Îndelungata documentare pentru realizarea lucrării monografice „Viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu“ (Editura EuroPress, 2012) ne-a deschis calea spre informaţii nebănuite, concretizate ulterior în „Dicţionarul dascălilor pârscoveni: educatoare, învăţători, profesori, preoţi. 1830-2010“ (Editura Sfera, 2013), cât şi în restituirile istorice prezentate număr de număr în revista „Întrezăriri“, dar cercetarea nu s-a oprit nici o clipă şi iată-ne, astăzi, în măsură să consemnăm cele mai vechi ecouri referitoare la începuturile monahale din localitatea Pârscov (Buzău).
Cu temei, valea care se deschide la confluenţa pârâului Bălăneasa cu râul Buzău şi urcă până la triunghiul Aluniş-Nucu-Ruginoasa al vestigiilor rupestre s-a numit „Athosul românesc de la Curbura Carpaţilor“ (profesorul Mihai Mâncu).
În 1519 (29 noiembrie), într-un act semnat de Neagoe Voevod Basarab la Târgovişte, se întăreau părţi de moşie din mai multe sate (Pâcle, Târcov, Trestia ş.a.) în favoarea pârcălabului Tetiu. În documente este menţionat, pentru prima dată, un sfânt lăcaş, Mănăstirea lui Cornilie, aflată în Târcov, credem noi, între Piatra cu Lilieci şi mlaştina Broscaru, în perimetrul în care s-a ridicat, în 1904, şcoala din Trestieni. Mănăstirea fortificată din Valea lui Purcal a fost identificată de istoricul Valeriu Nicolescu mai sus de prima casă la hotarul de apus al satului Trestieni, loc cu sursă puternică de apă, pe o muchie vizibilă de departe. Mănăstirea a fost menţionată pe 6 septembrie 1534, într-un hrisov semnat de domnitorul Vlad Vintilă Braga, născut la Fureşti - Izvorul Dulce (Slănic). O dovadă în sprijinul acestei afirmaţii o prezintă existenţa în perimetru a toponimului Chilii (Chilie) şi a unei temelii de piatră (până în 1950), despre care localnicii care au luat de aici materiale pentru case îşi aminteau că a fost mănăstirea vistierului Voico, deposedat de moşie de pârcălabul Nan Bădilă, nepotul lui Bădilici, în 1610, când „i-au spart casele şi mănăstirea de piatră şi au dat foc grajdurilor de au ars şi l-au scos cu mare ruşine“, pierind apoi decapitat pentru trădare. După ce l-a alungat pe Voico, Nan Bădilă, întemeietorul satului Bădila, a rămas singurul stăpân al moşiei.
Cel dintâi preot din Pârscov, al cărui nume este scris într-un hrisov, este Manea. El avea moşie la Pârscovul Româneşti (Pârscovul Ţigului), adică în Pârscovul de Jos. Preotul Manea a fost duhovnicul de pregătire al preotului Lăudat, fiul pârcălabului Nan Bădilă şi al Tudorei, fiica lui Constantin, marele portar al Cetăţii Domneşti de la Târgovişte. Lăudat a învăţat la Şcoala Domnească de pe lângă Mitropolie. S-a căsătorit cu Ioana, una din fiicele Sorei (fata Voichii, văduva comisului Maican, din Răteşti, unde s-a ridicat, în 1584, cunoscutul schit de maici, existent şi astăzi) şi a lui Andrei Grindeş, pierit în 1611, într-o luptă cu ungurii lui Gabriel Bathory. Învăţatul Lăudat a fost hirotonit pe 16 iunie 1633 de către episcopul Efrem Trufăşel. Se afirmă că Gramata sa de hirotonie constituie cel mai vechi document cu acest conţinut, păstrat la Arhivele Statului din Buzău. Părintele Lăudat a slujit Parohia Pârscov 42 de ani. Rămas văduv, a devenit călugăr schimonah (Atanasie), apoi monah (Lavrentie), la schitul de călugări Ulmet (Viişoara), pe care l-a ridicat în 1674, în satul Runcu (lat. runcus: loc despădurit folosit ca păşune sau ca teren arabil; zmeuriş, curătură - loc curăţat de mărăciniş). Aici ar fi primit Grindeş un loc de vie (viişoară) de la naşii Stan şi Voica, la 6 noiembrie 1581. Socrul Lăudat a fost ajutat de ginerele Lupu, din Negoşina (Căneşti), preot în Stâlpu, căsătorit cu Maria Lăudat. Preocupat de sporirea moşiilor, părintele Lupu, al cărui nume este săpat pe o grindă din altarul bisericii din Runcu, a ajuns cu procesele până la divanul lui Constantin Brâncoveanu, între 1680 şi 1707. El avea la Pârscov o cramă cu o suprafaţă de 200 de metri pătraţi (o prăjină), în care depozita vinul obţinut la Lipia şi Cârlomăneşti (45 de pogoane). Pe locul cramei a construit Episcopia cunoscutul metoh, după ce moşia părintelui Lupu a ajuns în proprietatea sa. Din cuvântul metoh (mitoc) s-a format termenul mitocan, adică om neinstruit, clăcaş. Ruinele metohului din Pârscov, din piatra şi cărămida căruia s-au ridicat Spitalul Pârscov şi casa lui Iuliu Pârscoveanu, se văd şi astăzi. Era administrat de Schitul Ulmet, care primise la înfiinţare, de la ctitorul său, părintele Lăudat, 25 de hectare de teren, micşorat prin procese de strângătorul Lupu. Schitul Ulmet a fost închis după 100 de ani, dar biserica, ruinată, a fost refăcută din temelii, între 1786 şi 1790, de către alt prelat pârscovean, preotul Gheorghe Runceanu.
Părintele Lupu şi preoteasa Maria au crescut pe nepotul Stan, orfan după moartea tatălui, ajuns şi el diacon la schit, dar prin procedeul „înfrăţirii“ a fost scos din hotărnicia comasată de Lupu, ca şi surorile lui, Ana, căsătorită cu Cristian Sălcean (cu fiii Lăudat şi Muşat), şi Sora, soţia preotului Constantin din Pârscovul de Jos şi soacra diaconului Ion. După pierderea procesului la Divan, chiar pedepsiţi cu 100 de lovituri la scara palatului voievodal din „mila“ lui Brâncoveanu, nemulţumiţii Sălceni s-au retras cu toţii la Robeşti şi la Runcu, adică la marginea moşiei. Au fost porecliţi gagii (neţigani) şi au dat naştere unor urmaşi moşneni trăitori şi astăzi în aceste sate. Descendenţii teribilului preot Lupu au fost Vişa, Lăudat, căsătorit cu bucovineanca Maria, rudă cu mari dregători moldoveni, şi Mihalcea, căsătorită cu vătaful Ivan, vechilul marelui spătar Mihai Cantacuzino.
De Schitul Ulmet s-a îngrijit şi Ioniţă Căpitan, fiul celui de-al doilea Lăudat, care a obţinut un hrisov de scutire de dări de la Nicolae Mavrocordat (13 mai 1729), apoi de la Mihai Racoviţă, doi ani mai târziu. După lungi procese cu rudele, Ioniţă a vândut moşia de la Pârscov Episcopiei, faptă contestată de moşnenii sălceni - gagii, dar fără rezultat. Urmaşii boierului Cândescu, stăpân vremelnic al moşiei Bădila, au cedat şi ei toate terenurile Episcopiei Buzăului, cu condiţia istorică de a construi un schit, în acest fel apărând Mănăstioara, cunoscută mai târziu sub numele de Blestematele, fie ca urmare a blestemului episcopului Chesarie, care „făcând inspecţie şi găsind maici cu copii mici, a zis: blestemate să fiţi“ (1836), fie din cauza terenului alunecos şi a subsolului bogat în gaze, producând fenomene asemănătoare vulcanilor noroioşi. De curând, pe o hartă ortofotoplană, am identificat locul Mănăstioarei de la Bădila. Cercetarea terenului este împiedicată, în acest moment, de apa strânsă din ploi.
În octombrie 1797 se afla la Pârscov preotul Bratu, care semna câteva zapise privitoare la moşia Episcopiei din această localitate. Încet, încet, pârscovenii şi-au pierdut pământul şi au ajuns clăcaşi ai Episcopiei. Puţinii moşneni se mai aflau în Pârscovul de Jos, Robeşti şi Bădila (Ghiculeştii, cu moşie în devălmăşie de la „apa Buzăului - la Punte -, traversând şoseaua, spre mijlocul satului“).
Pentru a închide patrulaterul cu laturile de 4-5 km, având în colţuri mănăstirile amintite mai sus, ne-a dat ceva bătaie de cap localizarea mănăstirii lui Radu postelnicul, spaţiul identificat, până la urmă, pe un gorgan aflat la confluenţa pârâului Valea Roatei (Pietraru) cu Sărăţelul Pârscov, în apropierea satului Punga, într-o zonă de o rară frumuseţe.
