În căutarea omului Nicolae Bălcescu

La fel ca alte mari figuri ale istoriei noastre, Nicolae Bălcescu stăruie în conștiința po­porului român mai mult ca o imagine fără contururi precise, ca o umbră. Personalitatea sa reală nu reușește să se descopere plenar, și aceasta, în principal, pentru că întreaga activitate și operă sunt deseori reduse la aplicarea unor etichete specifice Revoluției de la 1848, precum radicalism revoluționar sau masonerie.

Imaginea proiectată asupra lui Bălcescu se compune doar din acele aspecte secundare, adesea deformate, exagerate, ale existenței sale, consecința fiind aceea că omul Nicolae Bălcescu rămâne pentru noi un mare necunoscut. Redescoperirea acestuia constituie șansa noastră de a-i valorifica personalitatea în mod deplin, de a face ca el să nu rămână pentru noi un simplu actant în cadrul revoluției pașoptiste. În acest sens, este important apelul la mărturiile celor care l-au cunoscut direct și îndeaproape pe Bălcescu, deosebit de valoroase fiind scrisoarea, intitulată „Nicu Bălcescu”, a lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri, biografia „Necolae Bălcescu în Moldova”, compusă de acesta din urmă, dar și o scrisoare a Mariei Cantacuzino către același Alecsandri, precum și la aprecierile făcute de Mihai Eminescu în articolul „Bălcescu și urmașii săi”.

Înainte de a vedea cum a fost Bălcescu apreciat de contemporanii săi, se cuvine să amintim pe scurt principalele coordonate ale vieții sale. Născut în 1819, Nicolae Bălcescu a avut o existență de numai 33 de ani, care s-a consumat la fel de tumultuos ca mănunchiul de lumânări albe, tot în număr de 33, folosit de creștini la sărbătoarea Învierii. Astfel, la numai 21 de ani, viitorul conducător pașoptist a făcut parte dintr-o conspirație îndreptată împotriva domniei regulamentare, motiv pentru care a fost osândit la detenție pentru trei ani, la Mănăstirea Mărgineni, perioadă în care s-a îmbolnăvit de boala ce-i va fi fatală, ftizia. După eliberare, a desfășurat o importantă activitate publicistică până în 1846, când a fost silit să plece în exil. A revenit în Muntenia în 1848, pentru a conduce revoluția din această țară, îndeplinind funcțiile de ministru de externe și de secretar al Guvernului provizoriu. Odată cu înfrângerea revoluției din Valahia, Bălcescu a trecut în Transilvania, unde a încercat să-i împace pe românii și ungurii aflați în conflict. După brutala intervenție ruso-austriacă, care a înăbușit complet mișcarea revoluționară, Bălcescu a trăit din nou ultimii trei ani ai vieții sale în exil, ani caracterizaţi prin dorința permanentă de a-și ajuta țara, degradarea continuă a stării de sănătate, precum și efortul aproape suprauman de a finaliza cunoscuta sa operă despre Mihai Viteazul. Se stinge din viață la 29 noiembrie 1852, la Palermo, fiind îngropat în cimitirul săracilor din oraș.

Portret

Ce fel de om a fost acela a cărui întreagă viață a constat aproape numai în lupte (politice, diplomatice sau culturale) purtate pentru poporul său? În scrisoarea mai sus-amintită, Ion Ghica îl descrie pe Bălcescu drept un „tânăr de o complesiune delicată, o fizionomie blândă și simpatică”. Această imagine generală asupra înfățișării fizice este detaliată de Alecsandri: „Pe fruntea lui largă și curată se videau trecând gândiri mărețe; în ochii lui limpezi și negri lucea o flacără tainică, ce părea a înota într-o rouă de lacrimi la cuvintele de patrie, glorie și independință națională! Vorba lui era dulce și convingătoare. (...) Constituția sa părea delicată și mai mult suferindă, căci fusese adânc vătămată în timp de doi ani de închisoare la monăstirea Mărgineni“. Alecsandri concluzionează: „Într-un cuvânt, toată persoana lui inspira simpatie și dor de împrietenire”.

Portretul fizic schițat de Ghica și de Alecsandri nu prea pare a se potrivi cu existența atât de tulbure, plină de vitregii, a lui Bălcescu. Cu toate acestea, trăsăturile sale de caracter, atât de atent puse în lumină de către cei doi camarazi ai săi de luptă, au menirea, pe de o parte, de a arăta că înfățișarea sa fizică era expresia, confirmarea unui chip moral ce poate fi apreciat în cel mai înalt grad, iar pe de altă parte de a explica forța atât de mare a spiritului său. Ion Ghica subliniază că, în primul rând, Bălcescu „avea o mare dorință d-a învăța”, de a acumula cât se poate de mult, atât din cultura universală, cât și din cea a poporului său. În acest sens, Ghica mărturisește că, încă din copilărie, Bălcescu îi citise pe marii scriitori antici (Plutarh, Tucidide etc.), iar în perioada cât a învățat la Colegiul „Sfântul Sava”, el își făcea conspecte din operele cronicarilor sau ale reprezentanților Școlii Ardelene, în ciuda faptului că „p-atunci nu se pomenea în școalele noastre de istorie națională”. Ghica arată în continuare că Bălcescu nu se preocupa doar de propria sa formare intelectuală - „la etatea de douăzeci de ani, citise tot ce putuse găsi, pe ici, pe colea, despre istoria noastră națională” -, ci era deosebit de dornic să-i învețe pe alții. Faptul că ținea lecții de istorie soldaților în timpul lor liber, „ba chiar îi învăța să scrie și să citească”, demonstrează că Bălcescu a desfășurat o operă concretă de educare a poporului său. Pe de altă parte, în ciuda inteligenței sale deosebite, Nicolae Bălcescu era o persoană „de o modestie rară”, încât „anevoie îl făceai să-ți citească câte ceva din cele ce scria”.

Mărturiile citate converg în a înfățișa sinceritatea simțirii și a devotamentului față de țară ca fiind trăsătura fundamentală a lui Nicolae Bălcescu. În privința scrisorii lui Ghica, aceasta se probează, practic, prin fiecare faptă înfățișată. În ceea ce privește mărturia lui Alecsandri, se arată că Bălcescu „nu putea gusta o veselie, nu putea simți o fericire fără de-a face părtașă la dânsele pe mult iubita și neuitata lui patrie”.

Tocmai sinceritatea iubirii și dăruirii față de poporul român și de istoria acestuia este ceea ce remarcă și Mihai Eminescu în articolul citat mai sus ca ținând de esența personalității lui Nicolae Bălcescu. Făcând o analiză sumară operei „Români supt Mihai-Voievod Viteazul”, Eminescu afirmă că „o neobicinuită căldură sufletească, răspândită asupra scrierii întregi, topește nenumăratele nuanțe într-un singur întreg”. Această căldură observată de marele nostru gazetar și poet nu poate fi decât amprenta lăsată asupra întregii opere a lui Bălcescu de către devotamentul său total față de idealurile poporului român. Acest devotament este apreciat de Eminescu drept o moștenire deosebit de valoroasă: „Entuziasmul lui ca atare ne încălzește, căci este sincer, adevărat, energic, s-arată de acea neșovăire de care ne minunăm în caracterele antichității”.

Eforturi istovitoare

Dacă ar mai putea persista vreo îndoială, după toate cele arătate, cu privire la sinceritatea trăirii și a acțiunii lui Bălcescu, aceasta ar fi spulberată de modul în care s-a comportat el în fața bolii și a morții. În acest sens, este extraordinar de ilustrativă și profund mișcătoare mărturia Mariei Cantacuzino. Aceasta s-a aflat lângă Bălcescu în ultimul an al vieții sale, când el era deja „într-o stare a sănătății care nu mai lăsa nici o speranță de vindecare”. Conștient de situație, Bălcescu lucra cu înflăcărare pentru a-și termina opera capitală: „Adesea se scula noaptea ca să scrie la Istoria lui Mihai Viteazul. Eforturile acestea îl istoveau”.

Aspectul cel mai semnificativ subliniat de Maria Cantacuzino face referire la gândurile care îl mistuiau pe Bălcescu în pragul morții. În lungile discuții purtate cu acesta, „tema sa preferată era dragostea pentru familie, pentru o femeie așa cum o visa el, dragostea pentru copii!” Din aceasta, ea trage concluzia că „sufletul acesta însetat după eroism (...) aspira cu înflăcărare la împlinirea unui vis mai atrăgător, mai deplin”. Se referă, desigur, la împlinirea în iubire. Perfect conștient că această împlinire îi este refuzată pentru totdeauna din cauza bolii sale, Bălcescu „se răzvrătea ca de o nedreptate la gândul că va muri, dar răzvrătirile sale îi erau lipsite de amărăciune și nu țineau mult; redevenea iute stăpân pe sine și îmi spunea: Ce mai contează? Să trăiască țara noastră! Această dorință îi rezumă întreaga viață!” Luciditatea lui este una copleșitoare; dăruirea sa față de țară nu apare doar ca teribil de sinceră, gândul îndreptat către poporul său a fost prezent până în ultima clipa a vieții sale, ci și drept profund asumată. El a înțeles, în fața morții, că întreaga sa existență jertfelnică a fost rodul propriei alegeri; că, oricât ar fi de dureros ceea ce a pierdut, acesta este prețul alegerii pe care a făcut-o, al iubirii totale dăruite poporului său.

„E frumos, nobil și drept ca memoria lui Bălcescu să-i fie onorată și ca amintirea sa să trăiască în inima fiecărui român”, îşi încheie Maria Cantacuzino mărturia, simplu, dar categoric. Şi poate că vorbele ei reprezintă cel mai adecvat mod de a încheia cele scrise spre înțelesul vieții lui Nicolae Bălcescu. Și aceasta, pentru că existența lui consti­tuie însăși esența a ceea ce înseamnă patriotism, respectiv sinceritate și asumare, fără putința de a le despărți. Doar înțeles în acest fel, Bălcescu devine pentru noi omul viu care are atât de multe să ne înveţe.