În căutarea sfinţilor români

„Multe biserici dreptmăritoare în decursul veacurilor au aşezat în ceata sfinţilor şi cinstesc după cuviinţă pe unii dintre fiii lor, care au bineplăcut înaintea lui Dumnezeu prin vieţuirea în Hristos şi prin mărturia dată despre aceasta, rânduind în acelaşi timp o zi de prăznuire pentru toţi sfinţii ştiuţi şi neştiuţi, pe care Dumnezeu i-a înscris în cartea aleşilor Săi. Biserica Ortodoxă Română şi-a cinstit după vrednicie pe toţi fiii ei, sfinţi plămădiţi de evlavia neamului românesc din care au răsărit martiri, mărturisitori, apărători ai dreptei credinţe şi mari trăitori din rândurile credincioşilor, cuvioşilor, preoţilor şi ierarhilor care dintotdeauna au strălucit în cununa Bisericii strămoşeşti, iar în cer sunt împodobiţi cu slavă” (Actul sinodal din 20 iunie 1992).

După cum învaţă Biserica, sfinţii trebuie cinstiţi ca „prieteni” şi „casnici” ai lui Dumnezeu (Efes. 2, 19), ca nişte fraţi desăvârşiţi ai noştri, care s-au învrednicit de numeroase biruinţe duhovniceşti, au întruchipat în fiinţa lor frumuseţea cea nepieritoare, iar după încheierea vieţii celei pământeşti, în preajma lui Dumnezeu, mijlocesc şi se roagă Lui pentru mântuirea noastră. De aceea, mormântul şi osemintele sfântului devin locuri de întâlnire a Cerului cu Pământul, prezenţă permanentă, bine circumscrisă, a harului divin printre oameni. Această prezenţă efectivă şi mântuitoare a sfântului în lume este completată de o altă dimensiune pe care o are cinstirea sfinţilor pentru creştini, anume reamintirea faptului că descoperirea lui Dumnezeu şi a lucrării Sale în folosul oamenilor se face în istorie. Este o aducere aminte şi un îndemn a merge pe căile Domnului, de a fi încredinţaţi că Duhul Sfânt lucrează permanent în Biserică, că nu există o „vârstă de aur” care s-a sfârşit în vremuri de fier, ci fiecare generaţie de credincioşi produce în permanenţă propriile vase alese ale lui Hristos.

Cultul sfinţilor

Însă, în anumite contexte, semnificaţiile cultului sfinţilor au fost deturnate, în sensul în care nu urmarea exemplului sfinţilor mântuie pe oameni şi sacralizează istoria, ci simplul inventar al sfinţilor face ca o Biserică şi credincioşii ei să devină „trupul lui Dumnezeu”. Acest lucru înseamnă de fapt a trăi propria nevoinţă şi cale spre mântuire prin delegaţie, tu fiind deja salvat prin jertfa altui semen.

Rivalităţile dintre diversele confesiuni creştine s-au manifestat şi prin măsurarea vredniciei fiecărei părţi după numărul de sfinţi avut în portofoliu. Au existat şi există momente în istorie când s-a manifestat o adevărată întrecere care biserică canonizează mai mulţi sfinţi, ca şi cum numărul ar conta în măsurarea adevărului mărturisit de Biserică, uitându-se că sfântul este în acelaşi timp parte şi întreg, iar un singur om poate salva în faţa lui Dumnezeu un întreg popor ajuns în rătăcire.

Acest lucru se conjugă adesea cu excesiva mândrie a originilor unei biserici, ca şi cum momentul formării acesteia ar avea o importanţă majoră în actul de mântuire al credincioşilor. Din punct de vedere haric, bisericile drept mărturisitoare sunt egale în faţa lui Dumnezeu. De aici rezultă o deturnare a învăţăturii creştine, mântuirea venind prin istorie şi nu prin Dumnezeu. Asta nu înseamnă că trebuie să renunţăm la studierea originilor şi istoriei bisericii noastre şi să cercetăm vieţile sfinţilor noştri. Dimpotrivă! Însă niciodată acest lucru nu trebuie să devină un substitut al nevoinţei contemporanilor spre cele duhovniceşti.

„Biserica fără sfinţi”

Percepţia vieţii bisericii doar din perspectiva unei istorii până la urmă de tip cultural a fost grila care a modelat conduitele unor persoane, români sau străini, faţă de Biserica Ortodoxă Română, înainte şi în primele decenii de după obţinerea autocefaliei ei. Dacă până atunci ortodoxia românească fusese parte integrantă a Marii Biserici constantinopolitane, asumându-şi întreaga moştenire a acesteia, după proclamarea autocefaliei exista ideea că Biserica Ortodoxă Română trebuie să se descurce cu propria tradiţie, locală. Or, aceasta apărea multora extrem de firavă şi neconvingătoare.

Două au fost ţintele de atac ale acestor critici: vechimea Bisericii româneşti şi prezenţa sfinţilor în sânul neamului românesc.

Toate aceste discuţii aveau drept miză să arate că Ortodoxia este un „adaos” de dată recentă în viaţa poporului român, care s-a păstrat ca un „adstrat” pe întreg parcursul istoriei acestuia. Ortodoxia la români nu a produs sfinţi, nu a generat valori duhovniceşti şi culturale, nu a intrat în textura sufletească a neamului. În aceste condiţii, ortodoxia era văzută ca o haină de care ne puteam dispensa, deoarece nu numai că era inutilă, ci producea şi pagube vieţii naţionale, fiind considerată un principiu esenţial al „orientalizării”, concept stereotip care aduna la un loc toate lucrurile considerate opuse valorilor adevăratei civilizaţii, care erau strânse sub denumirea, la fel de stereotipă, de „occidentalism”.

Aceste idei erau vehiculate fie de persoane indiferente religios, dar interesate de „modernizarea” României şi care vedeau în ortodoxie una din frânele acestei modernizări, sau persoane de altă credinţă, în special de confesiune catolică, care susţineau ideea că la origine creştinismul românesc a fost „catolic”, legat de Roma. Doar vicisitudinile istorice ne-au „aruncat” spre Bizanţ şi Ţaratul Bulgar, schimbând haina latină a creştinismului nostru cu una greco-slavă. Pentru a fi mai convingători, aceşti noi misionari adoptau discursul de tip cultural, susţinând că „revenirea” românilor la catolicism ar fi avut consecinţe benefice pentru dezvoltarea societăţii româneşti, punând în balanţă strălucirea vieţii culturale dezvoltate sub auspiciile Bisericii Catolice cu „întunericul” lumii ortodoxe.

Acestor critici li s-au adăugat şi unele voci ortodoxe, în special greci care, cuprinşi de „Marea Idee” a refacerii Imperiului Bizantin, nu au văzut cu ochi buni autocefalia românească şi desprinderea de sub ascultarea directă a Patriarhiei de Constantinopol, singura care, în opinia lor, a generat şi a pompat viaţă în venele ortodoxiei româneşti. După cum se prezenta, Ortodoxia românească autocefală nu părea decât un ram tăiat, care în curând urma să se usuce.

Răspuns la timpul potrivit

Răspunsul faţă de aceste provocări s-a construit în timp. Pe măsură ce Biserica Ortodoxă Română îşi punea în rânduială lucrurile, apăreau noi generaţii, mai bine pregătite din punct de vedere teologic şi istoric, se dezvoltau şi la noi studiile de istorie bisericească, iar istoricii aduceau noi mărturii privind trecutul românesc, inclusiv pe tărâmul vieţii religioase. Din acest motiv, nu este întâmplător că primul studiu sistematic legat de chestiunea sfinţilor români apare abia în anul 1945, fiind semnat de ilustrul profesor sibian Liviu Stan. Cartea acestuia, intitulată „Sfinţii români”, este o piatră de hotar în ceea ce priveşte problema canonizării sfinţilor români, deschizând drumuri care sunt urmate până în ziua de azi.

Profesorul sibian porneşte dezbaterea tocmai de la absenţa vreunui sfânt român în calendarul creştin-ortodox şi aprecierile deloc favorabile generate de această constatare: „Adeseori s-au auzit cuvinte de ocară asupra neamului nostru, zicându-se că nu s-ar fi învrednicit de cinstea de-a odrăsli sfinţi din sânul său. Oameni cu totul străini de noima sfinţeniei şi cu gânduri neprieteneşti asupra noastră vor fi putut crede că sfinţii adevăraţi sunt numai cei din calendare, că şi pe temeiul acesta ne pot scoate nume rău, ne pot defăima”.

Însă limitarea cetei sfinţilor la listele din sinaxare este o percepţie greşită: „Dar creştinătatea întreagă, cea închinătoare la sfinţi, nu-i socoteşte şi nu-i cinsteşte ca sfinţi numai pe aceia care i-a trecut în calendare sau în cărţile de cult. În afară de numărul restrâns al sfinţilor cunoscuţi, Biserica cinsteşte şi pe sfinţii neştiuţi, pe cei care au bineplăcut Domnului… Câte cohorte de martiri n-au fost uitate de oameni sau n-au rămas ascunse ştiinţei lor? Câţi venerabili pustnici şi chiar simpli creştini n-au trăit viaţa sfântă, şi câţi dintre ei nu sunt la fel de vrednici de cinstire, ca şi aceia pe care îi găsim în calendare?”

Fără îndoială că numărul cel mare al sfinţilor a rămas învăluit în taină, a rămas necunoscut; şi chiar dintre aceia care au fost ştiuţi şi cinstiţi oarecândva, un număr însemnat a fost dat uitării. Această uitare nu se datoreşte atât lipsei de pietate a credincioşilor, ci mai ales dezastrelor ce s-au abătut peste aşezările omeneşti, făcându-le să dispară în cenuşă, şi temple, şi amintiri.

De ce nu şi-au canonizat românii sfinţii?

După cum spune şi Liviu Stan, dacă Dumnezeu ştie şi-i are aproape pe toţi sfinţii săi, oamenilor nu le stă în putere acest lucru, fie din cauza imposibilităţii de a cuprinde toate lucrurile, fie din cauza uitării, datorată condiţiilor istorice. Dacă noi azi ştim despre sfinţii din Pateric sau Limonariu se datorează faptului că cineva s-a hotărât să scrie despre aceşti părinţi şi despre învăţătura lor, consemnând doar acele lucruri care l-au interesat sau la care a avut acces. Astfel, în cazul multora nu dispunem decât de un nume şi de o apoftegmă, deoarece nu individul conta, ci moştenirea duhovnicească. Din deşertul în care comunităţile monahale se dezvoltau organic, moştenind de cele mai multe ori pe cale orală învăţăturile şi exemplul înaintaşilor, tezaurul părinţilor pustiei a putut fi cunoscut de restul lumii prin intermediul cuvântului scris. Răspândirea şi menţinerea cultului multor sfinţi au fost posibile datorită acestui instrument mai eficient de păstrare a memoriei. Când valurile istoriei s-au învolburat, fie comunităţile organice s-au risipit, iar tezaurul memoriei acestora s-a pierdut, fie înscrisurile s-au distrus sau oamenii nu le-au mai înţeles.

Istoria prea puţin generoasă cu românii a făcut ca mult timp scrisul să nu fie un instrument prea răspândit în rândul nostru. Creştinismul nostru, un creştinism „popular”, s-a dezvoltat organic în viaţa diverselor comunităţi răspândite de-a lungul spaţiului carpato-dunărean, fiecare comunitate păstrându-şi în interiorul ei tezaurul spiritualităţii, dintre care în mod sigur făceau parte numeroşi sfinţi locali. Amintirea acestor sfinţi era păstrată timp de mai multe generaţii, până când istoria făcea ca numele lor să fie uitat. Oamenii erau însă destul de puţin îngrijoraţi de acest lucru: cât timp Hristos era în mijlocul oamenilor, sfinţii ar fi continuat să apară.

Acest mod de fiinţare tradiţional a rămas prezent în viaţa comunităţilor religioase româneşti până târziu. Abia în veacul al XX-lea oamenii capătă o preocupare deosebită pentru consemnarea vieţii şi faptelor sfinţilor alături de care trăiesc. Parte a acestui efort de recuperare a sfinţilor uitaţi, părintele Cleopa a mărturisit adesea despre numărul mare de sfinţi neştiuţi din munţii Neamţului şi despre sfintele lor oseminte răspândite prin peşteri sau în râpe. Însă abia ucenicul lui, părintele Ioanichie Bălan, a demarat cercetări sistematice pentru întocmirea unui pateric românesc, unul din motive fiind adunarea şi păstrarea acestor mărturii ca scut împotriva atacurilor la adresa Bisericii făcute de regimul comunist ateu. În cazul zonei Neamţului, multe mărturii au fost culese de la călugării bătrâni, însă doar prin memoria colectivă s-au putut merge înapoi în timp doar două-trei generaţii. Restul au rămas ascunse de umbrele trecutului.

Nici elitele cunoscătoare de carte nu au acordat o atenţie deosebită consemnării vieţii acestor sfinţi, unul din motive fiind acela că pe atunci ei făceau parte din firescul vieţii. Pe de altă parte, domnii români, considerându-se moştenitori ai Bizanţului, au preluat moştenirea Marii Biserici, aducând în ţară moaşte de sfinţi deja canonizaţi formal de către Patriarhia Ecumenică şi devenind patroni ai întregului răsărit. Din acest punct de vedere, chestiunile „locale” au fost lăsate deoparte. În acelaşi timp, Patriarhia de Constantinopol, cea care putea să proclame oficial canonizarea vreunui sfânt român, în lipsa intervenţiilor româneşti şi a problemelor proprii, nu a făcut vreun demers în acest sens. Mai târziu, grecizarea conducerii eparhiilor din cadrul Patriarhiei Ecumenice a generat un filetism care a făcut şi mai dificil acest demers.

Dosoftei, înaintemergătorul şi urmaşii săi

Cu toate acestea, problema sfinţilor români se va pune în veacul al XVII-lea, perioada de aur a culturii româneşti medievale, prin vocea marelui ierarh Dosoftei, într-o perioadă de încercări pentru Biserica Ortodoxă. Acesta, în „Vieţile sfinţilor”, vorbeşte de faptul „că şi-n vremea de-acum”, există sfinţi „de petrec cu noi care numai Dumnezeu îi ştie în inima lor”. Văzând modul în care ruşii îşi cinstesc sfinţii şi rapiditatea cu care aceştia sunt trecuţi în calendar, mitropolitul moldav simţea că ceva trebuia făcut în acest sens şi în cazul sfinţilor români:

„Deci mulţi sfinţi se fac la ruşi şi până astăzi se fac, că am văzut pe arhimandritul Inochentie în Pecersca de patru luni murit şi părea că-i din acest ceas adormit... Dar tocmai şi din români mulţi sunt carii am şi văzut viaţa şi traiul lor, dară nu s-a căutat fără numai Daniil de Voroneţ şi Rafail de Agapia, am sărutat şi sfintele moaşte. Apucat-am în zilele noastre, părinţi nalţi la bunătăţi şi podvig şi plecaţi la smerenie adâncă, părintele Chiriac de la Bisericani, gol şi ticăloşit în munte 60 de ani. Şi Chiriac de la Tazlău, Epifanie de Voroneţ, Partenie de Agapia, Ioan de la Râşca, arhiepiscopul cel sfânt şi minunat, Inochentie de Probota şi Istatie, că Dumnezeu Sfinţia Sa nici un neam de rodul omenesc pre pământ nu lasă nepartnic de darul Sfinţiei Sale. Ce preste toţi au tins mila sa şi s-au deschis tuturor uşa de spăşenie”.

Iarăşi, vremurile au făcut ca vorbele lui Dosoftei să fie uitate, despre sfinţii români vorbindu-se rar şi întâmplător. Abia după sute de ani, Liviu Stan, pornind de la aceste cuvinte, constată că sigur au fost sfinţi români, numele multora fiind şi cunoscut, iar unii dintre ei erau deja cinstiţi ca şi sfinţi de către popor şi oamenii Bisericii, chiar în lipsa unei canonizări formale. Având în vedere faptul că evlavia populară constituie unul din criteriile esenţiale de recunoaştere a sfinţeniei cuiva, părintele Stan nu vedea nici un impediment în a întocmi un sinaxar al sfinţilor români pe baza mărturiilor existente, scrise sau nu, urmând ca pasul următor să fie proclamarea oficială ca sfinţi de către Sfântul Sinod: „Canonizarea formală nu este procedeul obişnuit pentru aşezarea cuiva în rândurile sfinţilor, ci pietatea populară şi cinstirea cuiva de către obştea credincioşilor e aceia care aşează cu adevărat între sfinţi pe cineva. Pe aceia care îi indică obşteasca închinare din partea credincioşilor, pe aceia îi ia Biserica şi le face onorurile cuvenite, instituindu-le cultul sau canonizându-i formal”.

Excelent canonist, Liviu Stan ştia ce spune la acel timp, însă azi cuvintele sale trebuie puţin lămurite, prin faptul că prin „popor” nu trebuie înţeleşi doar oamenii simpli, ci „obştea credincioşilor” cuprinde şi intelectuali, teologi, care au readus în atenţia celorlalţi chipuri de sfinţi uitaţi sau neştiuţi. Altfel, s-ar trece în rândurile sfinţilor numai pe acei pe care memoria, cât este, a mulţimilor, îi reţine. În esenţă, textul lui Liviu Stan sugerează ideea unui anumit organicism, opus proclamărilor de sfinţi dictate de sus.

De la pietatea populară la proclamarea solemnă a sfinţeniei

Alcătuind prima listă de nume de sfinţi români, profesorul Stan mai aducea o inovaţie, care s-a păstrat până azi, vorbind de „sfinţii daco-romani şi români”. Legând firesc pe români de moştenirea daco-romană, Liviu Stan răspundea astfel celor care contestau vechimea creştinismului românesc. De asemenea, un capitol special era dedicat sfinţilor de origine aromână, parte şi ei a latinităţii orientale. Lista întocmită de Liviu Stan cuprindea nume de sfinţi din veacul al IV-lea până în secolul al XIX-lea, o mărturie a acţiunii continue a harului lui Dumnezeu pe aceste meleaguri.

Instaurarea comunismului în România, care începea chiar în anul 1945, părea că va face imposibil orice demers în acest sens. Şi, cu toate acestea, în şedinţa Sfântului Sinod din 28 octombrie 1950, pentru prima dată în istoria Bisericii Ortodoxe Române ca biserică autocefală, au fost canonizaţi solemn primii sfinţi ortodocşi de neam românesc, alături de care s-a realizat şi generalizarea la nivel naţional a cultului unor sfinţi cu moaşte pe teritoriul României. Această performanţă se datorează eforturilor patriarhului Justinian, care a înţeles pe deplin importanţa demersului şi a ştiut să prezinte chestiunea înaintea autorităţilor politice ca fiind în interesul lor. Cu acest prilej au fost proclamaţi sfinţi Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Sfinţii Ierarhi şi Mărturisitori Ilie Iorest şi Sava Brancovici, Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş, Cuvioşii Mărturisitori Visarion Serai, Sofronie de la Cioara şi Mucenicul Oprea din Săliştea Sibiului.

Canonizarea solemnă a avut în schimb loc mult mai târziu (perioada 10-23 octombrie 1955, 6 octombrie 1956), când regimul politic, în contextul internaţional al perioadei şi în dorinţa ca România să devină membră ONU şi un stat respectabil, permite desfăşurarea unor manifestări solemne. Astfel, prima canonizare de sfinţi români a fost o ceremonie impunătoare, la care au luat parte delegaţii ale bisericilor ortodoxe surori.

După acest moment, statul comunist nu a mai permis nici o canonizare, dându-şi seama de efectul acestora asupra menţinerii credinţei în rândurile populaţiei. Totuşi, închisorile comuniste produceau noi martiri şi mărturisitori.

Numele multe care s-au strâns au impus ca, după revoluţie, prin Actul Sinodal din 20 iunie 1992, Sfântul Sinod să proclame solemn canonizarea unor noi sfinţi daco-romani şi români. De asemenea, întru pomenirea sfinţilor celor neştiuţi, s-a hotărât instituirea „Duminicii Sfinţilor Români”, aşezată în calendarul Bisericii Ortodoxe Române în fiecare an a doua Duminică după Pogorârea Sfântului Duh.

Actul sinodal din 20 iunie 1992, unul dintre cele mai frumoase documente ale Bisericii noastre, spune că prin acest gest se arată „lucrarea Sfântului Duh în Biserica noastră de-a lungul veacurilor”, amintind astfel vorbele mitropolitului Dosoftei, gest iarăşi care ne leagă pe noi cei de azi de jertfa duhovnicească a înaintaşilor. Din 1992, multe nume de sfinţi români au mai intrat în sinaxare, şi multe îşi aşteaptă rândul.