Împreună călătorind pe cale cu Hristos

Cea de-a 6-a Duminică a Postului Mare se poate traduce cel mai bine din punct de vedere liturgic prin mesajul simbolistic reflectat în cântările care au îmbrăcat întreaga săptămână premergătoare. Predomină îndemnul urmării Mântuitorului Hristos în patimă, răstignire, moarte, îngropare şi mai apoi în dumnezeiasca Sa Înviere.

Perioada premergătoare Pătimirilor Domnului Hristos este marcată de două evenimente importante, esenţiale în ascendenţa duhovnicească către praznicul Învierii: Sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Floriilor. De acum şi până în Vinerea Mare căutăm cu ochii duhovniceşti ai sufletului la „întâlnirea dintre Hristos şi Moarte - mai întâi în persoana prietenului Său, Lazăr, şi apoi în Moartea lui Hristos Însuşi”. Despre acest parcurs, părintele Alexander Schmemann spune că „este calea acelui ceas al lui Hristos despre care El a vorbit adesea şi către care întreaga Sa misiune pământească a fost orientată” (Postul Mare - paşi spre Înviere, Bucureşti, 2013, p. 135). Pentru acest ceas al Său, Domnul îi pregătise dinainte pe Ucenicii Săi, prevestindu-le cele ce aveau să I se întâmple.

În strânsă legătură cu praznicul Floriilor stă aşadar „învierea lui Lazăr, cel mort de patru zile”. Dacă pe Marta şi Maria le găsim în preajma Mântuitorului, una şezând la picioarele Sale şi ascultând cuvântul, alta slujindu-I la masă, despre Lazăr nu ştim foarte multe. „În orice caz, el nu era mai puţin credincios decât surorile sale. Şi nici mai puţin ascultător. Chiar dacă nu zice nimic - cel puţin în imaginea Evangheliilor -, există totuşi un moment în care Lazăr îşi exprimă credinţa şi ascultarea printr-un act mai grăitor decât orice cuvânt: când îl cheamă Iisus, el răspunde şi din mormânt. Era mort de patru zile, îmbălsămat şi îngropat. Dar când Domnul îl strigă: «Lazăre, vino afară!», Lazăr vine, chiar dacă trebuie să se scoale din somnul morţii (pr. prof. dr. Vasile Mihoc, Meditaţii la Evangheliile Duminicilor ­Triodului şi Penticostarului, ­Sibiu, 2003, 95-96).

Minunea învierii lui Lazăr trebuie de asemenea înţeleasă într-un context scripturistic mai amplu. Pe de o parte, aşa cum am amintit la început, o înţelegem ca prefaţare a praznicului Intrării în Ierusalim, textul pericopei evanghelice fiind în fapt o completare omogenă. Pe de altă parte, îşi desluşeşte înţelesurile duhovniceşti în legătură cu „Pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr” (Lc. 16, 19-31). Este firesc să ne întrebăm dacă există o legătură între cei doi Lazăr şi în ce fel se găsesc în legătură. Este de asemenea limpede că şi unul şi altul au legătură cu Învierea: unul viază în sânul lui Adam, celălalt în dragostea şi prietenia lui Hristos. Lucrurile sunt încă şi mai clare dacă luăm în calcul rugămintea bogatului din pildă, care se găsea la locul de osândă, şi răspunsul Patriarhului Avraam: „Dacă nu ascultă de Moise şi de proroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi”  (Lc. 16, 27-31). Mântuitorul rostise această pildă înainte de a împlini minunea învierii lui Lazăr, în Betania. A doua zi, însă, arhiereii s-au sfătuit să-L răstignească.

Ungerea cu mir profetică, înainte de moarte

Un al doilea moment premergător praznicului este ungerea cu mir de nard, adusă de Maria, sora lui Lazăr, pentru capul şi picioarele Domnului. Jertfa a fost adusă într-un vas de alabastru, socotit a fi de mare preţ. Gestul făcut de Maria a fost bine primit de Domnul, dar dezaprobat de cei care erau de faţă, în special de Iuda, cel care purta punga. Grija pentru cei săraci era în fapt un pretext, căci peste numai câteva zile vistiernicul cel viclean avea să vândă iudeilor pe „Mirul cel fără de preţ”.

Domnul primeşte jertfa Mariei şi casa întreagă se umple de bună-mireasmă. „Lucrul de mare preţ în ofranda acestei femei sfinte este, mai presus de orice, iubirea ei fără seamăn. Ea a umplut atunci casa de mirosul frumos al mirului. Dar umple întreaga istorie creştină de mirosul frumos al credinţei şi al iubirii ei. Acest miros este atât de viu oricând şi oriunde pentru sufletele credincioase” (pr. prof. dr. Vasile Mihoc, Meditaţii… p. 97). Mai mult, ceea ce făcuse Maria se împlineşte pentru ziua punerii în mormânt a Domnului (v. 7). Inspirată de Duhul Sfânt, ea a ştiut că, atunci când va muri, Iisus nu va avea parte de o înmormântare obişnuită. Sfintele Evanghelii confirmă acest lucru. Răstignirea a avut loc vineri după-masă. După apusul soarelui la evrei începea ziua sâmbetei sau ziua de odihnă, când nimeni nu mai avea voie să împlinească nici o lucrare. Ei s-au grăbit să dea jos de pe cruce Trupul Domnului şi să-L pună în mormânt înainte de apus, lăsând însă neîmplinite celelalte rânduieli ale îngropării. Femeile nu au participat la ritualul de înmormântare, fiind îndepărtate şi împiedicate să ungă trupul cu mirodenii. Această rânduială fusese însă împlinită de Maria, cu şase zile înainte de îngroparea Sa.

Vestea minunată a învierii lui Lazăr străbătuse până dincolo de porţile Ierusalimului. Acest lucru a făcut ca intrarea Domnului în Cetatea Sfântă să fie atât de ovaţionată de popor. Avem de acum înainte două tabere distincte: pe de o parte fariseii, care erau împotriva lui Iisus şi care hotărâseră să-L omoare, şi pe de altă parte poporul, care-L primea ca pe un împărat. Călare pe asin, Domnul intră triumfător în cetate. Căutând cu ochii sufletului la aceasta, ne punem întrebarea firească: Oare El nu ştia că peste câteva zile avea să moară? Cum se face atunci că primeşte toate aceste aclamaţii şi, mai mult, le încurajează? Evident că le ştia toate. Cu puţin înainte am auzit de la El că Maria a împlinit ungerea pentru punerea Sa în mormânt. Îl vom vedea iarăşi la Cina cea de Taină, unde se va împărtăşi euharistic Ucenicilor Săi. În Ghetsimani se lasă prins şi înlănţuit de iudei după ce este vândut de Iuda. Cunoaştem iarăşi că de multe ori El se dăduse la o parte din calea primejdiei, chiar şi atunci când iudeii căutau să-L omoare. „De data aceasta” - spune Mitropolitul Bartolomeu Anania - „totul este pe dos. Îşi vesteşte moartea foarte apropiată, merge în Grădina Ghetsimani şi atunci când Iuda Îl descoperă, Îl identifică şi-L arată ostaşilor, în loc să se apere, întinde mâinile ca să fie legat, lăsându-Se ca un miel nevinovat care este dus spre junghiere”.

Confuzia poporului legată de persoana Mântuitorului Hristos

Toate aceste lucruri şi întâmplări trebuie înţelese în profunzimea lor. Aici stă în fapt măreţia creştinismului! Mesajul adevărat al Mântuitorului Hristos nu a fost înţeles de conaţionalii Săi. La intrarea în Ierusalim L-au văzut ca pe un om înzestrat cu puteri extraordinare, ca pe un împărat eliberator al poporului de sub jugul dominaţiei romane. În mintea poporului, Cel care îl înviase pe Lazăr din morţi putea oricând să meargă într-un cimitir, să ridice de acolo o armată şi să-i zdrobească pe cotropitori. Profeţiile erau acum înţelese politic şi Mesia nu mai venea să-i dezrobească pe iudei din robia păcatului, ci din robia romanilor. Promisiunea dumnezeiască a izbăvirii se transformase într-un ideal naţional.

De multe ori Domnul spusese: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (In. 18, 36) şi iarăşi: „Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână întuneric” (In. 12, 46). „Cum să priceapă păgânul Pilat şi cum să priceapă evreii că există o altă împărăţie!” - mai spune Mitropolitul Bartolomeu -, „Ori este aci, ori nu este? Vrem să o vedem pentru că ne trebuie! Lucrurile sunt foarte clare: ei gândeau pământeşte, ca nişte pământeni, Iisus gândea dumnezeieşte, ca un Dumnezeu. Dintre toţi, fariseii gândeau mai omeneşte decât toţi şi ei se temeau că va fi proclamat împărat, nu pentru că urmau să fie astfel dezrobiţi de romani, căci asta o doreau şi ei, ci pentru că nu era omul lor. Era adversarul lor. Şi atunci când eşti egoist şi interesat politic, nu te mai interesează binele comun al patriei, ci interesele partidului din care faci parte şi ei, fariseii şi saducheii, erau partide politice. Nu este de-al nostru, nu ne trebuie, chiar dacă ar fi să ne dezrobească! Ştim ce s-a întâmplat peste numai câteva zile”.

Urmează să ne întrebăm în mod firesc: Când a fost sincer poporul, atunci când l-a ovaţionat la intrarea în Ierusalim sau mai pe urmă, când a fost condamnat la moarte, alegându-l pe Baraba pentru graţiere? Putem spune, fără să greşim, că şi într-un caz şi în celălalt. Despre prima situaţie deja am vorbit, fiind configurată şi justificată de imboldul politic. Cea de a doua îşi găseşte răspunsul în psihologia de turmă. Domnul merge aşadar de bună voie la Patimă, este legat, biciuit, scuipat, judecat şi apoi răstignit între doi tâlhari. Din această postură, poporul nu-L mai putea percepe ca pe un împărat. Imaginea Lui mântuitoare fusese dată uitării şi aceiaşi oameni, care astăzi Îl primesc cu osanale, mâine Îi vor striga: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”  Întreaga pleiadă de evenimente liturgice pe care le trăim astăzi, la fel ca în fiecare an, în duhul şi lucrarea Bisericii nu reprezintă idei legate de „bucuria sau tristeţea” prăznuirii, ci „realitate vie şi concretă”.