În Casa Mavrogheni s-a născut leul românesc

Despărţită de clădirea Bibliotecii „Mihai Eminescu“ printr-un zid gros şi o grădină umbroasă, la poalele bulevardului Copou se află clădirea cochetă a Inspectoratului de Sănătate Publică. Lumea trece pe lângă ea şi nu-i dă nici o importanţă, puţini ieşeni ştiind că, odată, demult, pe locul ei a fost o aşezare însemnată a fostei capitale, locuinţa familiei omului politic şi renumit ministru de finanţe, Petrache Mavrogheni - Mavroyeni (1819-1887).

Tatăl personajului de care vorbim astăzi era Petre Mavroyeni, dezmierdat Babacă, era fiul lui Dimitrie - fratele domnitorului Nicolae Mavroyeni din Bucureşti (1786-1790), ucis pe timpul sultanului Selim, după războiul turco-austriac, învinovăţit de trădare. Domnitorul fusese o figură originală: instruit, se purta elegant, în costume de mătase şi brocat, şi-i plăcea să se plimbe prin Bucureşti cu o sanie trasă de doi cerbi.

Mama ministrului, Ruxandra, se născuse în casa logofătului şi vistiernicului Grigoraş Sturza şi avea de frate pe domnitorul Mihail Sturza, motiv pentru care tânărul Petre, născut la Iaşi în 1819, instruit în casa părintească cu profesor din Paris şi trimis apoi în capitala Franţei, s-a bucurat de cuvenită susţinere la Curtea Domnească, chiar de tânăr.

Imediat după terminarea studiilor economice şi financiare şi întoarcerea acasă (1840), a ocupat posturi importante în administraţia ţării, menţinându-le vreme de peste 40 de ani şi trecând prin toate ierarhiile sociale: vornic, postelnic, pârcălab, ministru de externe, de lucrări publice şi mai ales de finanţe.

În ultima calitate (numit în noiembrie 1854, de domnitorul Grigore Ghica), alături de Mihail Kogălniceanu, a redactat legea votată la 10 decembrie 1855, pentru eliberarea ţiganilor de pe moşiile boiereşti. Întâmplarea care a declanşat această lege s-a petrecut chiar peste drum, în casa cantacuzinească, şi a fost povestită în „Lumina“ din 12 iunie 2007.

În casa unionistului Mavrogheni se ţineau adunările Divanului Ad-hoc

Susţinător al Unirii Principatelor, Petre Mavrogheni a fost propus, în Adunarea Ad-hoc a Moldovei, ca reprezentant al marilor proprietari din ţinutul Fălciului, la 4 octombrie 1857 fiind ales secretar, alături de aprigii unionişti Dimitrie Rallet, Anastasie Panu, Costache Rolla şi Constantin Hurmuzachi.

Peste trei zile, la 7 octombrie, a semnat cunoscuta Declaraţie unionistă pentru Unirea Principatelor, fiind apoi numit în Comitetul Unionist, şedinţele Divanului ţinându-se chiar „în locuinţa sa proprie“ (Theodore Blancard,) sau, cum scria Victor Săvescu, „în casa lui din Iaşi“.

Înhămându-se fără reţinere în bătălia Partidei unioniste, Mavrogheni a participat activ la lupta electorală, la manifestaţiile pentru atragerea populaţiei, susţinând băneşte, alături de alţi companioni, cheltuielile pentru tipărirea foilor şi manifestelor de propagandă, trimiterea lor în provincie, întâlnirile din ţinuturi, corespondenţa şi toată activitatea pentru alegerea deputaţilor unionişti, înfrânţi prin falsuri la primele alegeri şi victorioşi la repetarea lor.

La chemarea alesului, Alexandru Ioan Cuza, Mavrogheni a intrat în guvernul din anul 1861, dar s-a retras având neînţelegeri cu domnitorul pe teme economico-financiare.

Participând şi la guvernele de sub domnia regelui Carol, suveranul avea să-i laude calităţile în mai multe rânduri, ca în „Notele“ despre anul 1871: „Lascăr Catargiu şi Mavrogheni sunt oameni plini de onoare şi în acelaşi timp de loialitate, care m-au sfătuit bine în aceşti ani din urmă.“

Sau: „Petre Mavrogheni se bucură de o mare consideraţie ca financiar; el uneşte cultura saloanelor franceze cu fineţa elenă şi se mai distinge prin liniştea şi obiectivitatea caracterului său.“

Mavrogheni introducea, în 1867, sistemul monetar zecimal, cu leul de argint

Cu tenacitatea-i caracteristică, ministrul ieşean s-a ocupat de organizarea finanţelor, creând primul etalon monetar naţional pe baze de bimetalism, iniţial cu fabricarea monedelor divizionare din aramă (1867) şi apoi din aur şi argint (1873) eliminându-se monedele străine (mai ales turceşti şi austriece), „adesea stricate, găurite, şterse“, şi care circulau haotic în ţară producând uriaşe pagube, la schimb.

Pe atunci, cursul lor se stabilea la Bursa monetară bucureşteană de la Hanul cu Tei şi la Bursa ieşeană de pe trotuarul dintre Mitropolie şi colţul străzilor Ştefan cel Mare şi Lozonschi, unde fremăta staniştea „zarafilor“ şi „calpuzanilor“. Pentru ei, bancherii ieşeni publicau la trei luni şi un Buletin cu cursul orientativ.

Luând de model sistemul monetar zecimal din Franţa, Italia sau Belgia, Legea lui Mavrogheni, votată la 22 aprilie 1867, când autorul nici nu mai era ministru, introducea ca unitate Leul, echivalent a cinci grame de argint (835 de părţi argint şi 165 de părţi aliaj). Sistemul prevedea monede de 20 de lei, 10 lei şi 5 lei din aur; de 2 lei, 1 leu şi 50 de bani din argint şi de 10 bani, 5 bani, 2 bani şi 1 ban din aramă.

Leul conţinea, ca şi acum, 100 de bani. Până atunci, se folosise leul vechi - din 40 de parale -, provenit din piastrul turcesc.

Tot Mavrogheni a iniţiat combaterea cametei păguboase pentru agricultură, prin organizarea Creditului Rural şi a susţinut construirea drumurilor şi a căilor ferate, absolut necesare pentru dezvoltarea economică şi valorificarea bogăţiilor naturale.

Toate, la vremea când ţara avea un buget mic. (Victor Săvescu, „Viaţa şi opera lui P. Mavrogheni“) Pentru a crea fonduri a iniţiat monopolul ţigărilor şi taxele de timbru.

Într-un cuvânt, Mavrogheni a pus bazele unui sistem financiar european, modern, ale cărui principii au dăinuit peste veac.

Ca orice om care se implică şi vine cu soluţii şi idei radicale, uneori contrare opiniei celor din jur, adesea era lovit. După căderea guvernului conservator al lui Lascăr Catargiu, înlocuit de guvernul Iui Ion C. Brătianu (1876), Mavrogheni a fost vârât în grupul celor 15 miniştri, apoi 5, daţi în judecată pentru „grave“ abuzuri.

Mavrogheni a tratat la Constantinopol autocefalia bisericii Ortodoxe române, aprobată în 1885

Între anii 1876 şi 1881, ales senator, a reprezentat Iaşii în Parlament (fiind şeful clubului Partidului Conservator local). „Dezamăgit sufleteşte şi cu sănătatea şubrezită, Petre Mavrogheni a primit sarcina de a reprezinte ţara ca ministru plenipotenţiar la Roma. De acolo, trecea la Istambul unde avea misiunea grea de a împăca Patriarhatul Ecumenic cu Mitropolia Principatelor ce se considera autonomă după Unire.

În 1872, s-a elaborat Legea Organică , prin care s-a constituit Sfântul Sinod, alcătuit din mitropolitul primat ca preşedinte, din mitropolitul Moldovei, cu episcopii de Râmnic, Buzău, Argeş, Roman, Huşi şi Dunărea de Jos (Galaţi) şi cate un arhiereu-vicar la fiecare eparhie. Dupa proclamarea independenţei (9 mai 1877), au urmat noi tratative cu Patriarhia de la Constantinopol, în vederea recunoaşterii autocefaliei, care era un act pur formal, căci Biserica românească s-a bucurat şi până atunci de o autocefalie relativă faţă de Patriarhia Ecumenică.

Relaţiile erau încordate, la mijloc fiind uriaşele averi mănăstireşti secularizate de guvernul lui Kogălniceanu, pe care Patriarhia nu le dorea pierdute şi nici Înalta Poartă, sub oblăduirea căreia se afla, aducându-i venituri. După îndelungate şi grele tratative, beneficiind şi de relaţiile sale în lumea greacă, se obţinea această recunoaştere, la 25 aprilie 1885, patriarhul ecumenic Ioachim IV dând un „tomos“ pentru recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe din România.

După acest succes, Mavrogheni s-a mutat la Viena, acolo s-a îmbolnăvit de pneumonie şi, în 20 aprilie 1887, a murit.

Ministrul de Finanţe care a murit sărac

Petrache Mavrogheni a lăsat în urmă amintirea unui politician devotat ţării şi, aşa cum nota Rudolf Şuţu „deşi se spunea despre fostul ministru că ar fi fost foarte bogat, atât de bogat încât ar fi avut un palat de cristal la Atena, adevărul e că a murit sărac, cel mai sărac ministru de finanţe pe care l-a avut România“. („Iaşii de odinioară“)

Cunoscând prea bine acest aspect, Mihail Kogălniceanu a cerut acordarea unei pensii viagere, de întreţinere, pe numele soţiei sale. A votat-o Camera Deputaţilor, dar a amânat-o şi redus-o Senatul, prilejuind gazetelor discuţii calomnioase pe care le-a spulberat ziarul „Adevărul“ amintind meritele marelui om de stat Petru Mavrogheni, care a trăit şi muncit aproape 50 de ani pentru realizarea Unităţii Naţionale şi făurirea unei Românii moderne şi demne. „Sunt oameni calomniatori - sunt totdeauna - care au zis că Mavroghen a tras profituri cât a fost ministru... El a murit sărac şi nu i-a lăsat soţiei sale decât un nume onorabil şi amintirea actelor sale patriotice“. („Adevărul“, 9 iunie 1889).

La fel spunea şi Petre Carp: „Ştiu că omul acesta, în loc de răsplată, a ajuns la sfârşitul vieţii să caute în străinătate un rest de zile amărâte...“

Mare parte din averea moştenită de la părinţi a cheltuit-o pentru problemele ţării, oamenii politici ai anilor Unirii (Costache Negri, Mihai Kogălniceanu, Costache Rolla, el şi alţii) efectuând adesea misiunile în străinătate pe banii lor, cunoscând lipsa fondurilor în bugetul extrem de sărac al ţării.

Duşmanii, invidioşi pe calităţile sale organizatorice şi experienţa de vechi finanţist sau cumpăraţi de interesele celor ce urmăreau jefuirea bogăţiilor ţării, nu-i iertau fermitatea şi-l puneau adesea la zid. Funcţiile sale ministeriale erau de multe ori scurtate intempestiv de politicienii timpului, iar cinstea şi priceperea sa puse la îndoială.

Izolându-se de învârtiţi şi hatârgii, Petrache Mavrogheni s-a silit să rămână ferm şi integru, deşi lumea nu putea crede că un dregător la Curtea Domnească, apoi ministru de finanţe să nu fie ca foştii vistiernici, ce-şi însuşeau parte din biruri, ajungând cei mai bogaţi dintre bogaţi.

Casa ministrului din Iaşi era modestă

Nici locuinţa ieşeană a ministrului nu era pompoasă. Fiind scundă, se categorise la clasa a doua de imobile din uliţa Podu Verde. Joasă, fără etaj, cu bolta intrări trăsurilor către nord şi un salon oval, fusese cumpărată prin 1849, de la vistiernicul Alecu Sturza. Cu toate acestea, aici se petreceau recepţii, concerte şi baluri, la care participau miniştri, consuli ai puterilor europene, tineri moldoveni pătrunşi de elanuri patriotice şi nu rareori, domnitorul Grigore Ghica sau măcar secretarul său, francezul Eduard Grenier, prietenul devotat al susţinătorilor Unirii Principatelor. Una dintre aceste petreceri s-a organizat sâmbătă, 13 februarie, anunţată de „Gazeta de Moldavie“, din 8 februarie 1854: „Soiree musicale în casele vornicului Pierre de Mavroyeni“.

Pe timpul ministeriatului său, la Copou, între barieră şi cazarmă, s-a construit noul hipodrom pentru alergările de cai, cu premii (martie 1854), pentru a stimula creşterea cailor şi a atrage la Iaşi vizitatori străini şi amatori de asemenea concursuri.

În 1855 se instala linia telegrafică Iaşi-Viena

Tot pe atunci, specialiştii vienezi, chemaţi în ţară, pregăteau prelungirea liniei telegrafului electric dinspre Bucovina către capitala Moldovei. În ziua de 6/18 februarie instalaţia se termina, la 14/26 februarie 1855 deschizându-se Biroul telegrafic în Palatul Admininistrativ.

Pentru cunoaşterea foloaselor de către marele public, „Gazeta Moldovei“ din 11 aprilie/ 23 aprilie ştiricea că o depeşă prezentată în Viena dimineaţa precedentă, la ora 8:45, numai peste vreun ceas, la ora 10, sosise în Iaşi. Faptul era extraordinar, Capitala Moldovei se afla în legătură cu marile centre europene, Viena, Paris, Berlin, veştile venind, cu câteva zile înaintea gazetelor din care se informa până atunci lumea, fiind aduse cu poştalionul sau curierii călări. Realizarea avea impactul instalării televiziunii din anii noştri ’60.

Doar peste două luni, la 22 iunie 1855, „Zimbrul“ anunţa fericit că instalaţia a ajuns şi pînă la Bârlad şi Tecuci, urmând să intre în Galaţi şi Focşani.

Din cauza telegrafului, o bună bucată de vreme, Copoul rămânea pustiu de plimbăreţi - ca şi strada Lăpuşneanu, după instalarea televiziunii.

Lumea mergea la Palat să citească depeşele cu ştiri interne şi externe, ce se afişau pe un panou mare, afară, şi se înnoiau din oră în oră. Citindu-le curioşi, târgoveţii nu mai vorbeau decât despre ultimul atentat... de la Viena, despre crima... din Paris şi toate năzdrăvăniile Europei.

Unii intrau încântaţi în marea sală a telegrafului, s-asculte ţăcăneala aparatelor Morse şi să privească benzile de hârtie ce ieşeau de sub un inscriptor. Depănându-le între degete, telegrafistele, june ieşence instruite de specialiştii firmei, citeau, savante, scrisorile venite pe sârme şi le copiau cu litere chirilice pe foi de hârtie. Erau cele mai invidiate femei ale Iaşilor.

Petre Mavrogheni, unchi prin alianţă al regelui Serbiei

Căsătorit mai întâi cu Elena Spiro, decedată la 30 de ani, şi apoi cu Olga Catargi, ministrul avea din prima însoţire doi băieţi şi trei fete, bine educate şi însufleţite de sentimente patriotice: Lucia, Măria şi Natalia Mavrogheni, ultima căsătorită cu faimosul boier şi fin diplomat, Ghica Brigadier, a căror prezenţă dădea farmec saloanelor vremii.

Salonul lor găzduia, de asemenea, seri muzicale ca aceea pomenită de gazeta „Zimbrul“ din 8 februarie 1854. Fetele ministrului, împreună cu celelalte duduci şi duducuţe, în rochiile lor înfoiate, ce ţineau bărbaţii la distanţă, l-au impresionat într-atât pe secretarul domnesc Eduard Grenier, încât acesta avea să scrie: „toate femeile erau frumoase chiar şi acele care erau mame şi bunice. Căci erau şi bunicele la bal... Cel mult trei, patru chipuri neplăcute; asta nu se vede la Paris“.

Olga, a doua soţie a ministrului, era fiica bogatului boier Costin Catargiu şi soră cu Măria Catargiu, căsătorită la Belgrad cu Efrem, fratele lui Milos Obrenovici, întemeietorul dinastiei Obrenovici. Cei doi soţi având un fiu, Milan Obrenovici, acesta ajungea regele Serbiei (Milan al IV-lea).

Astfel, Petre Mavrogheni devenise unchiul regelui.

Trăind la Bucureşti, cu soţul în funcţii guvernamentale, Olga a fost doamna de onoare a reginei Elisabeta. În această calitate îşi luase atribuţia să dădăcească pe tânăra englezoaică Maria, devenită principesa moştenitoare a României prin căsătoria cu Ferdinand, nepotul regelui Carol. Îndărătnica Missy opunându-se să fie o Marie supusă reginei, n-o prea înghiţea pe severa doamnă de onoare, ce i se părea că o urmăreşte şi chiar o pârăşte suveranei.

La Mavrogheni a fost prima locuinţă ieşeană a principelui Carol

Căzută în uitare ca şi alte clădiri din Podul Verde, după ce fostul ministru a fost chemat la Bucureşti să-şi continue îndeletnicirile în capitala României, bătrâna zidire a fost trezită din somnolenţă pentru câteva zile, în vara anului 1866.

Aşteptându-se vizita Principelui Carol I la Iaşi, între 17 şi 24 august, autorităţile locale i-au pregătit găzduirea în cocheta casă Mavrogheni. În zilele acelea, Carol, tânărul ofiţer prusac, chemat pe tronul Principatelor Unite, avea prima întâlnire cu Iaşul, însângerat, după manifestaţia unor tineri boieri potrivnici alungării domnitorului Alexandru Ioan Cuza de la tron.

Părăsită de vechii locatari mutaţi la Bucureşti, casa lui Mavrogheni, de la numărul 44 pe strada Carol, înstrăinată prin 1867 şi ajunsă, după un timp, în stăpânirea bancherului Neculai Drossu, a trecut prin moştenire fiicei Eugenia căsătorită prin 1896 cu franţuzul Jean M. Bonnardel (Bonnard) şi care locuia la Paris în celebrele Champs Elysees nr. 44. Ca multe ieşence din Copou, Eugenia mai fusese măritată o dată, cu Emil Mavrocordat, rămânând văduvă.

Împreună cu casa Mavrogheni, Eugenia a moştenit şi casa lui Costin Catargiu (1890), situată vizavi de Universitate şi cumpărată tot de Drossu şi închiriată consulatului austriac.

În clădirea Mavroghenilor a funcţionat o vreme comandamentul Corpului IV de Armată (1882), până a-şi lua Palatul cantacuzinesc de vizavi. Cumpărată de Iulius Beer (1912), noul proprietar, ajutat de arhitectul Clejan, a prefăcut-o dărâmând aripa cu boltă dinspre nord, cât şi alţi pereţi, şi adăugându-i încă un etaj. Cu acest prilej, s-a schimbat şi faţada, păstrându-se doar o parte dintre vechile ziduri înconjurătoare, cât şi beciurile străbune. După 1944, a rămas pe seama căminelor studenţeşti şi mai la urmă la Sanepid şi Inspectoratul de Sănătate.