Stau pe iarba verde din mijlocul unui sătuc, Tocileni, înconjurat de dulcile coline ale Botoşanilor, unde s-a ridicat cu multă trudă şi din iubirea unor oameni inimoşi, o modestă casă ţărănească, acoperită cu stuf. Oglinda parcă a celei în care a trăit în primii ani ai vieţii Părintele Patriarh Teoctist. Acum, adăposteşte un muzeu cu obiecte personale. De fapt, adăposteşte fiorul unor alte veacuri de trăire, ce parcă cheamă puternic, mereu şi mereu, spre o reîntoarcere în noi înşine. În simplitate şi tăcere.
Căsuţa s-a ridicat cu multă osteneală şi greutăţi. Precum orice lucru bineplăcut înaintea Domnului. Şi poate nu întâmplător, ziua de sfinţire a acestei case memoriale, 5 mai 2014, a fost rânduită parcă în apropierea acelei Duminici a Tomii 1928, când Toderaş, la cei 13 ani ai săi, îşi lăsa oile şi părăsea această casă părintească spre a-şi lega de-a pururi destinul de casa cerească.
Stau pe prispa casei şi mă minunez de toţi aceşti oameni frumoşi şi simpli, arzând de a împlini o lucrare spre mărturia unei vieţuiri ţărăneşti din urmă cu o sută de ani şi, totodată, spre pururea vie, memoria personalităţii celui de al cincilea Patriarh al Bisericii noastre. Îi văd pe ei toţi şi nu pot să le cuprind pe un petic de hârtie nici trăirea, nici jertfa, nici smerenia cu care şi-au aşezat fiecare dintre ei obolul în ridicarea acestei căsuţe. „Aici a fost o mlaştină, nimeni nu revendica terenul. Nu era gard, nu era nimic, vitele veneau şi treceau de-a dreptul“, povestea domnul Cozmin Epuraş, primarul din Stăuceni. Cine i-a îndemnat să ardă, cu atâta trudă, în împlinirea acestei lucrări, cu sprijinul susţinut al Patriarhiei Române, al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, al Protopopiatului Botoşani şi cu ajutorul multor buni credincioşi?
Din spusele lor, la ultima întâlnire cu Părintele Patriarh Teoctist în septembrie 2005 pe meleagurile Botoşanilor l-au rugat să le dea binecuvântarea de a ridica o astfel de căsuţă, spre pomenirea sa, iar Părintele Patriarh avea să rostească în multa sa smerenie: „Apoi, nu vă îngreunaţi cu atâta osteneală... Mai bine ridicaţi iată, aşa, o troiţă…“ Şi, în câţiva ani, aveau să se împlinească toate: şi căsuţa, şi fântâna şi bustul, şi troiţa, precum o fereastră spre cer a acestei lucrări, ce pecetluieşte ascultarea glasului lui Dumnezeu. Ei toţi, personalităţi distinse ale Consiliului Local Stăuceni, dl Mihai Chihaia, dl Cozmin Epuraş, dl profesor Nelu Dumitriu şi dl arhitect Mihai Mihăilescu, dna Steliana Băltuţă, fost şef al Secţiei de Etnografie a Muzeului Judeţean Botoşani, dl Mihai Arăpaşu, sunt doar câteva chipuri care au făcut posibilă împlinirea acestei lucrări. Şi câte alte neştiute mâini bătătorite şi chipuri arse de soare s-au alăturat în această tainică lucrare, inimi frânte şi smerite bineplăcute în faţa Domnului?
Casa memorială dedicată Patriarhului Teoctist a fost ridicată în stilul arhitecturii moldoveneşti, formată din tindă şi două odăi, prispă cu deregi şi acoperiş din stuf, şopron pentru unelte agricole şi coşar împletit din nuiele în ogradă. Dacă tinda oferă o expoziţie de fotografie ce încearcă să surprindă în memoria imaginii cele mai importante momente din drumul lung al vieţii, credinţei şi ascezei monahale pe care a purces copilul Toderaş în Duminica Tomii a anului 1928, camera din dreapta este cea în care locuia familia, părinţii cu cei 11 copii. Firea, datina şi obiceiurile ancestrale ale ţăranului se regăsesc printre unelte: cuptorul cu prichici, rejanca şi plita, patul şi laviţele, culema pentru hainele de sărbătoare, blidarul, lingurarul, măsuţa joasă cu scăunele, lada de zestre, uneltele pentru tors şi ţesut. Şi deasupra, în colţul dinspre răsărit, deasupra candelei veghează o icoană veche zugrăvită pe lemn, împodobită creştineşte cu ştergar şi busuioc.Iar camera de lucru cuprinde veşminte bisericeşti ce i-au aparţinut, obiecte personale, mobilier, biblioteca cu volume de predici, omilii şi meditaţii, numeroase medalii şi distincţii dobândite de Părintele Patriarh Teoctist în timpul vieţii.
Şi iată cum, în această casă memorială, surprinderea a două lumi care se desăvârşesc una prin alta a devenit posibilă: sub un acoperiş de stuf, amintind obârşia trupească, din preajma Botoşanilor, cu părinţi ţărani săraci şi neştiutori de carte se află forţa unui cabinet de lucru şi harul unui Patriarh biblic. Vie îi este amintirea lui Todiriţă al mamei, din Botoşanii Moldovei, din Ţara de Sus, ajuns peste ani Teoctist monahul, exarhul, arhiereul, rectorul, arhiepiscopul, mitropolitul şi apoi Patriarhul. Două lumi ce s-au desăvârşit una prin alta în inima Părintelui Patriarh Teoctist. Aceasta este, cred, forţa care le-a fost lăsată generaţiilor ce aveau să vină. Un fir de grâu aşezat într-un colţ de încăpere poate povesti mai mult decât cuvintele, duiosul drum al inimii Părintelui Patriarh între aceste două lumi şi profunda legătură avea să se păstreze satul său natal.
„Nu pot să uit când îmi povestea când era mic şi păzea oile, spunea «de multe ori beam apă din copita animalului». Şi, când am oprit atunci şîn satţ şi mi-a arătat şlocurileţ unde munceau mămuţa lui şi cu tătuţul şi cu toţi fraţii lui, mi-a spus «du-te şi adu-mi un snop de grâu... snopul de grâu de pe ogorul unde-au muncit părinţii lui la boieri... Mi-aduc aminte ca ieri. Îi curgeau lacrimile pe obraz, şi-a făcut cruce şi a sărutat pământul şi a luat un pumn de pământ pe care l-am pus într-o pungă şi snopul de grâu cu boabe mari pe care le-am pus în cabinetul lui, în spate, într-o vază mare. Până acuma recent, înainte de-a muri, a avut vaza aceea cu grâu“ - avea să îşi amintească Costel Calapod, şoferul Patriarhului, intervievat de Luiza Moldovan.
Căci, spunea Părintele Patriarh, „sunt recunoscător, în primul rând, Bunului Dumnezeu, care mi-a dăruit viaţa aceasta. De copil am învăţat, de la vatra şi înţelepciunea părinţilor mei - sfinţi pururea pentru mine -, odată cu însemnătatea chemării clopotului la slujbele Bisericii, păstrarea rânduielilor ei şi că trebuie să mulţumesc lui Dumnezeu şi pentru darul vieţii. Era greu pentru ei, căci eram zece copii, cu ei 12, în anii 1915, când am venit eu pe lume, în plină pregătire pentru război. Tatăl meu şi mama mea purtau ei înşişi de grijă gospodăriei şi nu le lipsea nimic. Şi nu posedau altceva decât acea gospodărioară foarte modestă pe care o mai văd astăzi, când merg spre sat, de la Iaşi spre Ştefăneşti, pe malul Prutului sau spre Huşi, unde mai sunt încă sate cu gospodării, cu case acoperite cu stuf, ca aceea pe care ochii mei au văzut-o odată cu lumina zilei.
Ce valori nepreţuite, morale, se cultivau într-o asemenea familie! Nu se auzeau minciuni, vorbe deşarte despre vecini sau despre alţii. Ci, dimpotrivă, numai lucruri frumoase. Pot să spun câtă însemnătate avea respectul pentru semeni. Cel puţin doi din familie trebuia să fie în fiecare sărbătoare şi duminică la biserică. Aceştia doi mergeau la biserică pregătiţi şi aduceau acasă anafură, daruri ale Duhului Sfânt din sfinţenia Bisericii, aduceau binecuvântare, aduceau cuvânt ziditor de bucurie. Aceasta este comuniunea, una dintre frumuseţile Ortodoxiei, ale românilor, ale familiei româneşti“.
Povestea acestui fir de grâu se va repeta mereu şi mereu chiar şi după plecarea Părintelui Patriarh, ca legătură tainică de satul său natal, de Altarul bisericii de pe colinele Botoşanilor. Aşa cum scriam mai demult, nu întâmplător, ci cu rânduiala Domnului, pământ din Altarul bisericii din satul său, Victoria, ctitorie a sa, a fost adus şi presărat la locul aşezării sale în mormântul din Catedrala Patriarhală, în august 2007, de către vrednicul Mihai Arăpaşu, nepot al fratelui mai mare al Preafericirii Sale, Nicolaie.
Nu întâmplător, crucea de lemn, martoră a învierii în Domnul a Preafericirii Sale, a fost aşezată în Altarul bisericii din satul Victoria, fiind purtată din Bucureşti în chiar ziua Sfintei Cruci a anului 2007 de un alt vrednic vlăstar al neamului său.
Nu întâmplător, portretul Preafericirii Sale, care timp de 40 zile a vegheat mormântul său, a fost aşezat apoi în şcoala gimnazială care îi poartă numele, din satul naşterii sale, Tocileni, spre pildă pururea de ascultare şi recunoştinţă a pruncilor pentru profesorii şi îndrumătorii lor.
Nu întâmplător, ghirlanda de flori de la sfinţirea Casei memoriale din Tocileni a fost aşternută pe mormântul Părintelui Patriarh. Şi astăzi, când se împlinesc şapte ani de la plecarea Părintelui Patriarh, un colac al pomenirii sale are ca obârşie cuptorul din satul Tocileni şi tot astăzi, trandafiri din pământul bisericii din Victoria îşi apleacă smerit petalele spre candela aprinsă la mormântul Părintelui Patriarh Teoctist, din Catedrala bucureşteană.
Iată că povestea firului de grâu rodeşte peste veacuri, în inimi ale altor generaţii, duiosul drum al inimii Părintelui Patriarh de a reînvia chipuri şi timpuri apuse spre pururea aducerea lor aminte.
Veşnică să îi fie odihna cu cetele sfinţilor!
