Începuturile Academiei Române şi Biserica Ortodoxă

La 1 aprilie 2016 s-au împlinit 150 de ani de la înfiinţarea Societăţii Literare Române (SLR), devenită la 1867 Societatea Academică Română şi proclamată prin legea din 1879 „institut naţional”, sub denumirea de Academia Română. Printr‑un decret al Locotenenței Domneşti, la 1 aprilie 1866 se înfiinţa la Bucureşti Socie­tatea Literară Română (SLR) având ca „misiuni speciale”: determinarea ortografiei, elaborarea gramaticii limbii române şi începerea lucrării la dicţionarul român.

Primind ca obiect de activitate cultivarea limbii române - „eterna dovadă a latinităţii noastre” şi „vehicul al cugetării naţionale în noua sa dezvoltare” -, Societatea, ce reunea reprezentanţi ai tuturor părţilor locuite de români, urma să se întrunească la 1 august 1866, ocazie cu care „va forma statutele ei definitive”. Mai ales din cauza reacţiei marilor imperii care stăpâneau teritorii româneşti şi nu vedeau cu ochi buni crearea unei instituţii naţionale cu reprezentanţi ai tuturor românilor, autorităţile de la Bucureşti au hotărât amânarea cu un an a evenimentului, astfel că printr‑o deciziune ministerială din 21 iulie acelaşi an şi sub pretextul oficial cum că „din cauza epidemiei (de holeră, n.n.) ce bântuie ţara s‑a stabilit carantină la hotare şi astfel cu anevoinţe intrarea în ţară la timp a membrilor provinciilor române, supuse dominaţiunii străine”, se propunea, şi Consiliul de Miniştri decidea, „ca întrunirea Societăţii Literare pentru cultura limbii naţionale să se amâne pentru anul viitor, 1867”.

În fine, conform înaltului decret al domnitorului Carol I din 28 mai 1867, Societatea Literară Română era convocată „în Bucureşti pentru 1 august 1867”. Inaugurarea a luat caracterul unei adevărate sărbători naţionale, „un comitet al organizării, condus de Ion Fălcoianu, a stabilit programul manifestărilor cu o parte oficială şi una neoficială”, iar la „Apelul Primăriei Comunei Bucureşti”, populaţia Capitalei a răspuns şi a participat cu entuziasm la evenimente. Sosiţi şi primiţi la intrarea în Bucureşti la 31 iulie, membrii Societăţii din celelalte provincii româneşti şi‑au exprimat bucuria de a stabili, astfel, prima unire culturală prin limbă a tuturor românilor. Marţi, 1 august, a avut loc în casa baronului C. Gr. Ghica, de la intrarea în Grădina Cişmigiu, sediul Ateneului Român, „solemnitatea inaugurării Societăţii Literare şi a dezvelirii bustului lui Vanghelie Zappa, înzestrătorul societăţii”.

Elementul spiritual‑creştin a jucat un rol deopotrivă simbolic şi concret, prin implicarea directă a unor înalţi prelaţi în desfăşurarea manifestărilor din acele zile. Noul statut juridic al Bisericii Ortodoxe Române, stabilit prin Legea privind secularizarea averilor mănăstireşti (1863), Decretul organic pentru reglementarea schimei monahiceşti (1864), Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale (1864) şi Legea pentru numirea de mitropoliţi şi episcopi eparhioţi în România (1865), configura limpede raportul cu statul şi definea rolul său în societatea modernă românească. Potrivit ultimului act normativ, înalţii ierarhi se numeau de Domn, „după o prezentare a Ministrului de Culte, în urma deliberaţiunii Consiliului de Miniştri”, din clerul monahal român, pentru mitropoliţi cerându‑se vârsta de cel puţin 40 de ani, iar pentru episcopi de 35 de ani, „cunoscuţi pentru pietate, învăţătură şi capacitate”. Pe temeiul acestei legi, la 10 mai 1865 erau desemnaţi noii chiriarhi ai celor şase scaune vlădiceşti vacante: Calinic Miclescu - Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, Atanasie Stoenescu - Episcop al Romanului, Melchisedec Ştefănescu la Ismail (Dunărea de Jos), Dionisie Romano la Buzău şi Ghenadie Ţeposu la Argeş. Mulţi dintre ierarhi, personalităţi de înaltă cultură, animate de înalt patriotism, se vor implica în procesul de edificare a noii spiritualităţi a ţării şi a instituţiilor de promovare a sa, printre care se afla şi proiectul Academiei Române.

Astfel, mai întâi ctitoria brâncovenească din centrul Bucureştiului a fost locaşul de binecuvântare divină a primului „cel mai înalt sobor al învăţaţilor naţiei”. La vremea aceea, Biserica „Sfântul Gheorghe”‑Nou era proaspăt refăcută după distrugerea „Focului cel Mare” din 1847, de arhitectul Villacrosse, şi continua să reprezinte un nucleu reprezentativ al spiritualităţii ortodoxe în Capitala ţării. Grădina din jurul său, amenajată cu concursul unor arhitecţi‑peisagişti de renume ai timpului, devenise un fel de „agora” în centrul Capitalei. Ce să‑i fi determinat pe alcătuitorii Programei manifestărilor inaugurării Societăţii Literare în august 1867 să includă printre acestea şi participarea membrilor săi la o solemnitate religioasă, un Te Deum „pentru a se face mulţumire lui Dumnezeu” la Biserica „Sfântul Gheorghe”‑Nou?

Desigur, binecuvântarea cerească se impunea la un popor de religie şi puternică cultură creştină, ca la începutul fiecărui mare proiect şi cu atât mai mult precum unul de anvergura creării instituţiei academice a ţării. Alegerea sfântului locaş pentru desfăşurarea ceremoniei respective presupunea, la rândul său, luarea în considerare a anumitor criterii semnificative pentru şi pe măsura evenimentului celebrat. Simbolul religios era menit să exprime deopotrivă unitatea naţională specifică demersului şi importanţa sa pentru viaţa spirituală a naţiunii române. Ce să fi pledat, deci, în favoarea alegerii Bisericii „Sfântul Gheorghe”‑Nou ca loc de închinăciune creştină şi blagoslovire divină pentru fondatorii Academiei Române?

Răspunsul comportă mai multe circumstanţe: tradiţia istorică brâncovenească făcea din locaş una dintre cele mai „culturale” unităţi de cult din Capitală, amplasarea geografică în centrul oraşului şi, prin acesta, a întregii românităţi, şi, nu în ultimul rând, pentru unica încărcătură de comunitate de origini şi cultură pe care o degaja singura ctitorie brâncovenească în funcţiune a Bucureştilor! Nu s‑a putut ignora, desigur, nici faptul recunoscut şi de presa internaţională a timpului că biserica reprezenta, prin măreţia construcţiei şi frumuseţea picturii, a locului aşezării, unul dintre dacă nu cel mai important edificiu religios al Capitalei ţării.

Conform Programei oficiale, întocmită de Comitetul de organizare prezidat de I. Fălcoianu, după recepţiunea membrilor Societăţii Literare la „rondul al‑2‑lea de la Şosea; la 31 iulie, luni la orele 11 de dimineaţă”, „membrii societăţii vor fi conduşi, de către membrii Comitetului, în anume trăsuri pregătite, la Biserica «Sf. Gheorghe»‑Nou pentru a se face mulţumire lui Dumnezeu”. La intrarea bisericii vor fi primiţi de către membrii Ateneului Român. Corurile vor participa la această solemnitate religioasă. „Îndată după rugăciune, membrii societăţii vor fi conduşi cu aceeaşi pompă, pe la ospetările lor” (punctele 5‑6).

Itinerarul străbătut de primii „academicieni” a fost următorul: de la Şosea pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei, n.n.) până la Cişmeaua Roşie - Strada Fântânei - Strada Luterană - Strada Ştirbei Vodă până în faţa Teatrului Naţional - Podul Mogoşoaiei - Strada Carol I (actuala Franceză) - Strada Şelari şi Lipscani, până la Sfântul Gheorghe.

Programul a fost respectat întocmai, cu unele depăşiri de orar, din cauza entuziasmului participanţilor. Potrivit consemnărilor timpului, „astfel, procesiunea aceasta măreaţă abia putu sosi la îSf. GheorgheÎ‑Nou după două ore. Acolo membrii fură primiţi de către cei ai Ateneului Român. Serbarea religioasă începu prin cântări şi mulţumiri lui Dumnezeu; după o jumătate de oră, fură conduşi cu aceeaşi regulă pe la locuinţele lor”.

Un alt moment important în care prezenţa slujitorilor Bisericii Ortodoxe Române a fost deosebit de semnificativă l‑a reprezentat reuniunea inaugurală a forului academic. Cea dintâi şedinţă a societăţii a avut loc duminică, 6 august 1867, în sala Ateneului Român şi s‑a ţinut în mod solemn. În deschidere a luat cuvântul D. Brătianu, ministrul instrucţiunii publice, urmat de Timotei Cipariu, care „făcu istoricul limbii române”, iar apoi a urcat la tribună Ion Heliade Rădulescu, care „defini limba, deosebitele alterări, modificări, perfecţionări şi decadenţe din toate punctele de vedere”. După o pauză (în care s‑a cântat „Bălcescu murind”, versuri V. Alecsandri şi muzica Mizetti) a luat cuvântul A. T. Laurian, care „a susţinut încă din 1859 Societatea Literară”.

Aşa cum relata ziarul „Românul”, discursurile au fost încheiate de „Eminenţa Sa Arhiepiscopul de Buzău Dionisie Romano”, care „a demonstrat valoarea unei limbi şi cum înălţarea sau scăderea unei naţiuni se resimte din gradul de cultură sau de decadenţă al limbii ei; astfel, la noi s‑a văzut foarte adesea limba strămoşilor părăsită şi cea greacă cultivată şi vorbită de toţi românii cei mai instruiţi; limba greacă era limba saloanelor şi se privea ca o înjosire vorbirea frumoasei limbi româneşti; acum de câtva timp, limba franceză a înlocuit limba greacă, şi limba românească tot dispreţuită!; în saloane nu se vorbeşte decât franţuzeşte şi molipsirea a trecut chiar la popor”. „Oare atât de jositoare, întreba Prea Sfinţia Sa – să fie limba străbunilor noştri? Merită ea să fie atât de dispreţuită? Nu, ea începe acum să fie preţuită cum merită, şi Societatea Literară va milita în acest sens.”

Ales membru de onoare al Societăţii Academice Române la 15 februarie 1868, D. Romano (1806‑1873), distins cărturar şi militant pentru emanciparea clerului prin intermediul şcolilor şi tipăriturilor, iniţiator al celor dintâi reviste bisericeşti în limba română (Vestitorul Bisericesc - 1839), în 1867, a donat SAR biblioteca logofătului Constantin Cornescu Oltelniceanu (peste 7.000 de volume!), piatra de temelie a viitoarei biblioteci a instituţiei academice române. Printre acestea se remarcă 73 de volume rare (10 din anul 1600, 19 din 1700, 12 din 1800 şi 32 ş.a.), precum şi 400 de manuscrise vechi româneşti, precum Didahiile lui Antim Ivireanul, Divanul lui D. Cantemir, Tetraevanghelierul lui Coresi ș.a.

Constituirea Societăţii Academice Române a fost salutată şi de reprezentanţii Bisericii române unite din Transilvania. Astfel, într‑unul din discursurile sale publice rostite tot cu această ocazie, Alexandru Roman (1826‑1897), membru fondator al Societăţii Academice Române (din Maramureş), aducea „binecuvântarea căruntului Mitropolit Al. Suluţiu, carele iubeşte mult naţiunea sa”, un veritabil mesaj de unitate spirituală pentru susţinerea proiectului de realizare a unităţii şi progresului limbii române.

Rolul religiei comune, ca liant spiritual, alături de limbă şi tradiţiile istorice ale tuturor românilor, era evidenţiat în cuvântul lui Ion Fălcoianu, preşedintele Comitetului, din 31 iulie 1867, rostit cu ocazia primirii membrilor SLR în Bucureşti astfel: „Limba şi religia străbunilor noştri ne vor apropia şi întări încă mai mult în viitor”. În acelaşi timp, în spiritul deplinului adevăr istoric trebuie menţionat faptul că până atunci Biserica jucase un rol important în cultivarea şi promovarea unităţii limbii naţionale. Aşa cum avea să remarce aproape un secol mai târziu, în discursul său de recepţie din 28 mai 1945, academicianul Mitropolit Nicolae Colan: „A izbutit Biserica noastră drept­măritoare să săvârşească pe‑ndelete şi cu o impresionantă discreţie marea misiune a unităţii graiului românesc, care a dus, când s‑a împlinit vremea, la unitatea noastră naţională”. Prin înfiinţarea Societăţii Literare sarcina „creşterii limbii româneşti” era preluată oficial şi de aceasta, alături şi împreună, cu rosturi şi mijloace specifice, cu Biserica naţională, spre împlinirea destinului comun al unei mari naţii.