Icoanele Săptămânii Luminate

Potrivit relatărilor Evangheliştilor, imediat după Răstignirea şi Învierea Domnului au loc mai multe momente în care Mântuitorul se arată ucenicilor Săi. Chiar în ziua de Paşti („dimineaţa, în ziua cea dintâi a săptămânii“), El s-a arătat Mariei Magdalena şi celeilalte Marii pe când se întorceau de la mormântul gol, spunându-le „Bucuraţi-vă“, ori, în altă variantă, s-a arătat doar Mariei Magdalena în grădină. Spre seară s-a arătat unor ucenici care mergeau către Emaus, iar când aceştia ajung în cetate şi povestesc ce li s-a întâmplat pe cale se arătă „celor unsprezece“ adunaţi acolo. Aceste trei arătări se petrec în aceeaşi zi, după care, peste opt zile, Iisus se arată din nou ucenicilor, între ei fiind şi Toma, cel care se îndoise, şi care îi cere să-L atingă pentru a se încredinţa că este El. Toate aceste evenimente au cunoscut încă din cele mai vechi timpuri reprezentări iconografice şi, dacă Pogorârea la iad nu s-ar fi impus ca icoană a praznicului Învierii, ele ar fi fost icoanele Săptămânii Luminate.

Primele arătări ale Mântuitorului. Suport narativ şi reprezentare

În timp ce icoana Pogorârii la iad nu are suport narativ în Evangheliile canonice, teme precum Femeile purtătoare de mir la mormânt şi Arătarea lui Hristos celor două Marii sunt descrise în Evanghelii cu numeroase detalii, ceea ce a făcut ca în primele veacuri creştine ele să fie reprezentările Învierii Domnului. Icoana Femeilor purtătoare de mir, a cărei sursă se găseşte în toate cele patru Evanghelii (Matei 28, 1-8; Marcu 16, 1-8; Luca 24, 1-12; Ioan 20), transmite în simplitatea şi narativitatea ei mesajul în mod direct: în centru apare mormântul gol, cu giulgiurile şi mahrama înfăşurate. Alături este o piatră pe care vedem un înger în veşminte albe. Femeile stau lângă mormânt, având în mâini vase cu mir şi privind în jur cu uimire. În funcţie de textul Evangheliei de la care a pornit imaginea, numărul femeilor diferă, sunt două sau trei, de asemenea pot fi un înger sau doi; în unele reprezentări, la baza mormântului, stau soldaţii îngreuiaţi de somn. Elementul central al compoziţiei este mormântul gol, el este mărturia Învierii Domnului, pentru că nici femeile şi nici păzitorii nu au fost propriu-zis martori ai momentului Învierii.

Această structură generală a compoziţiei a căpătat în timp diferite detalii, imaginea fiind rezultatul mai multor contaminări şi o combinaţie între narativitatea Evangheliilor, evoluţia arhitecturii şi a cultului.

Între artefactele cele mai răspândite în primele veacuri creştine, pe care apare reprezentată scena Femeilor la mormânt, sunt ampullele din Ţara Sfântă (sec. VI, Monza sau Bobio Ampllue), acele vase în care pelerinii aduceau ulei sfinţit. Experienţa pelerinajului şi contactul direct cu locul în care s-a produs evenimentul reprezentat dau anumite caracteristici primelor imagini. Astfel, mormântul ajunge să ia forma unui edificiu circular care aminteşte de rotonda Sfântului Mormânt a Împăratului Constantin existentă la acel moment la locul de pelerinaj. Femeile nu mai ţin vase cu mir în mâini, ci cădelniţe, iar mormântul devine un altar, pe care Mariile îl tămâiază, trimitere la identificarea simbolică a mormântului lui Hristos cu Altarul jertfei euharistice. Uneori pe masa altarului este deschisă o carte, cel mai probabil Evanghelia, deasupra altarului atârnă o lampă; toate acestea dau scenei dimensiuni liturgice.

Giulgiurile puse în mormânt nu sunt parte a fragmentului evanghelic care relatează venirea Mariilor la Mormânt, ele apar ulterior în textul evanghelic, când sunt descoperite de Petru, dar includerea lor în imagine, încă de la venirea femeilor, dovedeşte familiaritatea artistului cu textele evanghelice sau cu literatura teologică în care giulgiurile au avut un rol important, fiind o dovadă a faptului că trupul lui Hristos nu a fost furat.

O altă scenă întemeiată pe textul Evangheliei (Matei 28, 9-10) folosită pentru a reprezenta Învierea lui Hristos este cea a Arătării lui Iisus celor două Marii (în literatura de specialitate Hairete, gr. Bucuraţi-vă). Aici Iisus este prezent în imagine, iar la picioarele Lui, închinându-I-se, sunt Maria Magdalena şi „cealaltă Marie“, pe care Iisus le binecuvântează.

Deşi nu este amintită în textul evanghelic, Maria, mama lui Hristos, apare uneori reprezentată între femeile care vin la mormânt sau între cele două Marii care îl întâlnesc pe Iisus. Din perioada pre-iconoclastă s-a păstrat Evangheliarul lui Rabula (secolul al VI-lea), în care Învierea Domnului este redată prin cele două scene: Femeile la mormânt şi Bucuraţi-vă. Maica Domnului este prezentă în amândouă: lângă mormântul gol şi îngenuncheată la picioarele Fiului ei. Într-o icoană din secolul al VII-lea, păstrată la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina“ din Sinai, care redă tema Hairete (Bucuraţi-vă), Născătoarea apare alături de Maria Magdalena, căreia Hristos i se adresează. Includerea Fecioarei în iconografia temelor de după Înviere se datorează cultului marial dezvoltat de pelerinajele la Locurile Sfinte. Producţia artistică a zonelor din preajma siturilor biblice demonstrează această alegere în cazul artei primelor secole. Ulterior, prezenţa Mariei în arătările de după Înviere poate fi pusă pe seama literaturii teologice, a omiliilor, imnelor şi scrierilor apocrife. Într-o scriere apocrifă de origine coptă (Cuvânt despre Născătoarea de Dumnezeu a Sfântului Chiril al Ierusalimului) apare o referinţă la Maica Domnului care povesteşte cum Hristos îi apare după Învierea Sa pe când mergea spre mormânt. O omilie din secolul IX (Gheorghe al Nicomidiei) spune că Maria nu este amintită în Evanghelii printre femeile care se întorc de la mormânt pentru că ea e singura care a fost acolo încă de la punerea în mormânt a lui Hristos şi a rămas mai departe acolo, nu s-a întors precum celelalte femei în cetate. Această tâlcuire cunoaşte răspândire în epocă şi o întâlnim şi la Simeon Metafrastul (secolul X), care spune că Fecioara rămâne la intrarea în mormânt tot timpul şi de aceea nu e menţionată ca întorcându-se de la mormânt. În cele din urmă, pe lângă cele două Marii numite - Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iacob - în termeni precum „cealaltă Marie“ (Matei) sau „şi celelalte împreună cu ele“ (Luca) ar putea fi inclusă şi Maica Domnului, după cum pictorul poate alege să redea o sinteză a tuturor Mariilor în Maria, Născătoarea de Dumnezeu.

O altă apariţie de după Înviere reprezentată în icoană este Arătarea lui Iisus Mariei Magdalena, temă cunoscută sub numele Noli me tangere. Episodul este amintit doar în Evanghelia după Ioan (XX, 11-18), unde Maria Magdalena, întorcându-se de la mormânt, îl întâlneşte pe Iisus, dar nu îl recunoaşte, crezând că este grădinarul. Scena apare rar şi foarte târziu în Bizanţ şi nu cunoaşte răspândirea şi importanţa celorlalte două (Purtătoarele de mir şi Bucuraţi-vă). Teologic vorbind, ea creează şi o dificultate: în timp ce în fragmentul evanghelic „Bucuraţi-vă“ cele două Marii „au cuprins picioarele lui“, în Noli me tangere Maria Magdalena este oprită să se atingă de Iisus, Care îi spune „încă nu m-am suit la Tatăl meu“. În plus, datorită prezenţei Mariei Magdalena în scrierile apocrife şi în textele gnostice, locul acesteia în arătările lui Hristos de după Înviere a fost minimalizat de-a lungul timpului.

În ordinea desfăşurării lor în timp, acestor prime arătări le urmează (1) Drumul spre Emaus sau Cina din Emaus (Marcu 16, 12-13, Luca 24, 13-15), a cărei reprezentare cunoaşte două forme: Luca şi Cleopa mergând pe cale alături de Mântuitorul sau stând la masă, cu Mântuitorul în mijlocul lor, ţinând în mâini pâinea pe care o binecuvântează, respectiv (2) Arătarea lui Hristos celor unsprezece apostoli (Luca 24, 36-43), cu Iisus în mijlocul Apostolilor mâncând dintr-un peşte şi un fagure de miere. Dar aceste imagini, prezente în cicluri iconografice care redau Voscrenele sau Evangheliile Învierii, nu au cunoscut răspândirea pe care o are poate cea mai populară reprezentare a unei arătări a lui Hristos de după Înviere, Necredinţa lui Toma.

Necredinţa lui Toma

Imaginea surprinde episodul aşa cum apare el în textul Evangheliei după Ioan (20, 24-29). În fundal se vede o clădire cu o uşă încuiată, în faţa ei stă Iisus privind spre Toma. Îşi ridică mâna dreaptă pentru ca Toma să-i poată vedea rana; la mâini şi la picioare se văd semnele cuielor. Toma îşi îndreaptă mâna spre semnul împunsăturii din coasta lui Iisus, în timp ce ucenicii, grupaţi de o parte şi de alta, privesc cu uimire. Tema apare devreme în iconografie, încă din secolele IV-V, iar primul exemplu dezvoltat îl întâlnim la San Apollinare in Nuovo, Ravenna (secolul VI). Pe o ampulla adusă din Ţara Sfântă, păstrată la British Museum, scena cunoaşte un detaliu neconsemnat în Evanghelii: Hristos ţine în mâna dreaptă o carte. Comentatorii au găsit o posibilă explicaţie într-o omilie a Sfântului Ioan Gură de Aur, care spune că „singura mărturie a Învierii lui Hristos sunt apariţiile Sale în faţa ucenicilor, iar acestea sunt consemnate doar în această carte“. În unele reprezentări (Hosios Lukas, Daphni, secolul al XI-lea), cele două cete de ucenici îi au în frunte pe Apostolii Petru, în stânga, şi Pavel, în dreapta. Prezenţa celui din urmă nu e justificată istoric, dar poate fi înţeleasă din perspectiva influenţei pe care a avut-o iconografia celor doi Apostoli reprezentaţi împreună. Gestul lui Iisus cunoaşte şi el o evoluţie, de la ridicarea mâinii pentru a-i arăta lui Toma rana la intervenţia directă în a-i lua mâna şi a o duce la coastă pentru a-i pipăi rana.

Episodul Necredinţei lui Toma are o lungă tradiţie în reprezentările artistice, dar şi în gândirea patristică, exegetică şi omiletică. El a fost folosit în disputa împotriva ereziilor pentru că este expresia vizibilă a naturii divine şi umane a Mântuitorului, demonstrând că Hristos a înviat cu trupul şi că este deopotrivă om şi Dumnezeu. De altfel, toate arătările de după Înviere ale lui Iisus au fost un instrument în polemica împotriva ereziilor, un argument al Învierii în trup, al realităţii morţii şi Învierii lui Hristos. Sfântul Irineu de Lyon observă modul în care sunt gradate întâlnirile Mântuitorului cu ucenicii - de la atingere la pipăirea coastei, la a mânca împreună - şi foloseşte acest lucru pentru a ară-ta umanitatea Lui. Sfântul E-pifanie al Salaminei accentuează, în lupta sa împotriva marcioniţilor, corporalitatea Învierii lui Hristos. Imaginile urmează acest drum al exegezei teologice şi reprezentări precum Mariile la mormânt, Necredinţa lui Toma şi Bucuraţi-vă sunt expresia nu doar a realităţii istorice a Învierii, ci şi a învăţăturii de credinţă. Toate ilustrează convingerea că Iisus Hristos a înviat cu trupul şi, tot astfel, învierea morţilor va fi nu doar cu sufletul, ci şi cu trupul. Din aceeaşi perspectivă a polemicii contra ereziilor putem observa cum, în timp, sunt preferate anumite reprezentări. După iconoclasm, de pildă, tema Arătarea lui Hristos celor două Marii (Bucuraţi-vă) devine mai răspândită în comparaţie cu Femeile purtătoare de mir pentru că cea dintâi oferă imaginea tangibilă a lui Hristos şi face posibilă mărturia. Aşa cum oamenii Îl văd şi I se închină lui Hristos, tot aşa, potrivit învăţăturii Sfântului Ioan Damaschinul, vor face şi în faţa imaginilor. Un Hristos al cărui trup poate fi atins dovedeşte că natura sa rămâne neschimbată şi după moarte, iar aceasta este o justificare pentru redarea Lui în icoană.

Ieşind din intervalul temporal al Săptămânii Luminate, dar făcând parte din iconografia Evangheliilor Învierii sau a Eotinalelor-Voscresnelor, sunt celelalte arătări ale Mântuitorului: Hristos arătându-se ucenicilor la Marea Tiberiadei, Hristos întrebându-l pe Petru de trei ori, Hristos arătându-se ucenicilor la Marea Galileii. Temele sunt reprezentate în frescă şi mai puţin în icoană, pentru că în biserică, la închinare, până la Înălţarea Domnului este folosită icoana Învierii-Pogorârii la iad. Pe de altă parte, fiecare dintre duminicile Penticostarului - a Femeilor mironosiţe, a Slăbănogului, a Orbului, a Samarinencei, a Tuturor Sfinţilor - are la rândul ei propria sa reprezentare iconografică. De o mare densitate teologică, perioada pascală cunoaşte aşadar numeroase reprezentări iconografice în care se suprapun mai multe planuri: cel istoric, cel liturgic şi cel dogmatic. Peste toate domină însă cea mai încărcată de conţinut duhovnicesc şi cea mai proprie icoană a artei bizantine: Pogorârea la iad.