Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Întâlnirea omului cu Izvorul apei celei vii

Întâlnirea omului cu Izvorul apei celei vii

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: Pr. Alexandru Ojică - 22 Mai, 2022

Cadrul dialogului dintre Mântuitorul Hristos și femeia samarineancă, Fotini, este unul departe de oraș, la o fântână. Întâlnirea, refondatoare i-am putea spune, vine să dea un alt sens apei celei vii, căci discuția nu va fi pe plan material, cum înțelegea Fotini, ci pe plan duhovnicesc, o întâlnire revelatoare a Mântuitorului Hristos.

Într-una din cântările din Sfânta și marea zi Joi seara, la Laude, auzim ­următoarele cuvinte: ­„Două lucruri și rele a făcut fiul meu cel întâi-născut, Israel: pe Mine, Izvorul apei vieții, M-a părăsit și și-a săpat luiși puț sfărâmat. Pe Mine M-a răstignit pe lemn, iar pe Varava l-a cerut și l-a slobozit. Spăimântatu-s-a cerul de aceasta, și soarele și-a ascuns razele; iar tu, Israele, nu te-ai rușinat, ci morții M-ai dat. Iartă-le lor, Părinte Sfinte, că nu știu ce au făcut”. Imnograful s-a inspirat clar din prorocul Ieremia, care, inspirat de Duhul Sfânt, spunea următoarele: „Două lucruri rele a făcut poporul Meu: pe Mine, Izvorul apei celei vii, M-au părăsit și și-au săpat fântâni sparte, care nu pot ține apă” (Ieremia 2, 13). Dumnezeu, ca Izvor al apei celei vii, este amintit iarăși, tot de profetul Ieremia: „Cei ce se depărtează de mine vor fi scriși pe pulbere, pentru că au părăsit pe Domnul, izvorul apei celei vii” (ἐγκατέλιπον πηγὴν ξωῆς τὸν κύριον) (Ieremia 17, 13).

Din punct de vedere liturgic, această cântare din Joia Mare vine după ce pericopele evanghelice ne-au vorbit de răstignirea Mântuitorului Hristos și Sfânta Cruce este scoasă din Sfântul Altar în naos. În fața Mântuitorului Hristos răstignit, cele două păcate grave ale Israelului sunt și mai puternic evidențiate. Pe de o parte, Israel îl părăsise pe Domnul, Izvorul apei vii, iar pe de altă parte, își săpase puțuri sau cisterne care se crăpau și nu puteau reține apa. Simbolismul era clar pentru poporul lui Israel, susține prorocul Ieremia. Din punct de vedere istoric și arheologic, fiecare proprietar de teren și-ar fi dorit să aibă un izvor curgător pe proprietatea sa, ceea ce l-ar scuti să sape o cisternă în dealurile de calcar. Pentru a se asigura că cisternele rețin apă, era necesar să se tencuiască în interior cu tencuială de var. Apoi, apa de ploaie era direc­ționată în aceste cisterne pentru a reține apa. Însă cisternele construite în rocă de calcar au dezvoltat crăpături, iar apa s-a scurs, lăsând fermierul fără apă și făcând ca munca lui să fie în zadar. La fel, Israel, care avea la dis­poziție toate resursele lui Dumnezeu, Izvorul apei celei vii, s-a întors către înlocuitori fără valoare, pentru a se încrede în zeități neputincioase care, în cele din urmă, nu au putut satisface nevoile lor spirituale profunde.

Așadar, Dumnezeu este descris sub metafora „Izvorului apei vii” (amintit și în Ieremia 17, 13), iar oamenii cu o altă metaforă, a „cisternelor sparte”. Ceea ce Dumnezeu dăruise anterior era ceea ce era necesar, dar poporul lui Israel a înlocuit darul lui Dumnezeu cu substituenți defecți care nu erau apți să îndeplinească sarcinile elementare. Ce tragic, am putea exprima cu ușurință. Israel fusese atât de minunat favorizat de Domnul, în întreaga sa istorie atât îna­inte de exil, cât și după, și totuși oamenii atunci, dar și acum pur și simplu l-au abandonat pentru ceea ce erau „nimic”, idoli și zei buni de nimic! Dumnezeu, Izvorul vieții însuși, a fost lepădat în favoarea imitațiilor care nu aveau nici un conținut și nu le-au asigurat nici una dintre nevoile lor. Regatul lui Iuda s-a trezit incapa­bil să îndeplinească unele dintre sarcinile de bază ale vieții, deoarece dependența sa de acești zei nu le-a permis să îndeplinească nici unul dintre scopurile mărețe pentru care au fost creați.

În fața acestui act de impietate cerurile sunt chemate să fie martore la faptele poporului lui Israel împotriva lui Dumnezeu: „Ascultă, cerule, și ia aminte, pământule, că Domnul grăiește: Hrănit-am feciori și i-am crescut, dar ei s-au răzvrătit împotriva mea” (Isaia 1, 2). Cerurile sunt chemate să fie martore la două rele: Israel l-a părăsit pe Domnul (Ieremia 2, 17, 19), izvorul, sursa apei vii (Ieremia 17, 13; Isaia 55, 1 și Ioan 4, 10-14). De asemenea, Israelul s-a preocupat de alți zei, cisterne cărora le-au crăpat tencuiala și nu pot reține apă. În mod ironic, au săpat cisterne pentru a conserva apa (fără succes), în timp ce izvorul curge natural. Metaforele apei se concentrează asupra lui Dumnezeu ca o sursă continuă de viață (un izvor natural care curge mereu), în contrast cu alți zei, care, în ciuda aparențelor, nu sunt deloc o resursă dătătoare de viață (vv. 12-13).

Izvorul apei celei vii, legătura dintre Triod și Penticostar

Dacă în Triod insistența e asupra lepădării lui Israel de Dumnezeu, Izvorul apei vieții, perioada Penticostarului ne pune în evidență întâlnirea dintre ur­mașii lui Israel, chiar și cei considerați a fi impuri, și Dumnezeu Întrupat, Hristos Domnul. Găsim o paralelă foarte frumoasă chiar în textul liturgic de la slujba Vecerniei Mari: „Lângă fântâna lui Iacov, aflând Iisus pe samarineanca, apă de la dânsa a cerut, Cel ce acoperă pământul cu nori. O, minune! Cel ce este purtat pe heruvimi stătea de vorbă cu o femeie păcătoasă, apă cerând, Cel ce a spânzurat pământul peste ape; apă căutând, Cel ce revarsă izvoarele şi limanurile apelor, vrând să atragă spre ­Sine, cu adevărat, pe cea vânată de luptătorul vrăjmaş, şi să adape cu apa cea vie pe cea înflăcărată amarnic după lucruri ­netrebnice, ca un îndurat şi de oameni iubitor” (Slava de la ­Vecernia Mare din Duminica ­Samarinencei).

Părintele Andrei Scrima nota următoarele: „«Dă-mi să beau»: acest cuvânt e plin de înțeles și de simbolism - femeia dă apă Izvorului vieții, iar El săvârșește în ea binecuvântare și curățire sfântă... Este, de asemenea, ca un popas în peregrinarea patriarhilor, a patriarhilor Vechiului Legământ, care călătoreau cu Dumnezeu trecând de la o fântână la alta și fiind uneori nevoiți să sape ei fântâni, ca să bea” (André Scrima, Comentariu integral la Evanghelia după Ioan, Editura Humanitas, București, 2008). Pentru Sfântul Chiril al Alexandriei discuția trebuie purtată la nivel duhovnicesc: „Așadar, cuvântul dumnezeiesc e apă de viață făcătoare. Dar e așezat la mare adâncime și socotesc că nu-l poate afla cineva, fără sudoare. Căci nu le stă de-a gata la dispoziție celor ce voiesc să aleagă cele simple. Căci neclaritatea ce-l înconjoară ne împovărează ca o piatră grea și anevoie de purtat, copleșind slăbiciunea înțelegerii noastre. Și li se cere osteneală și sudoare multă celor ce pasc oile spirituale spre a înlătura neclaritatea din cuvinte și a scoate ca dintr-un adând la înălțime și la arătare înțelesul lor și a-l face cititorilor în mod clar spre folos îndestulător vieții” (Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, Cartea a IV-a, Iarăși despre patriarhul Iacob, PSB vol. 39). Însă tot ierarhul alexandrin, de asemenea în Glafire, nu ezită să facă o legătură între erezie sau politeism și puțul surpat, aluzie la textul din prorocul Ieremia: „Căci cultul cu nume mincinoase e ca un puţ surpat, fiindcă nu poate scoate cineva din el cuvântul în stare să dea viaţă. Izvor al vieţii adevărate nu e decât cunoştinţa nepătată despre Dumnezeu. Deci puţul este chipul cunoştinţei sădite în firea noastră” (Sf. Chiril, Glafire la Ieșire, Cartea Întâi, Iarăși despre Moise). Afraat Sirianul († 346), primul scriitor bisericesc de origine siriană, amintea și el de această legătură între idolatrie și cisternele sparte: „S-au lepădat de Dumnezeu şi s-au întors către idoli, închinându-se acestora, după cum arată şi Ieremia Prorocul. Căci fântânile sparte sunt, aici, chipurile cioplite şi idolii”. Cu toate acestea, de reținut este că, în ciuda infide­lităților sale, Dumnezeu îl nu­mește pe Israel „poporul Meu” (Ieremia 2, 11, 13, 31-32) și „copii” (Ieremia 3, 14 și 22) și este încă identificat drept „Dumnezeul vostru” (Ieremia 2, 17 și 19) și „stăpânul tău” (Ieremia 3, 14).

Hristos Domnul a venit în lume tocmai pentru a dărui oamenilor „apa cea vie” și „pâinea vieții”, pentru a se dărui pe Sine însuși, fără de Care viața duhovnicească nu poate exista. „Izvor de apă curgătoare spre viață veșnică” (Ioan 4, 14) este promisiunea făcută de Mântuitorul Hristos celui care va bea din apa cea vie, adică din El Însuși. Astfel și prorocia lui ­Zaharia își va găsi împlinirea în fiecare din cel care primește chemarea și răspunde afirmativ lui Dumnezeu: „În vremea aceea va fi un izvor cu apă curgătoare pentru casa lui David și pentru ­locuitorii Ierusalimului, pentru curățirea de păcate și de orice altă întinare” (Zaharia 13, 1).

Citeşte mai multe despre:   Duminica Samarinencei  -   Sfinta Muceniță Fotini Samarineanca