Inima caldă din mijlocul ghețurilor polare

Atunci când spunem Fridtjof Nansen ne gândim la prima traversare a Groenlandei și la faimoasa expediție „Fram” organizată la Polul Nord între anii 1893 și 1896. Dar celebrul explorator norvegian a fost și un creștin exemplar, un spirit îndrăgostit de tot ce e curat și drept.
Despre hotărârea manifestată pentru a reuși în tot ce întreprindea dă mărturie mottoul după care s-a călăuzit: „Ai reușit? Continuă. N-ai reușit? Continuă. Fără riscuri, nu e luptă! Fără luptă, nu e viață”.

În sala cea mare a Institutului Nobel din Chris­tiania (Oslo, după anul 1925) se adunase la 10 decembrie 1922 un public select, în frunte cu regele țării. Poate niciodată decernarea Premiului Nobel nu provocase atâta satis­facție în Norvegia ca în anul acela când a fost premiat unul dintre iluștrii ei fii: Fridtjof Nansen.

Cei care au evocat personalitatea și activitatea celui mai cunoscut explorator polar la vremea aceea au prezentat cele mai importante realizări ale sale: salvarea a milioane de oameni refugiați din timpul Primului Război Mondial și rolul lui în dezvoltarea științei. Așadar, el se remarcase prin munca și spiritul umanitar, pe de o parte (Nansen organizase în Grecia unul din cele mai vaste transferuri de populație încercat vreodată, readucând în patrie aproximativ 500.000 de prizonieri de război armeni, greci, ruși, de altfel jumătate din suma de 122.000 de coroane fusese acordată refugia­ților greci, iar cealaltă jumătate oferită pentru înfiin­țarea unor ferme agricole în Rusia), iar pe de altă parte activitatea sa științifică de mare savant și explorator.

La toate elogiile aduse, Nansen a răspuns cu modestie: „Ceea ce s-a spus aici este mult prea exagerat, nu în ce privește o operă înfăptuită, ci rolul jucat de mine. (...) Dacă privim în jurul nostru la Europa de azi (1922), vedem că starea actuală este groaznică și nu promite nimic bun pentru viitor. Sentimentele cele mai răspândite par a fi ura, egoismul și neîncrederea între popoare. Ne îndreptăm spre barbarie. Acel ce, trecând prin Tracia, vede populații umplând drumurile cu avutul lor sărăcăcios trebuie să ajungă la convingerea că au revenit timpurile barbare ale mi­grației popoarelor. (...) Am căzut așa de jos, încât vorbim liniștit de distrugerea unor neamuri întregi. Trebuie să ne întoarcem îna­poi, dar nu la barbarie, ci la prima virtute creștină, la sentimentul frățesc. Ceea ce ne trebuie astăzi este o iubire a aproapelui, activă și capabilă de sacrificii”.

În ordinea lumii trebuie să decidă înțelegerea și dreptatea

Discursul rostit de exploratorul nordic cu ocazia conferirii Premiului Nobel frapează printr-o actualitate uimitoare. Nansen se adresează publicului în cuvinte de mare profunzime creștină: „Sufletul lumii este bolnav de moarte. Curajul e frânt, idealurile au pălit, elanul vital e paralizat. De departe se înalță nori de fum din incendii distrugătoare. Nu mai există credința în auroră. Unde putem găsi mântuirea? La oamenii politici? Desi­gur, ei sau cel puțin mulți dintre ei au intenții bune. Dar lumea nu are nevoie de programe noi și de o politică nouă, are prea multe din acestea. Politica nu poate la urma urmelor decât să lupte pentru a dobândi putere. Atunci să căutăm mântuirea în diplomație? Are și ea intenții bune, dar e sortită să fie sterilă și a făcut oamenilor mai mult rău decât bine. Binele Europei este ca o minge aruncată de specu­lanții fără scrupule ai banilor și ai politicii, de capete mediocre și incapabile care nu-și dau seama încotro duce drumul. Fără încredere nu există pace, ci va fi mereu război. Și chiar dacă va fi un război fără vărsare de sânge, tot va fi destul de crud”.

Nansen a întruchipat o ordine a lumii în care nu decide violența absurdă, ci înțelegerea afectuoasă și sfânta dreptate. Nu degeaba s-a zis că ar fi fost „cel mai de seamă cetățean al lumii din vremea sa”. Căci, așa cum declara el însuși, „fiecare din noi poate să colaboreze la opera de a crea o generație nouă, de a semăna milostenia, de a reda oamenilor bucuria lucrului, de a le re­deștepta credința”.

Elev eminent și sportiv de top

Fridtjof Nansen s-a născut la 10 octombrie 1861, la țară, la ferma Store Frøen, aproape de Chris­tiania. Natura a fost pentru el câmpul experimental al tinereții, arena pentru eroismele vârstei de adolescent și obiectul studiilor sale. Ea a rămas toată viața lui izvorul nesecat de putere, cadrul armonios după care a râvnit sufletul său. Lui Nansen i-a plăcut de mic sportul, mai ales patinajul, schiul și înotul. Iar mai târziu, vânătoarea și pescuitul. Fără pregătirea sa sportivă, nordicul nu ar fi putut niciodată să-și ducă la capăt întreprinderile sale supraomenești, n-ar fi știut să reziste la încordarea nemaipomenită și îndelungată a nervilor și simțurilor din timpul expe­dițiilor.
Primul premiu câștigat la o cursă de schi între copii pe trambulina de la Huseby, Nansen nu l-a adus acasă, fiindcă i-a fost rușine. Îi văzuse pe campionii din districtul Telemark, unde erau trambuline mari, pentru seniori, și și-a dat seama că față de ei, el nu știa nimic. Aceștia nu aveau nevoie de bețe pentru a se sprijini în săritură, ci porneau și săreau bazându-se exclusiv pe mușchii și elasticitatea trupului lor. „Văzându-i pe ei, am înțeles ce e aceea o săritură corectă cu schiurile și n-am acceptat nici un premiu înainte de a învăța să sar ca dânșii”.
Deși cu o statură înaltă (1,90 m), nu tocmai avantajoasă pentru sporturile de iarnă, Nansen a luat parte cu succes la întrecerile de schi și patinaj. În 1882 el a obținut locul 2 la concursul național de patinaj pe pistă, fiind întrecut doar de viitorul campion mondial, Axel Poulsen.
Dar și la școală marele sportiv a știut să se distingă. A fost un elev eminent la fizică, chimie, ­desen și matematică.

Sportul de dragul recordului naște vanitate

Cu privire la sport, Nansen a știut să-l aprecieze, dar, în același timp, a arătat că dorința de a fi primul, de a căutat performanța cu orice chip nu e de dorit: „Educația trupului a sfârșit azi prin a pierde o parte din valoarea ei de când elementul de întrecere a ajuns pe primul plan. Din cauza competițiilor, antrenamentul a degenerat, transformându-se doar în sport, însă tot ceea ce este numai record sau premiu nu are multă valoare. În loc de a produce oameni sănătoși și independenți, sportul a reușit să creeze vanitoși. Sarcina educației fizice ar trebui să consiste în a forma, a întări trupul și spiritul totodată și a ne aduce în același timp spre natură. În loc de aceasta, mulți dintre sportivii noștri nu mai sunt astăzi decât niște mașini musculare, niște cai de curse care caută să obțină recorduri excepționale, la câțiva metri unii de alții”.

Acestea nu au fost doar cuvinte goale, ci o atitudine care l-a caracterizat pe Nansen toată viața. Puțin după întoarcerea sa din expediția făcută pe Oceanul Arctic, a aflat că recordul lui de Farthest North (cel mai nordic punct atins de un om) fusese depășit de către membrii expe­diției italiene a ducelui de Abru­zzi. Ei ajunseseră la 86°34ʹʹN la 24 aprilie 1900, într-o tentativă de a ajunge la Polul Nord pornind din Insulele Franz Josef. Reacția lui Nansen la primirea veștii a fost una filosofică: „Ce valoare există în a avea scopuri de dragul scopurilor? Toate dispar... este doar o problemă de timp”.

Nansen a fost un tip atletic, cu un fizic robust și sprinten, dar nici bogățiile spirituale închise în figura aceea de erou nu erau puține. Adesea, genialitatea, sau inteligența se limitează la un singur domeniu și e contrabalansată prin inepție în multe altele. Genialitatea lui Nansen a constat, dimpotrivă, dintr-un total, un cumul de mai multe posibilități exploatate la maximum și din echilibrul armonios ce exista între ele.

Viața-i exterioară a fost bogată-n evenimente dramatice, în eforturi și primejdii mari. Sufletul lui extrem de sensibil le-a înregistrat pe toate, dar crizele și vijeliile nu l-au doborât niciodată. Iată ce spuneau despre el contemporanii săi: „Gândul pentru aproapele, pentru suferințele lui îi umpleau inima, sporindu-i simțul datoriei care a devenit un impuls profund de a ajuta, de a face binele, de a aduna în jurul său pe toți câți voiau să lupte pentru a săvârși fapte mărețe. În felul acesta a devenit el personalitatea mare și armonioasă care mai mult ca oricare alta și-a atras nu numai admirația, dar și dragostea și recunoștința poporului său și a lumii întregi”.

O persoană i-a dovedit cândva lui Nansen că cineva voia să arunce asupra lui răspunderea propriei sale greșeli. I-a arătat dovada spunându-i: „Oare vei îngădui acest lucru?” Nansen a tăcut o clipă, după care a răspuns: „De ce nu? Eu pot mai bine decât el să țin piept atacurilor”.