Ierarhul Antim Nica, un domn din alte vremuri

Arhiepiscopul Antim Nica al Dunării de Jos s-a născut la 24 februarie 1908 în comuna Bogzeşti, din Orheiul Basarabiei, la botez primind numele Alexandru.

A urmat cursurile Seminarului teologic şi apoi Facultatea de Teologie din Chişinău, pe care o absolvă în 1931, cu distincţia magna cum laude, teza de licenţă fiind coordonată de profesorul Petre Constantinescu-Iaşi. A urmat şi cursurile Facultăţii de Drept şi Litere din Iaşi, iar în 1932 a absolvit Seminarul pedagogic universitar din acelaşi oraş.

Încă din acei ani, tânărul studios era considerat de mulţi o speranţă a Bisericii din Basarabia, un produs al locului, cu trăire şi simţire curat românească. Este trimis pentru studii de doctorat, mai întâi la Paris şi Strasbourg, între 1932 şi 1934, mai apoi în Anglia şi la Beirut, între 1934 şi 1935.

O speranţă a Bisericii din Basarabia

În 1940 obţine titlul de doctor cu teza "Misionarismul creştin între mahomedani în Orientul Apropiat".

Ascensiunea în funcţiile superioare ale bisericii este rapidă. Pe 24 iunie 1935 este tuns întru monahism, sub numele Antim, devenind ierodiacon pe 15 august. Pe 11 aprilie 1936 devine ieromonah, pe 21 mai 1939, protosinghel, iar pe 8 noiembrie, arhimandrit.

Funcţiile îndeplinite în această perioadă sunt următoarele: între septembrie 1935 şi octombrie 1936 a fost misionar eparhial ajutor la Chişinău. Din octombrie 1936 până în decembrie 1937 a fost prefect de studii la internatul Facultăţii de Teologie din Cernăuţi şi mai apoi exarh al mănăstirilor la Bălţi din decembrie 1937 până în ianuarie 1940.

Refugiat la Bucureşti după ocuparea Basarabiei, devine preot la Mănăstirea Antim şi la Catedrala patriarhală, în perioada iulie-noiembrie 1940. Din noiembrie 1940 activează timp de un an ca asistent la Facultatea de Teologie din Iaşi. În noiembrie 1941 se transferă la facultatea din Bucureşti.

Din Transnistria la Ismail, de la Bucureşti la Galaţi

Însă nu va ajunge niciodată în noul post. Între 15 septembrie 1941 şi 15 august 1943 este detaşat din oficiu de Patriarhia Română, în interes de serviciu, la Misiunea Bisericii Ortodoxe Române din Transnistria, unde va sluji în calitate de vicar al celor doi conducători succesivi: Iuliu Scriban şi Visarion Puiu. După un scurt interludiu, revine pe 23 decembrie (după alte date 14 decembrie) 1943 în Transnistria, în calitate de şef al misiunii.

În faţa înaintării sovietice, este obligat să părăsească Odessa pe 7 ianuarie 1944. Pe 14 ianuarie este numit episcop de Ismail, fiind hirotonit pe 23 ianuarie.

Nici aici nu a putut rămâne prea mult, evenimentele din august 1944 pecetluind destinul Basarabiei. În perioada august-decembrie 1944 a fost arhiereu aflat la dispoziţia Patriarhiei Române, pentru ca apoi să fie trimis să ajute pe episcopul Cosma Petrovici la refacerea Eparhiei Dunării de Jos, grav afectate de invazia sovietică.

Din decembrie 1945 şi până în septembrie 1947 este director la internatul teologic din Bucureşti.

În septembrie 1947, în urma punerii în retragere a episcopului Cosma Petrovici, revine la Galaţi în calitate de episcop locotenent, păstorind până în aprilie 1950.

Din 1 mai 1950 devine vicar patriarhal. A trebuit să aştepte 23 de ani până să devină episcop la Galaţi şi apoi arhiepiscop. A trecut la cele veşnice la 1 mai 1994, fiind îngropat în catedrala din Galaţi.

Sub lupa Securităţii

Dincolo de aceste date biografice "oficiale", există însă şi o biografie mai puţin cunoscută, redactată de poliţia politică comunistă, care l-a urmărit pe episcopul Antim timp de decenii. La scurt timp după evenimentele din 23 august 1944, Antim Nica era luat în vizor pentru activitatea din Basarabia şi Transnistria şi pentru că a scris, în 1940, împreună cu Benedict Ghiuş şi Ioil Babaca, o carte "subversivă", "Înnoieşte-te, Noule Ierusalime!". Protejat de patriarhul Nicodim, care-l foloseşte în dialogul cu autorităţile de ocupaţie sovietice, datorită cunoaşterii limbii ruse şi a aptitudinilor sale pe teren diplomatic, episcopul Antim reuşeşte să facă o bună impresie noii puteri politice, pro-comuniste, care căuta să-şi facă prieteni printre ierarhi. Astfel, noul regim era dispus să şteargă trecutul cu buretele în speranţa că vlădica Antim va fi "câştigat pentru linia acţiunii guvernului şi va face angajamentele de onoare".

Trimis ca episcop locotenent la Galaţi, el va dezamăgi repede, neacceptând sub nici o formă să-i fie pusă la îndoială autoritatea, respingând intruziunile autorităţilor politice în viaţa episcopiei şi combătând activitatea sindicatului preoţilor democraţi, cal troian al comuniştilor în curtea Bisericii. Prin memorii înaintate autorităţilor de stat, Antim Nica a fost acuzat că ar conduce monarhic, înconjurat numai de basarabeni reacţionari, şi că ar impune taxe mari asupra credincioşilor. În aceste condiţii, puterea politică a decis că e timpul ca episcopul Antim să treacă pe linie moartă.

Decenii de supraveghere

Nu de aceeaşi părere era însă noul patriarh Justinian, care a crezut în vlădica Antim, acordându-i tot sprijinul pentru ca acesta să devină episcop titular al Eparhiei Galaţilor. Pentru a împiedica alegerea lui Antim Nica, autorităţile au acţionat prin diferite mijloace şi au exercitat numeroase presiuni, astfel încât, cu ocazia alegerilor pentru scaunele episcopale vacante din iunie 1949 şi februarie 1950, candidatul propus de patriarhul Justinian să nu poată câştiga. Cum nici patriarhul nu s-a lăsat intimidat, rezultatul confruntării a fost în cele din urmă unificarea Eparhiei Galaţilor cu cea a Constanţei, sub denumirea Episcopia Dunării de Jos, conducerea fiind preluată de ierarhul constănţean Chesarie Păunescu.

Patriarhul Justinian nu a renunţat însă la luptă. Având dreptul să numească doi vicari patriarhali, el a cerut ca unul dintre aceştia să fie Antim Nica şi, văzând opoziţia puterii, trece peste acordul ei, numindu-l cu de la sine putere pe Antim Nica vicar patriarhal, punând astfel pe toţi în faţa faptului împlinit. Pentru a nu irita pe patriarh, puterea acceptă în cele din urmă pe Antim ca vicar, dar, în acelaşi timp, Securitatea îşi intensifică acţiunile la adresa lui, considerându-l un element nesigur. Toate aspectele "compromiţătoare" din trecut sunt reinventariate şi se caută prin felurite mijloace să se documenteze existenţa unei atitudini "ostile" recurente. Negăsindu-se nimic concret în această privinţă, agenţii Securităţii s-au aplecat asupra vieţii personale în tentativa de a găsi ceva pentru a-l compromite moral. Deşi investigaţiile care au durat decenii nu au condus la nici un rezultat, dorinţa Securităţii de a lovi în persoana pentru care patriarhul Justinian sfidase autorităţile era atât de mare încât urmărirea a continuat mereu, pas cu pas.

Bănuind sau fiind avertizat de urmărirea fiecărui pas al său, este explicabil de ce Antim Nica a manifestat în toţi anii regimului comunist o atitudine mai mult decât prudentă. Presiunea imensă la care era supus îl făcea să se plângă unui apropiat că se simte ca "un invalid", neputând să se manifeste cum ar fi dorit pe plan spiritual. Refuzând să se implice "activ" în noua lume, care-l respingea şi-l hăituia, trăind cu nostalgia vremurilor trecute, episcopul Antim făcea impresia unui domn din alte timpuri, impecabil în toate privinţele, care ar fi avut foarte multe de spus şi de făcut, însă nu nimerise în lumea potrivită.

O discuţie despre Biserică şi comunism

Mereu prudent în discuţii, pentru că oricând putea să aibă de-a face cu un informator al Securităţii, episcopul Antim şi-a deschis rar sufletul pentru a spune ce-l preocupă. Într-una din aceste rare ocazii, el a exprimat câteva păreri interesante şi pătrunzătoare despre destinul Bisericii Ortodoxe sub comunism.

În primul rând, episcopul şi-a manifestat tristeţea că Biserica Ortodoxă, în condiţiile în care cea mai mare parte a ei se afla închisă în lagărul comunist, nu se poate exprima în chip plenar, iar o luptă deschisă cu puterea totalitară este foarte periculoasă, putând conduce la distrugeri incalculabile.

Pentru a menţine viu sentimentul religios în rândurile oamenilor a fost nevoie de diplomaţie, compromis, practica discursului dual, acţiuni prin care s-a reuşit păstrarea multor lucruri bune pentru Biserică, dar episcopul Antim se întreba cât se mai poate continua cu această tactică. Statul se poate hotărî la un moment dat să lichideze definitiv conturile cu Biserica, iar, din perspectiva Bisericii, este extrem de greu şi frustrant să-ţi cenzurezi mereu adevăratele opinii. Din păcate, singura speranţă este ca oamenii să înţeleagă corect care este situaţia şi să nu condamne Biserica pentru ceea ce face.

Încercând să explice de ce s-a realizat totuşi un echilibru în raporturile Stat-Biserică în România comunistă, de "coexistenţă paşnică", episcopul Antim pune acest fapt pe seama puterii pe care o are sentimentul religios în sufletul oamenilor, pe care statul nu poate să-l facă să dispară. El afirmă diferenţa radicală de viziune dintre cele două puteri, cea laică şi cea religioasă, care nu pot decât coexista, fiind imposibil ca religiosul să fie absorbit de politic. Era prin urmare vorba de un echilibru rezultat din diferenţă, nu din consens, datorat în mare parte faptului că oamenii au rămas alături de Biserică, Antim subliniind în tuşe groase rolul imens pe care credincioşii l-au avut în supravieţuirea Bisericii.