Ierarhi ortodocşi scoşi din scaun în anii regimului comunist

Timp de secole, episcopii ortodocşi din Moldova şi Ţara Românească au jucat, alături de rolul spiritual, şi un rol politic deosebit de important. Cel puţin mitropolitul ţării era practic, din punct de vedere politic, al doilea după domn, ca prim sfetnic, cap al divanului domnesc şi locţiitor de domn în perioadele de vacanţă a tronului.

Această importanţă deosebită a rolului vlădicilor în societatea românească a generat adesea temeri şi dorinţe de a controla sub diferite forme rolul politic al ierarhilor. Metoda cea mai des folosită de domni a fost scoaterea din scaun a ierarhilor consideraţi incomozi, o practică care a devenit tot mai frecventă la sfârşitul Evului Mediu.

La începutul epocii moderne, rolul politic efectiv al episcopatului a fost considerabil diminuat, însă tradiţia a fost păstrată la nivel reprezentativ. Astfel, mitropolitul a rămas preşedinte al obşteştilor adunări instituite prin Regulamentul Organic, iar după unire şi reformele din vremea domnitorului Cuza, mitropolitul de Bucureşti, considerat mitropolit primat, a primit uneori funcţia de preşedinte al Senatului. De asemenea, episcopii erau membri de drept ai Senatului.

Legea de organizare a Bisericii Ortodoxe Române din anul 1872 acorda Parlamentului României largi drepturi în organizarea şi administrarea acestei structuri eclesiastice, considerată biserică de stat. Acest lucru a permis numeroase ingerinţe ale politicului în viaţa Bisericii, exprimate cel mai bine prin numeroasele scoateri din scaun de episcopi şi mitropoliţi.

După Marea Unire, crearea patriarhatului şi adoptarea Legii de organizare a Bisericii Ortodoxe Române din anul 1925, deşi episcopii rămân pe mai departe membri de drept ai Senatului, se constată o încercare de clarificare şi separaţie între Biserică şi Stat, în ideea ca Biserica şi vlădicii să se ocupe doar de aspectele spirituale, iar Statul să nu se mai amestece în treburile Bisericii. Singurul domeniu în care Statul avea un cuvânt de spus era gestionarea averilor bisericeşti şi a banilor primiţi ca subvenţie de la stat.

Deşi teoretic episcopatul nu mai juca un rol politic major, capitalul simbolic uriaş al unor vlădici îi făcea adesea incomozi pentru puterea politică. Pentru a-i elimina, puterea politică s-a folosit de pârghia controlului financiar. Erau lansate acuzaţii de fraudă financiară, lipsite adesea de fundament, însă o campanie intensă de presă şi presiunile directe obligau Sinodul să-l suspende pe ierarhul respectiv, conform legii, pe durata cercetărilor, care se prelungeau nedefinit. În cele din urmă, episcopul sfârşea prin a fi pensionat.

Primele măsuri la adresa ierarhiei ortodoxe în perioada 1945-1946

Această tehnică de eliminare a persoanelor incomode din cadrul ierarhiei ortodoxe a fost folosită cu succes mai ales de regele Carol al II-lea. Era simplă, eficientă, verificată. Din aceste motive, ea a fost preluată de forţele pro-comuniste după accederea la putere. Dorind să nu declanşeze un conflict deschis cu o Biserică care avea o influenţă extrem de mare în rândurile poporului, puterea comunistă a evitat să ia măsuri drastice împotriva episcopatului ortodox, ostil ateismului comunist, cum ar fi procesele publice, şi să elimine persoanele incomode prin măsuri administrative de "reorganizare" sau prin campanii bine ţintite legate de corupţie, proastă gestiune etc., care se încheiau cu pensionarea persoanei vizate. În subsidiar, această strategie a avut menirea să nu creeze martiri printre ierarhii Bisericii Ortodoxe Române.

Primii care au avut de suferit au fost ierarhii din eparhiile basarabene, Antim Nica, episcop de Ismail, şi Efrem Enăchescu, arhiepiscop de Chişinău, care, pierzându-şi eparhiile, reocupate de sovietici, au fost puşi "la dispoziţia Sf. Sinod" în calitate de arhierei. Efrem se retrage la Mănăstirea Cernica, în timp ce Antim, după ce o scurtă perioadă ajută pe episcopul Cosma Petrovici la Galaţi, este numit director la Internatul Teologic din Bucureşti. Dacă aici amestecul puterii a fost mai puţin evident, în alte cazuri el se va manifesta din plin. Unul este cel al lui Tit Simedrea, mitropolitul Bucovinei. Deşi rămăsese cu jumătate de eparhie, putând, cel puţin teoretic, să conducă mai departe, el nu era agreat, deoarece desfăşurase o intensă campanie împotriva comunismului în anii războiului. De aceea, s-a cerut punerea lui în disponibilitate din oficiu. Dându-şi seama de poziţia sa foarte delicată, Simedrea se retrăgea din funcţie în 31 iunie 1945, stabilindu-se deocamdată la Schitul Darvari.

O situaţie asemănătoare a avut-o şi mitropolitul Olteniei, Nifon Criveanu. Foarte implicat în acţiunile Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria, el nu putea rezista mult timp. Pe 20 aprilie 1945, mitropolia era desfiinţată, în locul ei reînfiinţându-se vechea Episcopie de Râmnic, iar IPS Nifon era pensionat la numai 56 de ani. A dus ulterior o existenţă retrasă, a murit în 1970 şi a fost îngropat în cimitirul Mănăstirii Cernica.

Cazul cel mai spectaculos a fost al lui Visarion Puiu. Fost şef al misiunii din Transnistria, el îşi dăduse demisia din acest post. Cu câteva zile înainte de 23 august 1944, el a fost trimis de patriarhul Nicodim în misiune în Croaţia. Neputându-se întoarce în ţară, el a rămas în exil, unde a participat de-a lungul timpului la felurite acţiuni de organizare a unei rezistenţe anticomuniste. Acuzat pentru faptele sale din Transnistria şi pentru implicarea în acţiunile guvernului legionar de la Viena, a fost considerat criminal de război, judecat în lipsă şi condamnat la moarte de un tribunal al poporului în data de 21 februarie 1946, fiind găsit vinovat de "crima de dezastrul ţării, prin săvârşire de crime de război, constând în faptul de a fi părăsit teritoriul naţional, punându-se în slujba hitlerismului, atacând ţara prin scris şi prin grai, fapt prevăzut de art. 2, lit. j şi pedepsit de art. 3, alin. 2 din Legea nr. 312/1945". Din exil, mitropolitul a făcut recurs, ezitând însă să îndeplinească cererea de revenire în ţară, formulată de instanţă. Recursul, judecat în lipsă, confirma vechea decizie. Retras în Italia, Visarion Puiu a rămas în atenţia organelor de represiune comuniste, influenţând, uneori fără voie, destinul altor clerici.

O situaţie aparte o avea Policarp Moruşca, episcopul Americii. Neputându-se întoarce la enoriaşii săi din pricina războiului, el a fost obligat să rămână mai departe în ţară şi după terminarea acestuia, fiindu-i încredinţată administrarea, în calitate de locţiitor, a treburilor Eparhiei Maramureşului, după moartea episcopului titular, Vasile Stan, în decembrie 1945. Moruşca conduce episcopia până în 11 decembrie 1946, când este înlocuit cu arhiereul Eugeniu Laiu Suceveanul. Acesta fusese vicarul lui Visarion Puiu la Mitropolia Bucovinei, iar acest lucru va determina scoaterea lui din arhierie şi retragerea ca stareţ la Mănăstirea Horaiţa.

Un plan sistematic de eliminare a persoanelor neconvenabile puterii

Aceste măsuri reprezentau numai începutul. În anul 1946 era elaborat un plan amplu, inspirat din vechile metode interbelice: "Trebuie luate urgente măsuri, nu prin riposte tari, ci prin măsuri similare celor pe care le-au folosit în trecut liberalii, iar mai în anii din urmă, Antonescu". În esenţă, acest plan consta în scoaterea din scaun a unui număr cât mai mare de ierarhi "vechi" şi impunerea unor persoane care să fie mai apropiate de noua putere comunistă.

După câştigarea (prin fraudă) a alegerilor din noiembrie 1946, forţele pro-comuniste au trecut la punerea în practică a planului de scoatere din scaun, prin mijloace legale, a unor ierarhi. Astfel, a fost adoptat un decret-lege privind pensionarea membrilor clerului tuturor cultelor, care întruneau "condiţiile legale să fie puşi în retragere". În acesta se spunea: "Diaconii, preoţii şi ierarhii Cultelor Naţionale (arhiereii-vicari, episcopii, arhiepiscopii şi mitropoliţii) vor fi puşi în retragere din oficiu pentru limita de vârstă la 70 de ani împliniţi. Ierarhii celor două Culte Naţionale - la cererea forului suprem bisericesc şi la aprecierea Guvernului - exprimată printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri - vor putea fi menţinuţi în funcţiune şi peste limita de 70 de ani... Cei pensionaţi nu vor mai putea ocupa nici o funcţie publică sau retribuită". O comisie mixtă Guvern-Biserică trebuia să se exprime asupra capacităţii ierarhilor de a mai conduce sau nu eparhia.

Trei ierarhi erau vizaţi în mod deosebit: mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei, episcopul Lucian Triteanu al Romanului şi episcopul Cosma Petrovici al Dunării de Jos. Cum Sinodul căuta să evite aplicarea decretului, autorităţile au înscenat un scandal de fraudă financiară şi proastă gestiune mitropolitului Irineu, unul dintre principalii candidaţi la tronul patriarhal. Din cauza atmosferei imposibile create, acesta se retrăgea din scaun în iulie 1947. Ceilalţi doi episcopi erau puşi în retragere la sfârşitul lunii august, pe baza decretului amintit.

Restructurările din perioada 1948-1949

După decesul patriarhului Nicodim din februarie 1948, puterea politică şi-a intensificat amestecul în scoaterea din scaun a unor ierarhi. Am discutat cu alt prilej rolul jucat de patriarhul Justinian în aceste evenimente, modul în care s-a crezut că acest patriarh ar fi fost un colaborator al puterii comuniste, dar de fapt s-a dovedit un apărător al Bisericii. Aici vom consemna doar ierarhii care au mai fost scoşi din scaun, contextul în care a avut loc acest eveniment şi metoda aplicată, strict pentru a evidenţia politica dusă în domeniul bisericesc de autorităţile comuniste.

În 11 martie 1948, arhiereul Athanasie Dincă Bârlădeanul, care gira treburile Eparhiei Râmnicului, era înlăturat datorită faptului că era un colaborator apropiat al lui Nicodim şi a legăturilor cu "Acţiunea ecumenică" a lui Magne Solheim, fiind pus în disponibilitate. Justinian, ajuns patriarh, a intenţionat mai întâi să-l numească stareţ la Mănăstirea Ghighiu, unde acesta fusese şi înainte de a ajunge episcop, apoi l-a numit, alături de alţi foşti vlădici, profesor la Seminarul de la Mănăstirea Neamţ în 1948. S-a pensionat şi s-a retras la Căldăruşani, unde a şi murit. La Roman, după pensionarea episcopului Lucian Triteanu, treburile episcopiei au fost girate, pentru scurtă vreme, de episcopul armatei, Partenie Ciopron (13 septembrie-15 decembrie 1947). Era înlocuit cu fostul vicar al episcopului Lucian, arhiereul Ilarion Mircea Băcăoanul, care va conduce eparhia până la numirea unui episcop titular, în persoana lui Teofil Herineanu, în august 1949, când este pensionat.

În ultimele luni de viaţă ale lui Nicodim, Arhiepiscopia Bucureştilor a fost condusă efectiv de arhiereul Pavel Şerpe, numit de patriarh în iunie 1947. În acest timp, acesta a fost semnalat că a desfăşurat o activitate ostilă sindicatului constituit la arhiepiscopie şi a vizitat mănăstirile din cuprinsul eparhiei, îndemnând monahii şi monahiile la rezistenţă. El a fost menţinut în funcţie de Justinian până în decembrie 1948, când, la presiunile puterii, l-a trimis profesor la Seminarul de la Neamţ.

Alături de aceştia, alţi ierarhi au fost scoşi din funcţii. Policarp Moruşca era oficial pensionat, retrăgându-se la Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Alba Iulia. De asemenea, era scos la pensie forţat Teodor Trandafir Scorobeţ, arhiereu-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, ales în 1946, pentru a face loc noului vicar, greco-catolicul revenit Traian Belaşcu. Pe 22 august 1948, instituţia clerului militar a fost desfiinţată, iar episcopul Partenie Ciopron, pus în disponibilitate. Prin unificarea Arhiepiscopiei Sucevei cu Episcopia Maramureşului, titular al noii eparhii devenea PS Sebastian Rusan, iar PS Emilian Antal, locţiitorul Arhiepiscopiei Sucevei, îşi pierdea funcţia avută anterior. PS Emilian va funcţiona apoi ca profesor la Mănăstirea Neamţului, va vieţui un timp la Cozia, pentru a sfârşi ca stareţ la ctitoria unchiului său, Mănăstirea Topliţa, timp de 19 ani, până la moartea survenită în 1971.

Pe 1 ianuarie 1949, PF Justinian era obligat să-i pensioneze pentru limită de vârstă pe arhiereul Valeriu Moglan de la Arhiepiscopia Iaşilor, pe arhiereul Veniamin Pocitan de la Mitropolia Ungro-Vlahiei, vechi colaborator al lui Nicodim, şi pe arhiereul Galaction Gordun, secretarul Sf. Sinod, şi pe Ilarion Băcăoanul.

Cazul "Nicolae Popovici"

După marile mişcări din perioada 1948-1949 părea că lucrurile s-au liniştit în ceea ce priveşte scoaterea ierarhilor din scaune. Însă în anul 1950 începe "afacerea Nicolae Popovici". Episcopul orădean nu era de acord cu tactica PF Justinian faţă de comunişti, rezumată în cuvintele: "Ascultă de ei, dar fă ce ştii, aşa cum fac eu". Nicolae Popovici credea că numai o înfruntare deschisă poate salva Biserica, criticând cu mult curaj unele măsuri arbitrare ale puterii. Predicile sale, la care se adunau mulţime de orădeni, erau veritabile rechizitorii la adresa comuniştilor. Popovici era conştient că o luptă deschisă nu are sorţi de izbândă pe termen lung. El spera însă că în septembrie 1950 cel târziu americanii vor elibera România de jugul comunist. Americanii nu au venit, iar comuniştii erau hotărâţi să-l scoată din scaun pe episcopul rebel. S-a recurs din nou la controale de gestiune şi acuzaţii de abuz faţă de funcţionarii episcopiei, fiind găsiţi unii dispuşi să facă jocul puterii. Până la urmă, PF Justinian a fost convocat la primul-ministru Petru Groza, care i-a cerut să-l pensioneze pe Popovici, altfel îl arestează. PF Justinian a încercat să-l apere pe episcopul orădean. Patriarhul a redactat un memoriu, prin care-i lăuda calităţile şi propunea mutarea sa la Galaţi. A încercat şi un şantaj, prin propunerea de caterisire a omului puterii, vicarul orădean Andrei Coman, pentru vina de a se fi ridicat împotriva ierarhului legiuit. El urma să renunţe la caterisire, dacă şi puterea renunţa la pensionarea lui Popovici.

Totul a fost zadarnic. Pe 5 octombrie 1950, Sf. Sinod pronunţa pensionarea episcopului orădean şi i se fixa domiciliul la Mănăstirea Cheia. Dacă şi înainte au mai fost ierarhi pensionaţi sau retraşi, în cazul lui Popovici a fost altceva. Mulţi episcopi au văzut aceasta ca un sfârşit al Sinodului ca instituţie care să reziste puterii comuniste.

În septembrie 1956 murea, în condiţii neelucidate, IPS Sebastian Rusan, devenit mitropolit al Moldovei. Dacă şi în cazul altor vlădici a circulat ideea că au pierit otrăviţi, se pare că în cazul mitropolitului Sebastian aceste zvonuri au un temei.

Ultimele zvâcniri ale unor tehnici diabolice

Apoi, în contextul noului val de persecuţii la care a fost supusă Biserica Ortodoxă Română după 1958, la 18 decembrie 1961, era forţat să se retragă din funcţie mitropolitul Banatului, Vasile Lăzărescu, pentru "vina" de a fi apărat pe preoţii din eparhie de noul val de arestări. În cazul lui s-a recurs la vechea metodă de a fi acuzat de gestiune defectuoasă a averii eparhiale, construindu-se un dosar bazat pe denunţuri calomnioase.

Acesta este ultimul caz de amestec al puterii politice comuniste în scoaterea din scaun a unui ierarh. Timpurile se schimbaseră, la fel şi metodele. Comunismul era bine consolidat, se intrase în perioada de destindere relativă, când toată societatea românească a putut să respire, foştii "duşmani ai poporului" fie muriseră în închisori, fie nu mai aveau curajul sau puterea să se opună. Asupra celor rămaşi urma să se exercite o presiune mult mai subtilă, dar la fel de constrângătoare şi periculoasă.