Intrarea în Templu a Născătoarei de Dumnezeu

Arhitectura templului este cea care structurează şi articulează icoana Prezentării la Templu a Fecioarei, fiind deopotrivă fundal al acţiunii şi cadru al relaţiei dintre personajele prezente acolo, la taina „celei care a sfinţit toate cu intrarea ei“. 

 

Naşterea şi copilăria Maicii Domnului nu sunt descrise în cărţile Noului Testament, date despre viaţa Fecioarei dinaintea momentului Bunei Vestiri găsim în scrierea, datând din secolul al II-lea, numită „Protoevanghelia lui Iacob“. Naraţiunea plină de detalii a acestui text apocrif a fost asimilată în Tradiţia Bisericii; texte patristice şi scrieri omiletice, care au contribuit treptat la conturarea unei mariologii, s-au folosit de aceste relatări timpurii, oferind suport literar şi pentru iconografia Intrării în Templu a Fecioarei. Din aceste prime surse literare aflăm că Ioachim şi Ana, primind la bătrâneţe darul naşterii de prunci, hotărăsc ca atunci când fiica lor va avea trei ani să o aducă la Templu, închinând-o lui Dumnezeu în semn de mulţumire. Fecioara va rămâne acolo până la vârsta de 12 ani, pregătindu-se pentru ziua în care planul lui Dumnezeu se va împlini şi ea va deveni templu al Duhului Sfânt. 

Deşi textele care vorbesc despre aducerea la Templu a copilei de trei ani sunt timpurii, praznicul apare târziu în cult, nu înainte de secolul al VI-lea. Pentru această datare avem o mărturie potrivit căreia la 20 noiembrie 543 se sfinţea la Ierusalim biserica cea nouă a Născătoarei de Dumnezeu, o bazilică impunătoare ridicată de împăratul Justinian, şi tot atunci se săvârşea acolo slujba de Priveghere pentru un nou praznic al Maicii Domnului: Intrarea în Templu. Aşadar, sărbătoarea îşi are originea în Ierusalim, oficializarea ei se petrece însă mai târziu: o întâlnim în secolul al X-lea amintită în Tipiconul Marii Biserici şi în Menologiul Împăratului Vasile al II-lea. Mai ştim că Andrei Criteanul lua parte la această sărbătoare la Ierusalim (sec. VII) şi ni s-au păstrat omilii din secolele VIII-IX, pe care patriarhii Gherman şi Tarasie ai Constantinopolului le închină praznicului. Celebrarea sa în întreg Răsăritul creştin se răspândeşte abia după încetarea crizei iconoclaste, când cinstirea Născătoarei de Dumnezeu capătă o nouă amploare. În Apus nu a avut niciodată importanţa pe care o are în viaţa liturgică a Bisericii Răsăritului, unde face parte din praznicele mari închinate Maicii Domnului, praznic premergător Naşterii Mântuitorului. 

Un grup de artefacte ajunse până la noi ne dau posibilitatea să datăm primele reprezentări figurative ale Intrării în Templu a Născătoarei de Dumnezeu în jurul secolului al V-lea; este vorba de o serie de fildeşuri, originare din zona Rinului, cunoscute ca Warden Casket, repectiv „Book-cover of Milan Cathedral“, fiecare dintre acestea, caseta şi ferecătura, includ în decorul lor mai multe scene din viaţa Mântuitorului şi a Maicii Sale, între care şi Intrarea în Templu a Fecioarei. 

 

Acest fapt dovedeşte anterioritatea imaginii (sec. V) în raport cu instaurarea sărbătorii şi comemorarea sa liturgică (sigur, potrivit surselor, sec. VII-IX), ceea ce arată că suportul literar a avut un rol important şi a pătruns în evlavia creştinilor încă înainte de a se oficializa în Biserică praznicul. De altfel, din secolul al VII-lea (c. 615 după unii autori, 656 după alţii) datează şi un important text, deopotrivă devoţional şi dogmatic, „Viaţa Maicii Domnului“, scriere atribuită Sfântului Maxim Mărturisitorul, în care numeroase pagini sunt dedicate copilăriei şi vieţii Fecioarei la Templu. Desigur, inversarea raportului cult-imagine poate fi explicată şi prin aceea că scena aducerii la templu este un detaliu din iconografia mai amplă dedicată Fecioarei. Dincolo de aceste precizări, care ţin de arheologia imaginii şi a praznicului, cert este că în Răsărit reprezentarea Intrării în Templu a Născătoarei de Dumnezeu se răspândeşte post-iconoclasm; din secolele X-XI întâlnim tema în frescă şi icoane, ciclurile închinate Maicii Domnului devenind din ce în ce mai dezvoltate. 

Icoana o înfăţişează pe Fecioara Maria, urmată de părinţii săi şi însoţită de un cortegiu de fecioare cu făclii aprinse, îndreptându-se spre intrarea în Templu, unde o aşteaptă Profetul Zaharia, aşezat pe prima treaptă a scării ce duce către Sfânta Sfintelor. Maria, cu mâinile întinse către Zaharia, semn al deplinei sale dăruiri, se pregăteşte să urce treptele. Pe copilă o vedem din nou sus, aşezată pe cea mai înaltă treaptă, sub un baldachin, şi un înger vine să îi slujească. Amănuntul este menţionat în Evanghelia lui Pseudo-Matei, unde apar şi detalii despre şederea ei acolo: „De la ceasul al nouălea începea din nou să se roage şi nu înceta până când nu «îi apărea îngerul Domnului, din mâna căruia primea mâncarea»“. Sfântul Maxim Mărturisitorul dând semnificaţii teologice relatării apocrife spune că „sporirea cu cugetul îi era mai adâncă, pentru că hrana sa venea din cer şi o primea din mâna arhanghelului. Şi odată cu creşterea trupului, sporea şi rânduiala în cunoaşterea minţii“. Aşadar, Fecioara apare de două ori în icoană, şi de fiecare dată este reprezentată ca o copilă, de statură mică (pentru a sugera faptul că are trei ani), fără a avea însă ceva copilăresc în atitudinea hotărâtă şi matură, fapt întărit şi de îmbrăcămintea ei, aceeaşi ca în toată iconografia Născătoarei. Nu are nici o teamă în faţa preotului şi se îndreaptă cu fermitate spre Zaharia, care fie o cuprinde cu braţele, fie o binecuvântează, fie are mâinile deschise, întâmpinând-o. Gestul lui trebuie să traducă în imagini bucuria pe care o simte când rosteşte, potrivit imnografiei, „că am cunoscut şi am crezut, că iată mântuirea lui Israil va veni arătat, şi se va naşte din tine Dumnezeu Cuvântul“. 

 

Compoziţia, în afara detaliilor narative specifice pe care le întâlnim în text, reia schema icoanei Întâmpinării Domnului, cu preotul care primeşte în braţele sale Pruncul adus la Templu de către părinţi. Templul iudeilor e pictat asemenea unei bazilici bizantine, uneori cu cruci şi cupole, iconarul gândind şi pictând scena în cadrele artei creştine. Interiorul şi exteriorul clădirii sunt văzute simultan; o tehnică compoziţională întâlnită în icoana bizantină, folosită deopotrivă la Întâmpinarea Domnului sau la Naşterea Maicii Domnului. 

 

Gaetano Pasarelli („Icônes des grandes fêtes byzantines“, Paris, 2005) identifică două modalităţi de reprezentare a temei. Una, pe care o numeşte grecească, permite vederea completă a Sfintei Sfintelor, locul de unde iese Zaharia şi spre care se îndreaptă Fecioara fiind inclus în cadrul icoanei. Se poate vedea chiar altarul, locul unde intra doar arhiereul, pentru că perdeaua, atunci când e pictată, e uşor ridicată, lăsând vizibil spaţiul sacru. A doua modalitate, pe care o numeşte slavă, nu ne permite să vedem interiorul sanctuarului, doar porţile sau o perdea aflate în spatele profetului Zaharia sugerează privitorului că acolo este intrarea. Sfânta Sfintelor rămâne un spaţiu inaccesibil, o situaţie similară celei din bisericile Răsăritului, mai cu seamă după secolele XVI-XVII, când dezvoltarea iconostasului a oprit accesul privirii către altar, spaţiu rezervat exclusiv clericilor. În acest tip de reprezentare, scena cu Fecioara hrănită de înger lipseşte sau, dacă e prezentă, Maria nu stă pe tron. 

 

Tinerele cu făclii aprinse sunt, potrivit scrierilor omiletice, simbol al virtuţilor pe care Fecioara le întrupează în mod desăvârşit. Sunt singurele reprezentate fără aureole, au capul descoperit, iar veşmintele lor sunt diferite de cele ale Născătoarei de Dumnezeu sau ale Sfintei şi Dreptei Ana. 

 

Templul este tema centrală a icoanei, după cum este motivul central al imnografiei praznicului şi al tâlcuirilor omiletice: Fecioara şi templul se identifică. Maria trăieşte în interiorul Templului pregătindu-se pentru a deveni ea însăşi templu fără prihană al Fiului lui Dumnezeu. Şi de aceea arhitectura templului este cea care structurează şi articulează icoana, fiind deopotrivă fundal al acţiunii şi cadru al relaţiei dintre personajele prezente acolo la taina „celei care a sfinţit toate cu intrarea ei“.