Astăzi, Biserica Ortodoxă îl sărbătoreşte pe Sfântul Cuvios Ilarion cel Mare, care a pus început în veacul al 4-lea monahismului în Palestina. Viaţa Cuviosului Ilarion este pildă de dobândire a virtuţilor şi propovăduire a învăţăturii creştine. Rânduielile liturgice de astăzi în Biserica noastră îşi au originea şi în monahismul palestinian început de Cuviosul Ilarion.
Viaţa Cuviosului Ilarion a fost descrisă foarte frumos de Fericitul Ieronim mai ales din mărturiile ucenicilor bătrânului monah palestinian. Sfântul Ilarion cel Mare s-a născut la începutul secolului al 4-lea din părinţi păgâni, dar a fost botezat la vârsta adolescenţei în Alexandria, unde fusese trimis pentru învăţătură. La vârsta de 15 ani, după ce a auzit de Cuviosul Antonie cel Mare, a mers în pustiul Egiptului ca să-l vadă pe acesta. Nu a stat însă multă vreme acolo, din cauza mulţimii oamenilor care-l cercetau pe Avva Antonie şi a plecat, ca evreii de odinioară, către Palestina, în locurile natale. Pentru că părinţii îi muriseră deja, Ilarion a vândut averile sale şi s-a retras în pustie, undeva în zona cetăţii Maiuma, la sud-vestul Palestinei. Aceste lucruri se întâmplau la anul 306, după cum ne spune Fericitul Ieronim în Vita Hilarionis. Tânărul ascet, care îşi asumă monahismul de bunăvoie, duce o viaţă deosebit de aspră pentru a-şi înfrâna pornirile pătimaşe. Doarme pe pământul gol, mănâncă o dată pe zi, către seară, hrană sărăcăcioasă. Descrierea vieţii cuviosului ni-l arată în această perioadă, la un moment dat, supărat pe gândurile sale pătimaşe, bătându-se cu pumnul în piept şi zicând: „Măgarule, te voi învăţa să nu te mai împotriveşti. Nu te voi mai hrăni cu orz, ci cu paie. Prin foame şi sete te voi slăbi... şi te voi conduce prin foame şi sete, ca să te gândeşti mai mult la mâncare decât la desfrânare”. Astfel, după 22 de ani de nevoinţe aspre, Ilarion ajunge să dobândească de la Dumnezeu darul facerii de minuni, vindecând o femeie stearpă şi pe copiii lui Elpidie, om de vază care a ajuns ulterior prefect al pretoriului. După săvârşirea acestor minuni, Ilarion a devenit cunoscut în toată Palestina şi multă lume a început să vină la el după sfat şi ajutor, dintre care mulţi deveneau creştini şi chiar monahi: „Căci atunci nu existau mănăstiri în Palestina şi nimeni până la Ilarion nu a cunoscut monahi în Siria. El a fost întemeietorul în această provincie a unei astfel de vieţuiri şi îndrumător al acesteia. În Egipt Domnul Iisus îl avea pe Antonie, iar în Palestina pe Ilarion”.
Fericitul Ieronim a descris în cartea despre Cuviosul Ilarion mai multe fapte minunate pe care acesta le-a săvârşit. Deoarece Palestina era pe atunci încă plină de păgâni şi persoane care credeau în magie, cuviosul a încercat de multe ori să contracareze aceste fenomene şi să le vorbească oamenilor despre credinţa creştină. Odată, Sfântul Ilarion i-a dat unui tânăr din Gaza care participa la curse de cai să bea apă sfinţită. Tânărul a câştigat cursa, învingând un păgân care apelase la magie pentru a fi victorios. După ce au văzut finalul cursei, mulţi păgâni s-au convertit, iar duşmanii lui Ilarion l-au declarat vrăjitor şi au cerut să fie condamnat la moarte. Ilarion vindeca nu doar oamenii (spre exemplu pe garda de corp a împăratului Constanţiu al II-lea, care era posedat de demoni), ci şi animalele îndrăcite, explicând că „diavolul are o ură atât de mare pe om, încât vrea să-l piardă nu doar pe acesta, ci şi ceea ce-i aparţine omului”.
Cu trecerea timpului, numărul monahilor palestinieni a crescut, chiar dacă era vorba de chilii disparate în care vieţuiau asceţi, iar nu mănăstiri cu viaţă de obşte. Singurul lucru care îi unea pe monahi era personalitatea lui Ilarion, pe care-l considerau părintele lor duhovnicesc şi îndrumător. Chiliile acelea au avut, cel mai probabil, până la urmă un oarecare centru administrativ, pentru că Fericitul Ieronim aminteşte de distrugerea acestuia în timpul împăratului Iulian Apostatul, dar şi de restaurarea lui.
La sfârşitul secolului trecut în apropiere de Gaza au fost descoperite ruinele unui aşezământ monahal, iar pe o pardoseală de mozaic scria: „Pentru rugăciunile părintelui nostru Ilarion, miluieşte-ne pe noi. Amin”. Acest lucru i-a făcut pe arheologi să fie de părere că aşezământul este mănăstirea înfiinţată la sfârşitul veacului al 4-lea de Cuviosul Ilarion cel Mare.
Sfântul Ilarion era adeptul neagonisirii de bunuri. Odată, după ce a vindecat un demonizat, i-a spus aceluia că nu poate primi răsplată deoarece îl va jigni pe Dumnezeu, Care i-a dat acel dar, iar demonul s-ar întoarce la cel vindecat. Cuviosul era foarte aspru mai ales cu monahii care îşi făceau avere. Astfel, odată ucenicul lui Isihie a adus nişte legume din grădina unui monah. Avva nu a vrut să le primească, zicând: „Nu simţi că acestea miros a zgârcenie?” Cuviosul putea simţi chiar şi după obiecte sau diferite contexte ce fel de oameni erau şi ce păcate îi stăpâneau.
La vârsta de 65 de ani, Ilarion părăseşte Palestina, unde veneau deja prea mulţi oameni şi îl deranjau din rugăciune. Pleacă întâi în Egipt, unde face asceză, iar mai apoi ajunge în pustiul Libiei. Acolo vin din nou mulţi oameni la el, după ce săvârşeşte mai multe minuni, de aceea pleacă în Sicilia cu un ucenic. Dar istoria se repetă şi e nevoit să părăsească şi acea insulă. A mers apoi în Dalmaţia, iar spre finalul vieţii s-a ascuns de lume în munţii din insula Cipru. Înainte de a muri, cuviosul i-a spus ucenicului Isihie să-l îngroape imediat, ca să nu-i fie cinstit trupul. Ucenicul aşa a făcut şi a dus trupul neînsufleţit al Sfântului Ilarion în Palestina, unde l-a îngropat în mănăstirea pe care acesta o înfiinţase odinioară.
