Începutul cinematografiei, marcat de subiectul vieţii lui Iisus

De când s-a inventat cinematograful, Iisus a fost privit ca un personaj interesant ce merită descris prin imagini în mişcare. Fiecărei perioade mai intense din punct de vedere istoric şi cultural îi corespunde un număr mare de producţii pe acest subiect, lucru deloc întâmplător.

Nu există însă un film perfect care să povestească fidel viaţa lui Iisus. Aşa cum fiecare dintre cele patru Evanghelii ne oferă câte o mărturie diferită şi trunchiată despre cine a fost Hristos, fiecare operă cinematografică va pune accentul pe altă dimensiune a personalităţii Sale complexe.

„Viaţa şi pasiunea lui Iisus Hristos“ preferă o abordare neutră a vieţii Mântuitorului, bazându-se pe Evanghelii. Alte filme reinterpretează radical şi adaptează la ce se întâmplă astăzi în societate mesajul transmis de Hristos. Zeffirelli a pus accentul în „Iisus din Nazareth“ pe partea Sa umană, Pasolini pe misiunea Lui de a lupta cu răul din noi. Mel Gibson a scos în evidenţă în „Patimile lui Iisus“ atât partea umană, cât şi cea divină a Mântuitorului.

În cele din urmă, este o chestiune de alegere, fiecare are propria versiune a imaginii lui Dumnezeu. Oricum ar alege însă, filmele care urmează a fi prezentate merită vizionate dacă nu pentru abordare, atunci pentru calitatea lor artistică şi mesajul transmis.

Unul dintre cele mai vechi filme despre Mântuitorul este producţia franceză „Viaţa şi pasiunea lui Iisus Hristos“, lansată în 1903, la care s-a lucrat timp de trei ani. Deşi durează doar 40 de minute, este cel mai lung film făcut până la acea dată, fiind regizat de Lucien Nonguet şi Ferdinand Zecca.

Acest film mut în 13 scene prezintă fără comentarii momentele esenţiale din Evanghelie. Deşi alb-negru, o tehnică folosită în acea vreme, numită colorare cu matriţă, le-a permis producătorilor să pună accente de culoare pe hainele anumitor personaje.

Impresia lăsată este mai mult cea a vizionării unei succesiuni de tablouri decât a unui film, doar că, în aceste „tablouri“ parţial color, anumite personaje apar şi dispar din cadre fără explicaţie, ca de exemplu Pruncul Iisus, ce apare de nicăieri în iesle în scena adoraţiei magilor.

Partea finală a filmului, cea a ridicării lui Iisus Hristos la cer, este cea mai expresivă şi împrumută elemente de surréalisme. Mântuitorul Se află pe munte împreună cu martorii Înălţării Sale, martori de la care îşi ia rămas bun. Aceştia îngenunchează, iar Iisus întinde mâinile către cer, evocându-L parcă pe Tatăl, moment în care Se transformă din personaj într-o icoană statică, având în jurul Său o aură galbenă şi fiind încadrat de un nor. Icoana se ridică încet spre cer, unde apare un al doilea „tablou“, în centrul căruia sunt aşezaţi Tatăl şi Fiul, iar deasupra Lor este reprezentat un porumbel, simbolul Duhului Sfânt.

„Evanghelia după Matei“, o mărturie realistă

Acest film alb-negru lansat în 1964 este considerat unul dintre cele mai bune filme despre Iisus, relatându-I momentele importante din viaţă foarte fidel Evangheliei al cărei titlu îl poartă această producţie.

Pier Paolo Pasolini, personaj controversat, va fi primul dintre marii regizori ai istoriei cinematografiei ce vor alege să transpună în opera lor mesajul lui Hristos, alături de Zeffirelli, Bertolucci, Scorsese şi alţii.

Enrique Irazuqui Îl va interpreta pe Mântuitorul într-unul dintre cele mai agresive şi realiste filme cu acest subiect, jucându-şi rolul într-un stil foarte dramatic, sobru şi autoritar. Înfăţişarea sa şi stilul îmbrăcămintei sunt foarte apropiate celor pe care le-ar fi avut Iisus în acea perioadă.

Versetul care caracterizează cel mai bine abordarea acestui film este cel din Sfânta Evanghelie după Matei: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie“ (capitolul 10, versetul 34). La fel, şi Iisus, cel portretizat în acest film, va cere mult celor din jur, va ţine predici persuasive şi autoritare, chiar şi în timp ce îndeamnă la iubirea de aproape. Muzica va completa atmosfera dramatică, marcată de Bach, Mozart şi Luis Bacalov.

Rossellini, regizor revoluţionar

Artistul Roberto Rossellini este cunoscut pentru stilul său revoluţionar de a regiza şi pentru inventarea neorealismului italian în cinematografie, caracterizat prin renunţarea la convenţii, folosirea actorilor neprofesionişti, punerea accentului pe ce se exprimă într-un film şi nu pe cum se exprimă.

Înaintea regizării producţiei „Mesia“ (1976), Rossellini a mai abordat teme religioase în filme precum „Faptele apostolilor“ (mini-serie, 1969). În „Mesia“, regizorul se va folosi de scene simple şi lipsite de dramatism sau violenţă, punând accentul pe replici şi pe mesajul transmis de Mântuitor.

În mod surprinzător, filmul nu începe cu Naşterea lui Iisus, ci cu 20 de minute de relatare a istoriei evreilor, din momentul în care ajung în Pământul Făgăduinţei şi îşi numesc primul rege, pe Saul. Astfel, se face legătura cu mediul în care Iisus a crescut, oferind o descriere a fondului său cultural şi religios.

Filmul va culmina cu procesul lui Hristos, într-un mod la fel de curios scena răstignirii şi a Învierii fiind absente. Pe de altă parte, povestea în care Iosif şi Maria Îl pierd pe Iisus în timp ce era copil şi Îl găsesc ulterior în templu este relatată aici, spre deosebire de alte filme. Semnificaţia acestui fapt stă, poate, în importanţa recunoaşterii Harului lui Iisus, pe care îl avea încă de la o vârstă fragedă, nefiind precum alţi copii de aceeaşi vârstă.

La fel ca în creaţia lui Pasolini, acţiunea şi replicile sunt fidele Sfintelor Evanghelii, iar rezultatul este o capodoperă de buget redus, demnă de marca Rossellini.

Şase ore din Evanghelie

„Iisus din Nazareth“ (1977) este unul dintre cele mai cunoscute filme despre viaţa Mântuitorului, în care interpretarea şi expresia feţei lui Robert Powell rămân fixate în memoria spectatorului.

Sunt multe discuţii în jurul ideii că Iisus nu putea să aibă ochi albaştri şi că profeţiile îl anunţau ca pe un om mai puţin plăcut la înfăţişare, spre deosebire de actorul principal al acestei opere a lui Zeffirelli. Cu toate acestea, umanitatea exprimată de Powell a fost apreciată de mulţi şi preferată durităţii altor interpretări, precum cea din „Evanghelia după Matei“ a lui Pasolini.

Deşi este un film lung, de mai mult de şase ore, ce îşi exploatează la maximum sursele evanghelice, „Iisus din Nazareth“ atrage atenţia prin carisma actorului principal şi urmărirea efectului acestei carisme în desfăşurarea acţiunii; ideea că Iisus este apropiat oamenilor, bun şi blând este, de altfel, motivul central al filmului.

Muzica lui Maurice Jarre adaugă o nouă dimensiune, cea emoţională, momentelor descrise în producţia lui Zeffirelli. Cu siguranţă, acesta este un film pentru cei care doresc să se apropie de un Dumnezeu iertător, care nu acuză şi nu este autoritar.

„Patimile lui Iisus“

Oricine cunoaşte acest film lansat în 2004 şi regizat de Mel Gibson, datorită publicităţii făcute în jurul acestuia şi datorită accentului care se pune pe violenţa scenelor din Patimile Domnului.

Aşa cum indică şi titlul, tema filmului se concentrează pe arestarea, Patimile şi răstignirea Mântuitorului. Tensiunea între bine şi rău este simţită mereu, scena din grădina Ghetsimani fiind reprezentativă în acest sens: răul este personificat şi prezent lângă Iisus, o materializare a fricii şi ispitei Sale umane.

Mel Gibson a avut grijă ca producţia sa să fie cât mai fidelă Evangheliilor, folosindu-se şi de limbile vorbite în Israel în timpul acela: aramaică, latină şi ebraică. Puţini ştiu că producţia a beneficiat de un buget redus, motiv pentru care nu au jucat aici actori foarte cunoscuţi, având în schimb vânzări mondiale de peste 200 de milioane de dolari.

Controversele stârnite de imaginea proastă a evreilor construită în Patimi nu au fost ignorate, Mel Gibson ştergând ulterior o subtitrare la replica în aramaică „mâinile evreilor vor fi mereu pătate de sângele lui Iisus“, conform ziarului „USA Today“.