ce nu poate fi atinsă de rău sau de ură. 

Dar toate aceste surse literare transmit relația profundă dintre divinitate și umanitate pe care imaginea, cu mijloacele ei proprii, o redă prin modul de organizare a compoziției. Trupul Fecioarei, perfect întins pe catafalc, este expresia umanității, a neputinței ființei omenești, a morții. De aici pornește însă o mișcare ascendentă, o verticală, în axul căreia e așezat Însuși Hristos. Întâlnirea celor două linii este centrul ima­ginii și totodată esența tainei înfățișate.

Icoana pune sub ochii credincioșilor momentul de maximă neputință omenească și nevoia întâlnirii cu Hristos-viața și a unirii cu El. Grupul acesta, Născătoarea de Dumnezeu întinsă, Iisus Hristos ținând pruncul-sufletul ei în brațe, pare a ilustra un vers din Paradisul lui Dante, adresat, prin gura Sfântului Bernard, chiar mamei lui Dumnezeu: „Fecioară mamă, fiica Fiului tău”, rezumând relația dintre mamă și fiu, creatură și Creator, instrument și sursă a mântuirii.

Iconografia Adormirii Născătoarei de Dumnezeu este în cele din urmă, dincolo de narativitatea ei, expresia evoluției învățăturii Bisericii și a rugăciunii liturgice. Căci iconografia este la rândul ei rodul unei îndelungi reflecții a Bisericii asupra credinței sale în taina Fecioarei, a celei care este Născătoare de Dumnezeu, și asupra împlinirii planului lui Dumnezeu pentru neamul omenesc. Iar imnografia vine să completeze aceasta. Luminânda praznicului, alcătuire a aceluiași Ioan Damaschinul, spune: „Apostoli de la margini, adunându-vă aicea, în satul Ghetsimani, îngropați trupul meu; și tu, Fiule și Dumnezeul meu, primește Duhul meu”, rezumând în cuvinte una dintre cele mai încărcate de taină reprezentări din întreaga tradiție iconografică bizantină, icoana Adormirii Născătoarei de Dumnezeu.