Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar În Ţara Sfântă, pe urmele lui Iisus Hristos

În Ţara Sfântă, pe urmele lui Iisus Hristos

Un articol de: Grigore Radoslavescu - 04 Oct, 2007

Cel mai important obiectiv religios de pe agenda pelerinului aflat în ţinutul Iudeii este mănăstirea „Sf. Sava cel Sfinţit“, numită în limba arabă „Mar Sabbas“. De la Bethleem până la cea mai importantă lavră ortodoxă din estul pustiului Iudeii sunt doar 14,5 kilometri. La această mănăstire, care a fost şi rămâne o candelă veşnic aprinsă în pustiul Palestinei, vă invităm în episodul de astăzi al periplului biblic prin Ţara Sfântă.

Culmi neregulate de piatră calcaroasă, gri-cenuşie, fără verdeaţă, văi abrupte, peşteri pustii mult căutate cândva de către călugării iubitori de linişte, dealuri sterpe şi pietroase - acesta este pustiul în care fost ctitorită mănăstirea de către Sfântul Sava, între anii 482-486, în timpul patriarhului Ierusalimului, Martirie. Mai târziu, datorită respectului său pentru Sf. Sava, împăratul Justinian a fost cel care a construit mănăstirea aproape aşa cum este ea astăzi.

Măreaţă cetate a Duhului Sfânt

Privită de pe munte, mănăstirea, cu cele şase paraclise ale ei, ne aminteşte de cetăţile glorioase ale Bizanţului, cu zidurile lor înalte, cu porţile mici ferecate, cu chilii suprapuse şi turnuri de rezistenţă. Dacă o cercetăm, însă, ca şi lăcaş de cult, ea ni se va înfăţişa ca o măreaţă cetate a Duhului Sfânt situată între pământ şi cer, departe de oameni, dar aproape de sfinţii îngeri. Doar porţile mici, cu mari ferecături din fier, ne trimit cu gândurile la vremea năvălirilor beduinilor nomazi. Iar această imagine este întregită de priveliştea ce ni se înfăţişează din balconul de nord al etajului în care se află chiliile, de unde zărim Valea Cedrilor, cu micul ei pârâiaş. Este o privelişte care ne mişcă inima, dar ne şi înfioară. În vale, în adâncul prăpastiei, ca un fir de argint, curge pârâul Cedrilor, al cărui izvor este în Grădina Ghetsimani. Dincolo de valea abruptă, în peretele fierbinte al stâncii, se văd numeroase uşi foarte mici. Sunt intrările în peşteri, locuri din stânci în care au trăit nenumăraţi sfinţi pustnici. Tot acolo se observă o peşteră cu cruce neagră deasupra. Este peştera Sfântului Sava cel Sfinţit, în care, spune tradiţia, Sfântul Sava a făcut asceză timp timp de 50 de ani, fiind slujit de un leu.

Pe la anul 614, lavra avea 119 chilii, în care vieţuiau 5.000 de călugări; alţi 10.000 sălăşluiau în jur, în diferite locuri ascunse. Cei mai mulţi dintre ei au fost ucişi de sarazini, puţin înainte de invazia lui Hosroc. Şi mai târziu, în anul 728 mulţi părinţi de aici au fost ucişi de arabi. Perioada cuprinsă între anii 1608-1645 a fost marcată de prezenţa majoritară a creştinilor ortodocşi sârbi. În această perioadă, mănăstirea a căpătat caracter sârbesc. După anul 1645, a început să decadă, datoriile năpădindu-i vistieria şi punându-i în pericol existenţa. O râvneau şi catolicii, şi armenii. Dar patriarhul Nectarie al Ierusalimului a plătit, în anul 1667, toate datoriile şi a intrat în posesia acesteia. Ulterior, a mai fost reparată, în anul 1686, de către patriarhul Dositei, iar mai apoi întărită de urmaşul său, Hrisant.

Din moaştele Sfântului Sava cel Sfinţit, aşezate în partea dreaptă a naosului, într-o nişă mare, anume zidită, cu o icoană a lui foarte veche, se vede numai capul, învelit în schimă. Restul corpului este îmbrăcat în rasă călugărească. După o lungă şi nedorită pribegie de sute de ani, moaştele Sfântului Sava au fost aduse, în vara anului 1965, la mânăstirea întemeiată de el în Ţara Sfântă. Pe o placă alăturată putem citi o inscripţie în greceşte, care arată că aici se află mormântul cuviosului Sava, născut în anul 439 în Capadocia, care a trăit 94 de ani, ale cărui sfinte moaşte au fost duse la Veneţia, în Biserica „Sf. Marcu“, iar în 1965, au fost readuse la mănăstire. Tot aici se află şi capul Sfântului Xenofont, precum şi moaşte ale fiilor săi, Arcadie şi Ioan.

„Nerodirea pustiului ai făcut-o roditoare“

Biserica Mănăstirii „Mar Sabbas“, cu hramul „Buna Vestire“, deşi este mică, simplă ca arhitectură, este împodobită cu odoare scumpe şi icoane vechi de mare frumuseţe. În faţa ei se află mormântul Sfântului Sava. Este o criptă rotundă din piatră, acoperită, în care a fost înmormântat trupul marelui povăţuitor al călugărilor de pe aceste meleaguri. Ulterior, fiind canonizat ca sfânt, i s-au strămutat sfintele moaşte în biserică, spre mângâierea ucenicilor, care îi cântă mereu troparul: „Cu curgerile lacrimilor tale nerodirea pustiului ai făcut-o roditoare.“

De altfel, asistând la o slujbă aici, pelerinul va observa cât de smeriţi, tăcuţi şi cuvioşi sunt cei zece călugări vieţuitori. În istoria mănăstirii figurează şi numele unor călugări români, care au trăit aici până în 1973, când au trecut la Domnul: ieromonahul Ignatie Rădulescu, ierodiaconul Veniamin Trifan, monahul Ştefan şi monahul Marcu, portarul mânăstirii. Lor li s-a alăturat, în 1936, cuviosul Ioan de la Neamţ.

Despre programul liturgic, reţinem că slujbele la biserică se fac, pe cât posibil, după „Tipiconul“ Sfântului Sava, astfel: Liturghia - în fiecare zi, Utrenia - la miezul nopţii, Vecernia - după-amiază. „Tipicul Mare“, cu rânduiala tuturor slujbelor ce se fac peste an în mănăstirile ortodoxe, este cea mai importantă carte scrisă de Sf. Sava.

Mănăstirea oferă călugărilor o singură masă, la amiază, în rest fiecare având libertatea să-şi prepare singur cele de mâncare. Mănăstirea nu are terenuri agricole, fiind situată, cum am arătat, în adâncul pustiului, unde totul este deşert, întreţinerea curentă fiind asigurată din dania puţinilor pelerini şi din contribuţia lunară a Patriarhiei de Ierusalim. Ca şi la mănăstirile atonite, carne nu se mănâncă aici niciodată. Este o mănăstire cu viaţă ascetică aspră, care a dat Bisericii Ortodoxe numeroşi sfinţi. Aici s-a nevoit, ca bibliotecar, şi Cuviosul Ioan Iacob de la Neamţ, între anii 1937-1947. Mănăstirea are şi un paraclis, o biserică destul de mică, anexată bisericii mari, în care se citesc Miezonoptica, Ceasurile şi Pavecerniţa.

În peştera părintelui muzicii psaltice

Vizitarea mănăstirii „Sf. Sava“ continuă cu un scurt pelerinaj la mormântul şi peştera Sfântului Ioan Damaschin, alt mare apărător şi dascăl al Ortodoxiei din secolul al VlII-lea.

Mormântul sfântului sihastru se află într-o încăpere de 4x5 metri, situată la etajul al II-lea, unde chiliile sunt suprapuse şi lipite de un perete masiv de stâncă. Aici, chiar în mijlocul camerei, vedem zidită o lucrare funerară, înaltă de un metru, cu lespede şi inscripţie deasupra. Este mormântul Sfântului Ioan Damaschin, ultimul mare părinte bisericesc. Pentru a-i cinsti memoria, monahii au transformat încăperea într-un mic paraclis cu hramul sfântului. Aceasta şi pentru faptul că moaştele acestuia nu mai sunt în mormânt, taina ultimului lor loc rămânând necunoscută până azi.

Din paraclis coborâm câteva trepte de piatră şi ajungem într-o mică peşteră, fostă chilie a marelui dascăl al Ortodoxiei. Este o încăpere foarte mică, de 1,5 m x 2,50 m, săpată de mâinile cuviosului în peretele stâncii. De la călugărul-ghid aflăm că o laviţă de piatră îi servea drept masă de scris şi pat pentru odihnă. Aici a ţinut pustnicul post, aici s-a rugat zi şi noapte, a privegheat, a scris cărţi şi s-a luptat cu duhurile rele, pe care le-a biruit, bucurându-se duhovniceşte. Deşi a intrat de tânăr în această mare mănăstire, ca ucenic al unui dascăl foarte aspru, monahul Ioan Damaschin a ajuns, în scurtă vreme, cel mai iscusit călugăr, dascăl, apărător şi scriitor de cărţi bisericeşti, melod, imnograf şi lăudător al Maicii Domnului. El a avut ca frate adoptiv pe Sfântul episcop Cosma de Maiuma, alt mare dascăl şi apărător al Ortodoxiei din veacul al VlII-lea.

„Sfântul Ioan Damaschin, părintele muzicii psaltice, este cel dintâi care a compus şi armonizat muzica bisericească bizantină pe cele opt glasuri. El a scris Octoihul, cu acele profunde canoane de pocăinţă, cu canoane către sfinţi şi mai ales cu slujba Sfintei Învieri, toate aşezate pe zilele săptămânii şi pe cele opt glasuri. Lucrare unică în tezaurul Bisericii noastre. El a compus frumoasele stihologii şi o parte din podobiile glasurilor, mai ales dogmaticile dedicate Maicii Domnului. Tot marele melod şi Sfânt Ioan Damaschin a compus Bogorodicina, o carte cu 64 de canoane, imne de laudă şi umilinţă închinate Maicii Domnului, după cele opt glasuri, care se citesc mai ales la mănăstiri. A mai scris cartea «Cultul Sfintelor Icoane», prin care combate pe iconoclaşti, luptători împotriva icoanelor. Însă cartea lui de căpătâi rămâne «Dogmatica», intitulată «Expunerea Dogmelor Bisericii Ortodoxe», prin care prezintă şi explică fiecare dogmă după Sfinţii Părinţi“ (Arhimandrit Ioanichie Bălan - „Pelerinaj la mormântul Domnului“, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1994, pag. 1888)

Sunt lucrări extrem de valoroase pentru Ortodoxia noastră care, au fost gândite, concepute şi scrise în mica chilie de la Mănăstirea „Sf. Sava“. Multe dintre aceste opere, cântări, cărţi de ritual, lucrări de dogmatică şi de apologetică au fost inspirate, simţite, trăite, cântate şi scrise în această peşteră mică de piatră, în care s-a săvârşit marele dascăl şi părinte al Bisericii - Sfântul Ioan Damaschin.