Icoana Maicii Domnului din Catedrala Mitropolitană de la Iaşi

De 126 de ani, sute şi poate chiar mii de credincioşi ajung zilnic în faţa sfintei icoane a Maicii Domnului, de la Catedrala Mitropolitană. Mulţi dintre ei nici măcar nu-i cunosc istoria. Cred că nici nu este foarte important să o ştie. Doar simt. Simt că acolo durerea se mai îndulceşte, iar în locul lacrimilor, Mângâietoarea Moldovei le alină sufletele.

Fiecare dintre noi, în momente de răscru­ce, atunci când gre­u­tăţile au trecut din­colo de pragul sufletului nostru, am căutat mângâierea. Între vorba blândă a mamei sau a bunicii şi epitrahilul duhovnicului, de multe ori ne-am ostoit necazul în faţa icoa­nei Maicii Domnului. De ce, oa­re, ne regăsim mai bine în faţa icoanei Maicii Domnului, decât în faţa altor icoane din biserică sau din casele noastre? De ce, oare, cele mai multe icoane fă­că­toare de minuni sunt repre­zentări ale Maicii Domnului?

Acestea sunt câteva dintre întrebările esenţiale legate de evlavia noastră la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, într-o lume care caută senzaţiona­lul, dincolo de duhovnicesc.

Biserica plămădită în „fo­i­şorul cel de sus“ din Ierusalim a avut în centrul său pe Maica Domnului. Cei unsprezece a­pos­toli, puţinii ucenici şi cele câteva femei s-au strâns în jurul celei mai importante persoane, fiinţa din care Însuşi Dum­nezeu a devenit om, ase­menea nouă. Cartea Fap­tele Apostolilor, cea care ne dezvă­luie modul în care îşi desfăşura viaţa tânăra comunitate creşti­nă, ne demonstrează că Maica Domnului era prezentă la frângerea pâinii, dar şi la rugă­ciu­nea comună. Deşi Sfânta Scrip­tură nu deţine foarte multe informaţii despre activitatea Fecioarei Maria după Înălţarea la cer a Mântuitorului Iisus Hris­tos, cu siguranţă ea a fost cinstită şi respectată de către întreaga comunitate creştină. Dumnezeiasca Fecioară a devenit maică şi mângâietoare a sufletelor greu încercate. Is­toria ne demonstrează că, după Dumnezeiasca Euharistie - modul în care Hristos a fost fă­cut prezent în mijlocul comuni­tăţii, creştinii au avut pe buzele şi în inimile lor numele Maicii Domnului. Cum ne dăm seama că a fost aşa? Dincolo de scrieri­le creştine din primele patru se­cole, care vorbesc despre im­por­tanţa Maicii Domnului, primele picturi creştine cunoscute o reprezintă pe Fecioara Maria.

Icoana Maicii Domnului în primele secole creştine

Primele icoane ale Născă­toa­rei de Dumnezeu datează din secolele II-III, demonstrând peste veacuri că Maica Dom­nului a fost cinstită dintotdea­una în cultul creştin. Cele mai vechi şi cele mai numeroase fresce reprezentând-o pe Maica Domnului s-au descoperit în catacombele Romei.

Găsim reprezentări ale Mai­cii Domnului în catacomba Do­mitillei - proorocul Isaia şi Fecioara cu Pruncul, pe pereţii catacombei Sfinţilor Petru şi Marcelin - Fecioara cu Pruncul, încadrată de doi magi şi pe pereţii Cimitirului Ostrian - Maica Domnului rugându-se pentru creştini. Toate aceste dovezi le avem din spaţiul occidental. Orientul, cu mult timp înaintea Sinodului III Ecu­menic de la Efes, care a stabilit dogma despre Născătoarea de Dumnezeu, a avut conştiinţa ajutorului Maicii Domnului prin rugăciunile aduse în faţa icoanelor sale. Viaţa cuvioasei Maria Egipteanca aminteşte despre o icoană a Fecioarei amplasată la intrarea „în biserica cea mare a Ierusalimului, a îm­păratului creştin Constantin“.

După secolul al IV-lea, spa­ţiul sirian şi mai târziu Con­stantinopolul au devenit „spa­ţiu mariologic“. Ne amintim de e­pisodul în care episcopul Nestorie a spus, în amvonul din Constantinopol, că „ar fi bine să numim pe Fecioara doar Hristotokos“, adică nu Năs­cătoare de Dumnezeu, ci doar Născătoare de Hristos. În furia lor de a-şi apăra Protec­toarea, credincioşii au incendiat jumătate de capitală, iar Nestorie a fost alungat.

Icoana Maicii Domnului era purtată pe zidurile oraşului în caz de primejdie, aşa născân­du-se cel mai vechi acatist, cel al Bunei Vestiri, păstrat până astăzi în slujbele Bisericii Or­todoxe.

În această mică incursiune istorică am observat că viaţa creştină a avut dintotdeauna în centrul ei pe Maica Domnului, cult reflectat mai ales în cinstea acordată icoanelor sale. În vreme de ispită, creştinul a îngenuncheat în faţa acestor icoane - multe dintre ele fiind re­ţinute de istorie drept „fă­cătoare de minuni“.

Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Socola

Tradiţia creştină şi evlavia credincioşilor au făcut ca fie­care biserică să aibă în patrimoniul său măcar o icoană a Maicii Domnului, icoană la care au căzut în genunchi, în vreme de încercare, generaţii şi generaţii de creştini. Folosul şi binecuvântarea primită au făcut ca multe dintre aceste icoane să fie cunoscute după faptele minunate care s-au petrecut cu ele. Nu dorinţa de sen­zaţional a adunat în izvoa­rele istorice mărturii despre minunile Maicii Domnului prin icoanele sale, ci dragostea pentru Fecioara Maria. O astfel de relatare ne poartă paşii în Mol­dova secolului al XIX-lea. Anul 1854 a fost reţinut de către istoria capitalei Moldovei drept „anul minunii din urbea noas­tră“, aşa cum titra foaia publi­că „Zimbrul“.

Vechea ctitorie a voievodului Alexandru Lăpuşneanu, Mă­năs­tirea Socola, a fost spaţiul unei adevăratei minuni, trăită şi mărturisită de către mari personalităţi ale epocii, dar şi de către simpli credincioşi.

Aşa cum povestesc cronicele vremii, în dimineaţa zilei de 1 februarie, monahul rânduit cu slujba paracliseriei a deschis biserica mare a Mănăstirii Socola, pentru a o pregăti pentru slujba de Sfântul Mucenic Trifon. Închinându-se la icoa­nele împărăteşti, a ajuns şi în faţa  Maicii Domnului - icoană aflată în catapeteasmă. La lumina pâlpâită a candelelor a văzut minunea: din ochii Fecioarei se prelingeau câteva lacrimi, restul icoanei fiind uscată. În grabă a fost chemat duhovnicul Isaia, ecleziarhul bisericii şi profesor de catehetică al Seminarului Socola. Faptul minunat a fost comunicat şi episcopului Filaret Scri­ban, rectorul seminarului. „Cu mâna tremurată, acesta a şters chipul Maicii Domnului cu un ştergar, poruncind să nu se spună la nimeni“. Biserica a fost încuiată până seara, la vecernie. Profesori, monahi şi elevi au descuiat uşa bisericii cu teamă. Două şiroaie de lacrimi străluceau pe chipul Maicii Domnului… Uimiţi, au căzut în genunchi şi au cântat cu toţii paraclisul Maicii Dom­nului, sărutând apoi sfânta icoană.

Ştirea că la Iaşi plânge o icoană a Maicii Domnului s-a răspândit imediat. Mitropolitul Sofronie Miclescu a venit şi a constatat minunea. Şi stăpâni­rea pământească a dorit să vadă minunea. Pentru că Mol­dova se afla sub stăpânirea mi­li­tară rusească, un general rus a călcat pragul Mănăstirii So­cola. A cerut o lumânare. Icoa­na era uscată şi, dintr-o dată, „din luminile ochilor se zăriră ca două puncte strălucitoare de briliant...“. „Părinţilor, aceasta este o mare minune“, a spus în limba rusă generalul, închi­nân­du-se icoanei din biserica Schimbării la Faţă.

Izvoarele istorice amintesc faptul că fenomenul nu a fost unul singular. Timp de  aproa­pe trei luni, începând de la 1 fe­bruarie 1854 până spre sfârşi­tul lunii aprilie, zi de zi au curs picături de lacrimi din ochii Maicii Domnului.

Mângâietoarea din Catedrala Moldovei

Vestea minunii de la Mă­năs­tirea Socola  a ajuns în în­treaga ţară, trecând şi dincolo de hotarele Moldovei. Căutată de către credincioşi, icoana a fost desprinsă din catapeteas­mă şi aşezată în mijlocul bise­ricii. În acest context, un descendent al unei mari familii boiereşti s-a oferit să îmbrace icoana într-o ferecătură din argint şi aur. În urma însă­nă­toşirii grabnice a unei rude apro­piate, boierul Nicolae Roz­no­vanu a comandat la argintarii locali, în anul 1855, o îmbrăcăminte preţioasă ce avea menirea să protejeze sfân­ta icoană. Această informaţie se confirmă prin inscripţia de pe icoană, care se păstrează pâ­­nă astăzi: „Pomeneşte, Doam­ne, pre robii tăi, Necolai, Ma­riea, Necolai şi fiei lor, şi tot neamul lor, 1855, maiu“.

Timpul a trecut, biciul istorie nu a uitat Moldova sfârtecată de urmele războiului, dar nici minunea de la Iaşi nu a fost uitată. Cel care a readus speranţa în capitala Moldovei, Mitropolitul Iosif Naniescu „cel sfânt“, aşa cum l-a numit po­po­rul, şi-a legat şi el numele de minunata icoană. În anul 1886, dorind un spaţiu propice desfă­şurării învăţământului teologic, a mutat seminarul înfiin­ţat de înaintaşul său, Veniamin Costachi, de la Mănăstirea So­cola în palatul familiei Stur­dza. În acelaşi timp, în chiliile mănăstirii a fost înfiinţată o şcoală de ucenici.

În acest context, vlădica Iosif şi-a dorit icoana Maicii Domnului mai aproape. Pentru că lucrările la catedrală erau încă în desfăşurare, icoana de la Socola a fost aşezată la Bi­serica „Sfântul Nicolae Dom­nesc“. Anul 1889 a rămas în conştiinţa ieşenilor prin două mari evenimente - aducerea în noua catedrală a moaştelor Cu­vioasei Parascheva şi aşezarea în partea stângă a icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului.

De 126 de ani, sute şi poate chiar mii de credincioşi ajung zilnic în faţa sfintei icoane a Maicii Domnului, de la Cate­drala Mitropolitană. Mulţi dintre ei nici măcar nu-i cunosc istoria. Cred că nici nu este foar­te important să o ştie. Doar simt. Simt că acolo durerea se mai îndulceşte, iar în locul lacrimilor, Mângâietoarea Mol­do­vei le alină sufletele.