Există atâtea mistere legate de existenţa strămoşilor noştri geto-daci, încât dispariţia cvasicompletă a limbii lor, în mod ciudat şi nejustificat, aproape că nu ne mai miră. Explicaţiile care s-au dat până acum acestui fenomen sunt, în majoritatea cazurilor,
insuficiente, nefondate ştiinţific şi uneori lipsite de logică. Ele nu depăşesc stadiul de aserţiuni mai mult sau mai puţin artificiale. Liturghia, pastoraţia şi misiunea reprezintă dimensiuni esenţiale ale Bisericii. Dacă scopul misiunii Bisericii este acela de a converti sau catehiza masele de oameni, aceste activităţi nu se puteau face decât în limba lor, şi nu într-o limbă străină. În cele de mai jos vom încerca elucidarea problemei propovăduirii creştine în spaţiul carpato-pontic.
Este timpul astăzi, cu ajutorul cercetării interdisciplinare care ne stă la dispoziţie cu posibilităţi mereu crescânde de evaluare şi reevaluare mai obiective şi complete ale fenomenului ce ne interesează, să aruncăm o nouă privire asupra acestei perioade a istoriei neamului nostru, în vederea unei mai adecvate înţelegeri a ei.
Scopul nostru nu este acela de a trata subiectul în mod exhaustiv, ci doar de a reitera, pentru cei care încă nu sunt convinşi, câteva argumente de ordin logic şi istoric în scopul readucerii problemei în actualitate, pe de o parte, şi de a stimula reflecţia critică asupra ei, în lumina noilor cercetări şi publicaţii, pe de altă parte.
Biserica poate contribui semnificativ la elucidarea problemei limbii strămoşilor noştri, întrucât ea a desfăşurat o intensă activitate pastorală, liturgică, teologică şi misionară la geto-daci.
Este adevărat că foarte mulţi dintre Părinţii Bisericii au fost oameni educaţi şi că fiind fluenţi în mai multe limbi, în special în limba greacă şi latină, au scris în aceste limbi chiar atunci când ele nu reprezentau neapărat limba unei comunităţi în care ei se aflau. Totuşi, în astfel de situaţii, este de la sine înţeles că Liturghia, predica, misiunea nu puteau să se facă decât în limba vorbită şi înţeleasă de mase, şi vorbim aici de misiune ca încercare perseverentă şi sistematică de răspândire a ideilor creştine în mijlocul unei comunităţi.
Să luăm, de exemplu, cazul Sfântului Vasile cel Mare sau al Sfântului Chiril al Alexandriei şi al Sfântului Chiril al Ierusalimului. Ei au scris în limba greacă cărţi de teologie complexă şi profundă chiar pentru mintea educată şi sofisticată a omului de azi. Dar, când se adresau oamenilor din parohiile în care predicau făcând misiune şi cateheză, trebuie că se adresau în limba vorbită de acei oameni din Asia Mică, Egipt sau Palestina.
Sfântul Irineu de Lyon a vorbit creştinilor în limba celtică
Vorbeau unii din Ierusalim limba greacă în timpul păstoririi Sfântului Chiril? Desigur. Totuşi, este cert că limba greacă nu era limba maselor păstorite. Vorbeau unii din Egipt limba greacă în timpul păstoririi Sfântului Chiril al Alexandriei? Desigur. Cert este însă faptul că masele vorbeau limba locală (limba coptă din Egipt, folosită şi astăzi în cult şi în viaţa de zi cu zi, este o dovadă în acest sens).
În afară de logică, există şi mărturii istorice cu privire la predicarea creştinismului în limbile localnicilor. În unul dintre studiile sale despre versiunea tracă a Evangheliilor, Bruce Metzger afirmă în mod accentuat că Sfântul Irineu de Lyon a vorbit şi predicat în limba locală, celtică, tot aşa cum Fericitul Augustin în Hippo a vorbit în punică, limba localnicilor.
În anul 359, Sfântul Ioan Hrisostom a rostit o predică pentru goţii care trăiau în Constantinopol cu ajutorul unui translator. În acea predică, el face menţiune specială cu privire la folosirea limbilor locale în scopul răspândirii creştinismului: „Unde sunt acum Platon, Pitagora şi ceilalţi filosofi ai Atenei? Uitaţi! Unde sunt învăţăturile pescarilor şi ale făcătorilor de corturi? Ele nu sunt doar în Iudeea, ci ele strălucesc mai tare ca soarele şi în limbile barbarilor, precum aţi auzit astăzi. Sciţi, şi traci, şi sarmaţi, şi mauri, şi indieni, şi cei ce locuiesc la extremităţile pământului filosofează despre aceste lucruri ce s-au menţionat, avându-le traduse fiecare în limba lor maternă“.
E. Lozovan, în Dacia Sacra, atestă faptul că besii, un important trib tracic, spuneau rugăciuni creştine în limba lor.
Dacă Evanghelia a fost tradusă şi predicată la naţiuni mai mici şi mai puţin cunoscute ca tracii şi geto-dacii (cum ar fi nubienii, sogdienii, georgienii), cu atât mai mult este de presupus că o naţiune ca cea a tracilor, cea mai mare după a inzilor, după spusele lui Herodot, puternică şi civilizată (Tracia a fost patria poeziei, a muzicii şi a religiei), a fost ţinta prioritară a misionarilor creştini.
La începutul secolului al IV-lea, populaţia nativă a Traciei n-a fost romanizată, afirmă Bruce Metzger, iar creştinismul avansa acolo în mod remarcabil, fapt menţionat de Heliodorus într-o scrisoare către Fericitul Ieronim, aflat pe atunci în Palestina.
În ce limbă predica episcopul Evangelicus la Tomis?
Deşi istoricul Morton Smith de la Columbia University susţine că în secolul al VI-lea cele patru Evanghelii erau deja traduse în limba tracă, noi credem că, dacă la alte popoare mai puţin cunoscute ele s-au tradus mai devreme, în limba tracă probabil că Evangheliile s-au tradus în timpul când primul episcop de Tomis, Evangelicus, este menţionat (sfârşitul secolului al III-lea), dacă nu chiar mai devreme.
Pe de altă parte, dacă luăm de bună afirmaţia că în secolul al VI-lea Evangheliile erau deja traduse în limba tracă, dar că, spre deosebire de alte limbi unde Evangheliile au reprezentat prima literatură scrisă, în limba tracă după cum şi în latină existau scrieri anterioare, nu vedem de ce traducerea Evangheliilor ar fi trebuit să aştepte până în secolul al VI-lea.
Dacă limba tracă e pusă de Morton Smith alături de limba latină, în acest context, deci poate fi alături şi de greacă. Şi dacă în ultimele două Evangheliile s-au tradus în zorii răspândirii creştinismului, nu există argumente de ce ele n-ar fi fost traduse şi în tracă tot atunci.
Traducerea Evangheliilor în tracă, mai veche de secolul al VI-lea
Totodată, dacă traducerea Evangheliilor a dat naştere la o înflorire literară ulterioară de factură creştină, cum afirmă Morton Smith, şi dacă am lua de bună ipoteza că Evangheliile s-au tradus în tracă în secolul al VI-lea, cum poate limba tracă să dispară în acelaşi secol, cum susţine W. Tomaschek, B. P. Hasdeu şi mai târziu I. I. Russu, dacă o întreagă literatură creştină tocmai atunci înflorea?!
Deşi prea timidă, concluzia lui Lozovan că pe ţărmurile Dunării Biserica creştină nu a fost nici de factură latină, nici greacă şi că învăţătura creştină s-a răspândit şi s-a practicat în limbile locale vine puternic în sprijinul ideii că traducerea Evangheliilor şi a textelor creştine s-a făcut în limba tracă încă din zorii creştinismului, iar pe de altă parte că limba tracă nu s-a stins în secolul al VI-lea, ci, dimpotrivă, prin impulsul dat de noile scrieri creştine, a continuat mult după aceea.
Având în vedere această problemă, nu trebuie uitat caracterul eminamente psihologic al misiunii creştine. Misiunea se adresează minţii şi inimii. Minţii, pentru înţelegere la nivel intelectual, atât cât se poate înţelege, a conţinutului propovăduirii evanghelice, şi inimii, pentru angajarea simţirii în vederea aplicării în viaţa cotidiană a preceptelor învăţăturii de credinţă. Dimensiunea emoţională este absolut esenţială într-un astfel de context, întrucât orice religie ţinteşte trăirea, crearea unui modus vivendi, altfel ea se reduce la o filosofie sau la un sistem oarecare de gândire. Acest lucru este valabil în mod special în cazul religiei creştine, câtă vreme ea este centrată pe, şi izvorăşte din iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui.
Liturghie în limba tracă
Ţinând cont de aceste consideraţii, se înţelege de ce era aşa de important ca misiunea evanghelică să se facă în limba locală a poporului, chiar dacă la alt nivel ea se făcea şi într-o altă limbă suprapusă, de împrumut, cum ar fi cea a colonizării culturale sau militare. Se spune că în orice ţară ai fi, oricâte limbi ai cunoaşte, chiar dacă împrejurările fac ca în viaţa de fiecare zi să vorbeşti curent o altă limbă, ca în cazul emigrării, atunci când te rogi, te rogi în limba maternă. Excepţii de la regulă pot exista, desigur. Important este că religia ţinteşte mintea şi inima omului, şi accesul total, profund la acestea se face nu printr-o limbă străină, impusă, uneori urâtă de localnici, ci prin limba lor de baştină. Câtă vreme dacii liberi din afara graniţelor imperiului au atacat fără încetare pe romani şi câtă vreme răscoalele interne ale dacilor din teritoriul colonizat au avut loc fără încetare, se înţelege că dacii îi urau pe cotropitori şi, implicit, şi limba latină folosită de ei, în afară doar de cazul în care foloseau cu toţii aproximativ aceeaşi limbă.
E bine de remarcat că, dacă se traducea Evanghelia în limbile materne ale populaţiilor imperiului, cu atât mai mult Liturghia şi predica se făceau în aceeaşi limbă locală. Ar fi ilogic să gândim că s-a tradus Evanghelia în limba localnicilor, dar li se slujea şi li se predica într-o limbă pe care ei n-o cunoşteau! În plus, Lozovan afirmă clar că limba tracă era limbă liturgică.
Argumentul limbii este fundamental legat de cel al continuităţii
Un alt mod în care putem privi această problemă este următorul: dacă, aşa cum susţin unii, mai ales latinişti, prin propovăduirea creştinismului în limbile greacă sau latină s-a înlocuit limba la daci, înseamnă că, deoarece acelaşi lucru s-a petrecut şi la alte popoare, cel puţin din Imperiul Roman, toate acestea ar trebui să vorbească azi doar două limbi: greaca sau latina, ceea ce, evident, este infirmat de realitate.
Practicarea pe lângă limba maternă, la o naţiune, şi a altor limbi nu duce, necesarmente, la înlocuirea limbii materne.
Atât de realist este acest fenomen, încât el este aplicat şi astăzi în misiunea pe care o fac, să zicem, protestanţii, în Africa sau Asia. De exemplu, Societatea Biblică Americană, cu sediul central la New York, încă şi acum mai traduce Sfânta Scriptură în limbi şi dialecte tribale, locale, deşi, în unele dintre aceste ţări africane sau asiatice limbile engleză sau franceză sunt vorbite la nivel administrativ sau academic în mod extins.
Trebuie amintit aici că până şi în cazurile unde misiunea creştină ţinteşte elita unui popor şi în acel caz adresarea se poate face într-o altă limbă decât cea locală, dacă aceasta nu e cunoscută de misionar, ţinta este reprezentată tot de mase, întrucât scopul este ca după încreştinarea elitei, prin aceasta să fie încreştinate apoi şi masele, ca în cazul slavilor. Sau, cum arată profesorul Ioan Rotaru, Niceta de Remesiana, care a predicat atât în sudul cât şi în nordul Dunării şi care a ajuns până în inima Munţilor Apuseni, vorbea în mod firesc, străromâna, deşi el scria cu uşurinţă în latină.
Aşa cum arată eruditul profesor de teologie Ioan Coman, ca şi Mihail Diaconescu mai recent, limba dacilor, ţinând cont de structura, profunzimea, forţa personalităţii acestui popor, de cultura sa înaintată atestată de contemporani, n-a fost asimilată, ci ea a asimilat alte limbi cu care a venit în contact, aşa cum, mai târziu, româna, venind în contact cu, şi sub influenţa limbii greceşti şi a slavonei, nu a încetat să existe, ci a asimilat ambele influenţe, rămânând limba română.
Argumentul limbii este fundamental legat de cel al continuităţii, şi invers. Vedem cazuri unde unele minorităţi au fost deznaţionalizate prin interzicerea limbii materne şi impunerea limbii colonizatoare, ca în unele regiuni din Ungaria, de pildă, sau din Polonia, ocupate de vlahi, care azi sunt maghiari sau polonezi. Deci, dacă ni s-ar fi pierdut limba, n-am mai fi fost români sau daco-români azi. Şi invers: acolo unde s-a păstrat limba, s-a păstrat şi naţiunea, ca în mici enclave minoritare unde, de sute de ani, acele minorităţi prin limba lor şi-au păstrat şi identitatea etnică.
Geto-dacii au produs sute de martiri în persecuţiile din secolul al IV-lea
Folosind argumentul în sens invers, dacă noi azi am rămas naţiune română şi nu suntem latini, chiar dacă am fost colonizaţi de latini, asta se datorează păstrării şi continuităţii limbii materne a geto-dacilor până azi.
În acelaşi fel există ca naţiuni distincte şi grecii, şi evreii, iar aceştia au stat sub romani mult mai mult decât dacii, fără să-şi fi pierdut pentru aceasta limba. Continuitatea limbii a dus la continuitatea etnică. Şi, deci, existenţa etnică distinctă azi demonstrează continuitatea limbii originare.
Concluzia firească a acestor consideraţii este aceasta: dacă geto-dacii erau încreştinaţi la un nivel atât de profund încât în secolul al IV-lea aceştia au produs sute de martiri în persecuţiile creştine, au dat Bisericii teologi de renume ca sfinţii Ioan Cassian, Gherman şi Dionisie Exiguul, şi erau organizaţi deja în episcopii şi acestea împreună cu ierarhii lor erau bine cunoscute în lumea ecumenică a timpului, cum e cazul episcopului Teotim de Tomis, de pildă, dacă toate acestea dovedesc o solidă înrădăcinare a religiei creştine în conştiinţa, în mintea şi inima strămoşilor noştri, asta înseamnă, dincolo de scrierile teologice produse în greacă şi latină, că misiunea creştină propriu-zisă nu s-a putut face decât în limba localnicilor, şi nu în vreo altă limbă străină inimii lor.
Şi odată ce religia a intrat prin limbă în inima şi conştiinţa poporului, câtă vreme dăinuie credinţa şi cultul, acestea fiind valorile supreme ale sale, dăinuie şi limba. Şi dacă limba română a dăinuit de atunci până astăzi, înseamnă că ea este limba pe care geto-daco-românii o vorbeau şi înainte de încreştinare, deci înainte de colonizarea Daciei de către romani, chiar dacă, natural, într-o altă formă decât limba română de azi.
S-a pierdut deci limba daco-română? Nu. Ea a fost, a durat şi este.
