Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar În oglinda istoriei. Tifosul din 1917 şi salvarea din epidemie

În oglinda istoriei. Tifosul din 1917 şi salvarea din epidemie

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: Prof. Dr. Dorin Stănescu - 03 Mai, 2020

Pandemia, marea încercare a întregii lumi din zilele noastre, este, fără îndoială, momentul pe care cu toții sperăm să-l depășim cât mai repede și care ne determină să căutăm febril soluții și strategii de supraviețuire, să interogăm trecutul și să vedem dacă și înain­tașii noștri au parcurs astfel de clipe dificile și să cunoaștem cum au acționat pentru ca lumea să meargă mai departe. De departe, pentru noi, românii, cea mai semnificativă și pilduitoare perioadă la care ne putem raporta și pe care o putem compara cu ceea ce trăim noi acum este vremea Primului Război Mondial. 

România a intrat în Marele Război cu scopul declarat de a-și împlini idealul naţional, unirea. Numai că tot ceea ce părea a fi un marș triumfal al armatei române în Ardeal în ultimele zile ale lui august 1916 s-a transformat, brusc, într-o catastrofă. Prinsă ca într-un clește între armatele germane, austro-ungare și bulgare, armata română a fost nevoită să se refugieze în Moldova, odată cu ea și admi­nistrația, dar și sute de mii de oameni care au fugit de teama inamicului. Pentru că nimeni nu a putut anticipa aceste lucruri, retragerea administrației, armatei și civililor s-a făcut într-un haos de nedescris. Românii nu mai fugiseră în bejenie din epoca năvălirilor otomane, iar soluția ini­țială a fost aceea a supra­viețuirii și a salvării individuale. Poate și de aceea, prima impresie a generalului Berthelot despre starea de fapt din Vechiul Regat a fost redată prin cuvintele: „Sunteți admirabil de dezorga­nizați”. Linii de cale ferată blocate de vagoane, lipsa spațiului locativ care să acopere nevoile marelui aflux de oameni sosiți, lipsa alimentelor, a lemnelor pentru încălzire, un sistem medical caracterizat de absenţa medicamentelor, a paturilor, o frică și o panică generalizate au caracterizat primele săptămâni ale lunii decembrie a anului 1916. Constantin Argetoianu, memorialistul necru­țător al contemporanilor săi, descrie cel mai bine realitatea din iarna lui 1916. „Carență, defec­țiune, incapacitate… Ne-am ales de sus și până jos cu anarhia și cu demoralizarea, așa încât numai cu ajutorul lui Dumnezeu și al norocului am putut să facem față, ca vai de noi, greutăților pe care soarta ni le pusese în drum.“ 

„Oamenii se îmbolnăveau şi mureau ca muştele” 

Moldova anului 1916 era un mare spațiu rural, iar aici se cantonaseră armatele română și rusă. În schimb, spațiul urban, cu precădere Iașiul - devenit capitală a României și a renașterii na­ționale, era asaltat de sutele de mii de refugiați. Oamenii dormeau pe unde apucau, prin vagoanele din gara orașului, pe străzi, prin grajduri, îndurau frigul și foamea. Puțină varză, fasole și un colț de pâine reprezenta mâncarea săracilor și a bogaților, iar mulți mâncau doar la câteva zile, când reușeau să procure câte ceva.

Frigul, foamea, spaima, lipsa căldurii și igiena precară transformaseră marea de refugiați în ținte ale bolilor de tot felul.   Brusc, Iașiul, Moldova întreagă sunt în ghearele epidemiei de tifos exantematic, iar agentul care provoacă îmbolnăvirea este banalul păduche. Este, în fond, o invazie de păduchi care transmit peste tot boala. Precum odinioară în vremurile medievale, oamenii începeau să moară pe capete.

O iarnă siberiană completa tabloul tragediei românești. Nimeni nu scăpa de boală, până și mai marii zilei tremurau la gândul că oricând și ei se puteau contamina. Chiar și viteaza regină Maria notează în jurnalul său: „Nu pot decât să-mi pun nădejdea în Dumnezeu ca
să-mi ajute să trec prin toate primejdiile fără să prind molima”. Un martor al epocii constată că tifosul exantematic a fost adevăratul nostru vrăjmaș în acea iarnă: „Se îmbolnăveau oamenii și mureau ca muștele”.

Un inamic la fel de periculos precum duşmanul invadator 

În fața atâtor nenorociri era nevoie de curajul şi credința unor români cu inimă mare și dragoste care să lupte pentru semenii aflați în suferințe și nevoi. Din fericire, în noianul acela al greutăților s-au găsit și oameni care s-au unit și într-un efort comun au început să înfrunte teama, sărăcia și boala. Regina Maria, Mitropolitul Pimen al Moldovei și prințesa Olga Sturdza, reprezentantă a Socie­tății Naționale a Femeilor Ortodoxe  Române, au fost primii care s-au ridicat în slujba semenilor și au dus mesajul speranței, al solida­rității, anume că prin ajutorul lui Dumnezeu și dragostea oamenilor, românii și România vor trece peste marele necaz și vor ieși biruitori. În ziua de 10 decembrie 1916, regina Maria nota în jurnalul său despre începutul acestei fructuoase colaborări: „După prânz, mare comitet pentru ajutorarea refu­giaților. Olga Sturdza și Mitropolitul Pimen sunt plini de idei practice și ne aduc mare ajutor…” Rândurile acestea vorbesc, de la sine, despre modul în care regalitatea și Biserica au colaborat atunci pentru binele neamului.

„Niciodată nu mi-am astupat urechile în fața unui strigăt de ajutor”

Dar nevoile erau copleșitoare. Regina Maria notează în jurnalul său că a vizitat Mănăstirea Fru­mușica din zona Iașiului, transformată atunci într-un spital improvizat și neîncăpător: „Într-un spațiu pentru cel mult 300 de bolnavi erau înghesuiți o gloată de 700 de nenorociți”. Spectacolul bolnavilor era dezolant, chiar și pentru  curajoasa regină: „Toate mi se par prea anevoioase, prea aspre, prea grele, prea îngrozitoare; nici o putere omenească nu e în stare să suporte o atât de strivitoare disperare, fără a fi doborâtă. Dar voi îndura toate, am jurat să le îndur amarul până la sfârșit. Toți mă chemau în toate părțile - mai scrie regina -, de câte ori se ivea vreun dezastru sau vreo întâmplare îngrozitoare, strigătul tuturor se înălța spre mine, regina lor, și din pricina credinței ce aveau în mine, găseam mii și mii de feluri de a le veni în ajutor. Niciodată nu mi-am astupat urechile în fața unui strigăt de ajutor. Una dintre priveliștile cele mai îngrozitoare ce am văzut vreodată a fost ceea ce se numea triajul din gări. Dante n-a născocit niciodată un iad mai înfiorător! Ca pretutindeni, eram chemată să ajut și aici, deoarece epidemiile ce se iveau constituiau o primejdie pentru întreg orașul”.

Biserica Ortodoxă Română, alături de neam și de regină

Regina Maria nu a fost singură în tot acest efort supraomenesc. Alături de ea a fost Biserica. Prin lucrarea Mitropolitului Pimen, Biserica Ortodoxă Română a răspuns imediat nevoilor oamenilor: mănăstiri, monahi și monahii, preoți din parohii, asociații ortodoxe, toţi au muncit din răsputeri zile și nopți pentru a fi alături de oameni. Se cuvine să spunem și faptul că, în special, personalul monahal a fost în prima linie a luptei cu epidemia de tifos, peste 200 de monahii aveau deja pregătire de specialitate pentru a acorda îngrijiri răniților și bolnavilor. Și multe dintre ele și-au dat viața, căzând victime ale teribilei epidemii. Mănăstirile emblematice ale Moldovei au devenit spitale ori ateliere. Neamț, Văratec ori Bistrița reprezintă numai câteva dintre exemplele mănăstirilor unde s-a muncit fără preget pentru salvarea celor bolnavi. În acel an, 1917, Biserica a oferit un model de iubire față de neam, un model de curaj, de rezistență și demnitate în fața potrivniciilor istoriei. La sate, preoții și-au adus și ei obolul pe altarul cauzei
comune, strângând alimente, haine și sume de bani pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie. Pe frontul medical al iernii anului 1917, în fața inamicului în vara anului 1917 ori în spatele frontului, ajutând văduvele, orfanii și îngrijindu-i pe cei bolnavi și pe răniți, întregul cler din Moldova a fost prezent și jertfa lor nu avea să fie uitată niciodată de contemporanii acelor vremuri.

Epidemia de tifos a secerat în Moldova sute de mii de vieți, dar alte mii și zeci de mii de oameni au biruit boala. Alături de un personal sanitar devotat, de voința firească de a trăi, pe mulți dintre cei care s-au vindecat i-au ținut în viață credința, speranța și dorința de a fi cândva, din nou, alături de cei dragi. Iată ce scrie în acest sens în jurnalul său, intitulat „Moartea Albă”, despre primăvara anului 1917, un martor ocular al epocii, el însuși atins de tifos și scăpat miraculos din  teribila boală: „Gândurile mele umplu lumea. Sunt ca niște paseri negre cari sboară în juru-mi, așa de numeroase încât întunecă cerul. Trăiesc numai pentru că vreau să mai trăiesc, măcar cele trei zile de Paști, să văd în Învierea lui Hristos putința învierii mele, după moarte…“

Personalul monahal şi-a făcut datoria cu vrednicie 

Încleștările, suferințele românilor și României din acei ani au trecut, după cum și suferințele neamului nostru și cele globale ale prezentului vor trece, cu sigu­ranță, iar omenirea va merge mai departe. Când valul de emoție se va risipi, oamenii vor constata că atunci, în 1916/1917, ca și astăzi, Biserica Ortodoxă Română a fost în slujba neamului, alături de cei aflați în suferință, iar vorbele Mitropolitului Pimen, scrise cândva, după teribilele încercări, rămân actuale și acum: „Povestind pe scurt cele ce s-au petrecut în mănăstiri în vremea războiului, m-am convins că ei, călugării și călu­­gă­rițele noastre, fiind pregă­tiți de cu vreme, și-au făcut datoria cu vrednicie, ca orice adevărat fiu al țării, îngrijind răniții și mai ales bolnavii exantematici. Și pentru că călugării și călugărițele din Moldova au știut să-și facă datoria în vreme de război, cu drept cuvânt li se cuvin din partea țării cinste și considerație, iar din partea mea, ca Mitropolitul lor, le exprim mul­țumirile și binecuvântările mele”.

Citeşte mai multe despre:   Regina Maria  -   epidemie