„Întinde-Ţi aripa Ta peste roaba Ta, că îmi eşti rudă!”

La stogul snopilor de orz ai lui Booz - icoană ­biblică a Mântuitorului Hristos -, strămoş după trup atât al regelui David, cât şi al Împăratului ­Hristos, vine, în vremea secerişului, sfătuită în duh de binecredincioasa Noemina, precum moabiteanca din cunoscuta carte scripturistică, şi Sfânta şi de Dumnezeu păzita Episcopie Ortodoxă Română a Daciei Felix de la Vârşeţ, pentru ­românii din Serbia, ca să-şi găsească adăpost, ocrotire şi binecuvântare, prin Omoforul Sfintei ­Patriarhii Ortodoxe ­Române, la picioarele Domnului, înspre „miezul nopţii” (Rut 3, 8) existenţei istorice şi contemporane, dar în lumina ­candelelor aprinse ale ­tuturor fecioarelor celor înţelepte - mitropolii, ­arhiepiscopii şi eparhii din cadrul canonic şi hotarele eclesiastice ale Bisericii Ortodoxe Române, din ţară şi din străinătate.

Dar moabiteanca ortodoxă româncă de la Vârşeţ se apropie de Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru ­Iisus Hristos aducând şi purtând în mâini cele două vase de alabastru cu mir de nard de mare preţ, unul al Vicariatului Ortodox Român al Voivodinei şi celălalt al Vicariatului Ortodox ­Român al Timocului, din sudul Dunării.

Pe amfora bănăţeană a românilor ortodocşi de la nordul Dunării sunt gravate numele celor şase protopopiate din Banatul de sud: Vârşeţ, Panciova, Torac, Alibunar, Kovin şi Biserica Albă, în care se cuprind cele 38 de sfinte biserici ortodoxe româneşti din Banatul sârbesc, de la Iancaid până la Grebenaţ şi de la Jamul Mic până la Ofcea, lângă Belgrad, cu pietrele preţioase de la Ecica şi Uzdin, Seleuş şi Nicolinţ, Sân-Mihai şi Petrovasâla, Satu Nou şi Doloave şi ale tuturor celorlalte parohii şi filii, nestemate ale Episcopiei Daciei Felix, străjuite de Straja, hotărnicite de Deliblata Patriarhului Procopie Ivaşcovici şi vegheate de Vârşeţul Sfântului Andrei ­Şaguna de la Sibiu.

Urmele creștinismului daco-roman din dreapta Dunării

Pe cea de a doua amforă, cea timoceană, a Episcopiei Daciei-Felix sunt inscripţionate numele celor trei protopopiate ortodoxe româneşti din sudul Dunării, al Daciei Ripensis de la Negotin (unde a fiinţat cândva Episcopia daco-romană de Aquae), al Borului şi Lăpuşnei, cu sediul în oraşul Bor, înspre Remesiana Sfântului Niceta şi Iustiniana Prima, a marelui împărat bizantin, şi al Moravei, unde a strălucit cândva Episcopatul daco-roman de Horeum Margi, acum cu sediul la Svilainaţ, cu responsabilităţi pastorale şi misionare şi înspre localităţile cu români din ţinutul Homole, cuprinzând lavra de la Malainiţa şi bisericile cu parohiile şi filiile din Metoniţa, Brezonic, Gorneana, Isacova, cu centrul cultural de aici, Bobova, Dubocica şi Busur, cu perspectiva de a desţeleni şi trage brazde noi în cât mai multe din cele 154 de localităţi curat româneşti din sudul Dunării şi 48 mixte! Toate acestea, cu ajutorul sfinţilor ocrotitori ai Eparhiei Daciei Felix, preotul daco-roman Montanus şi soţia sa, Maxima, din Singidunum, martirizaţi în 26 martie anul 304, dar şi cu rugăciunile Sfinţilor Împăraţi, cei întocmai cu Apostolii, Constantin şi Maica sa, Elena, răsăriţi în acest spaţiu, şi ale binecredinciosului împărat Iustinian I, ctitorul Iustinianei Prima.

Episcopia Ortodoxă Română a Daciei Felix de la Vârşeţ, înfiinţată în anul 1997 - corabie mântuitoare cu două despărţăminte, Voivodina şi Serbia de Răsărit, continuă astăzi prin preacucernicii părinţi vicari, protopopi şi preoţi parohi să adune spice duhovniceşti în urma secerătorilor de altădată, sfinţi înaintaşi, într-un spaţiu istoric străvechi, binecuvântat de Dumnezeu şi transfigurat prin harul şi lucrarea Duhului Sfânt, spre folosul şi mântuirea credincioşilor. De aceea, întorcându-mă în toamna anului trecut dintr-o vizită canonică şi pastorală făcută la fraţii români din sudul Dunării (13-14 octombrie 2020), am scris a doua zi, sub impresia momentului, la Reşedinţa noastră Episcopală din Vârşeţ următorul text:

În căutarea oilor celor pierdute ale casei lui Israel  

Cândva, în zilele viitorului, un Patriarh din nordul Dunării, vrând a răspunde chemării în gând a unui Episcop daco-roman din sudul Dunării, trecu, îmbrăcat în rasa monahală neagră peste dulama albă, prin uşile cele încuiate de vremuri ale Podului lui Apollodor şi porni în căutarea fraţilor săi - oi pierdute ale casei lui Israel -, risipite printre ruinele Episcopatelor daco-romane de Aquae, Horreum Margi, Viminacium şi Remesiana, până la Singidunum. Patriarhul daco-roman de la nordul Dunării, avându-şi ascuns engolpionul sub hlamida albă, iar aceasta sub rasa nea­gră, era călăuzit şi inspirat de Duhul Sfânt prin mijlocirea sfinţilor daco-romani, preotul Montanus şi soţia sa, Maxima, din Singidunum, Sfântul Niceta de Remesiana şi Sfântul Andrei ­Şaguna de la Vârşeţ şi Sibiu. Episcopul daco-roman din sudul Dunării îl aşteptă şi îl întâmpină pe Patriarhul său cu plecăciune la crucea de lemn de la Geanova-Aquae, ajungând apoi la Mănăstirea Sfânta Malainiţa de la Mălainiţa, ctitorie a părintelui său vicar. Credincioşii ortodocşi daco-romani, cu rădăcini în vechii tribali şi moesi, îi ieşiră înainte Patriarhului de la nordul Dunării, întâmpinându-l la bisericile lor ortodoxe româneşti din Gorneana, Brezonic şi Metoniţa, cu candele şi lumânări aprinse, ca într-o noapte de Înviere din câmpul plin cu oase omeneşti, din viziunea prorocului Iezechiel, avându-i în frunte pe părintele vicar al locului, pe părinţii protopopi, dimpreună cu preoţii şi păstorii lor localnici. Dar nici unul dintre preoţi şi credincioşi nu îndrăznea să-l întrebe pe cel care venea la ei, precum cei şapte apostoli pe Hristos cel Înviat şi arătat pe ţărmul Tiberiadei: „Cine eşti tu?”, ştiind că este Patriarhul (cf. Ioan 21, 12).

La cea dintâi vizită patriarhală la păstoriţii săi, în glas tainic de clopote şi în bătăile de toacă ale inimilor, Patriarhul îi binecuvântă, îi mirui şi le cuvântă, atât în catacomba Protopopiatului Daciei Ripensis, cât şi în catedrala mănăstirească şi arhierească de la Sfânta Malainiţa, precum şi în Centrul protopopesc al Bradului şi Lăpuşnei.

Pelerinajul pastoral al Patriarhului, însoţit şi călăuzit de chiriarhul locului, continuă a doua zi la bisericile româneşti din Protopopiatul de Horreum Margi şi împrejurimi, la bisericile din Isakova şi Bobova şi, trecând pe lângă Busur, a ajuns în cele din urmă la Dubocika, unde fu întâmpinat şi primit la fel, după ce mai întâi se întâlni în taină, în tăcere şi în rugăciune cu Patriarhul de Singidunum la sediul protopopesc de Horreum Margi. Toate cele douăsprezece bisericuţe daco-romane sud-dunărene i se părură Patriarhului precum „Anastasia” Sfântului Grigorie Teologul din Constantinopol, „pline de har şi de adevăr”. Atunci îi răsări în minte episcopului locului gândul: este bine ca uneori ochii preoţilor şi ai credincioşilor dintr-o eparhie „să fie ţinuţi ca să nu-l cunoască” (cf. Luca 24, 16).

Apropiindu-se de Dunăre, Patriarhul îşi lepădă rasa neagră în valuri şi păşind pe aceasta, precum Sfântul Nicodim altădată, îşi arătă hlamida albă de Patriarh, în toată strălucirea engolpionului său, primit în dar de la Sfântul Apostol Andrei, într-o noapte tainică de rugăciune singuratică în Catedrala Mântuirii Neamului. După ce îl binecuvântă şi îl îmbrăţişă pe Episcopul daco-roman al locului, Patriarhul se despărţi de acesta, de preoţi şi de credincioşi, încredinţându-i pe toţi rugăciunilor ocrotitoare şi mijlocitoare ale Maicii Domnului şi ale tuturor sfinţilor daco-romani, dar mai ales ale sfântului proroc aruncat în groapa cu lei, al cărui nume îl poartă atât Patriarhul, cât şi Episcopul, cu deosebirea unui epsilon şi a unei iota. Săvârşind frângerea pâinii pe ţărmul de Emaus al Dunării, la capătul drumului de şaizeci de stadii, îndată li s-au deschis ochii lor şi l-au cunoscut, dar el s-a făcut nevăzut de lângă dânşii, trecând dincolo de bătrânul Danubius (cf. Luca 24, 31).

(Vârşeţ, ­15 octombrie 2020)

De aceea, în Anul omagial al pastoraţiei românilor din diaspora - iar românii din Serbia făcând parte din diaspora istorică, ca şi graniţă vie a poporului român -, nădăjduim în binecuvântarea lui Dumnezeu, sub aripile Căruia ne adăpostim (cf. Rut 2-12), rugându-ne stăruitor Mântuitorului Hristos: „Întinde-Ţi aripa Ta peste roaba Ta” - smerita Episcopie a Daciei Felix de la Vârşeţ.