Ion I.C. Brătianu și regina Maria, ambasadori în lupta pentru recunoașterea României Mari

Despre regina Maria s-a vorbit mult în contextul Centenarului Marelui Război și al Marii Uniri celebrat anul trecut. Retorica oficialilor statului român și discursul istoriografiei românești au evidențiat atunci rolul excepțional al reginei, probabil cea mai mare personalitate feminină a istoriei noastre din secolul XX, în anii Primului Război Mondial. Maria a știut să se dezvăluie în fața contemporaneității sale cu delicatețea femeii, cu durerea mamei care își pierduse un copil, dar și cu forța și încrederea în cauza națională pentru care a militat. Faptele ei din anii 1916-1918 aveau să fie întregite de un veritabil turneu diplomatic, întreprins în anul 1919 la Londra și Paris. 

Au rămas celebre în epocă vorbele reginei Maria, pe care i le-a spus lui Alexandru Averescu într-un moment de cumpănă, când totul părea pierdut pentru români: „Generale, nu ai cum să mă înţelegi! Eu sunt englezoaică, iar englezii nu sunt obişnuiţi să piardă”. Și alături de ea au mai fost și alții care au crezut în victorie. Memorabile sunt, în acest sens, cuvintele Mitropolitului Pimen, rostite în februarie 1917: „Aveți curajul faptelor voastre celor bune și prin ajutorul celui Atotputernic și vitejia armatei, în curând vom vedea țara noastră desrobită, poporul liniștit și nea­mul întregit”. Faptele reginei din anii 1916-1918 aveau să fie întregite de un veritabil turneu diplomatic, întreprins în anul 1919, la Londra și Paris, pentru a susține cauza națională într-un moment delicat pentru țara noastră, și anume acela al recu­noașterii Marii Uniri în cadrul Conferinței de Pace de la Paris.

România la Conferința de Pace de la Paris

În 1939, istoricul Gheorghe Brătianu publica o lucrare intitulată „Acțiunea politică și militară a României în 1919” în care a prezentat faptele și atitudinea tatălui său, Ion I.C. Brătianu, în cadrul Conferinței de Pace de la Paris (1919-1920). Sigur e o carte scrisă cumva din perspectiva unui partizanat, dar, dincolo de acest fapt, lucrarea are meritul de a lămuri câteva din aspectele care atunci, în 1919, nu aveau prea multe explicații. Spre exemplu, atitudinea ostilă a puterilor Antantei față de România în 1919 a venit inițial din partea Angliei. Aceasta considera că tratatul încheiat cu România în 1916 era anulat de Pacea de la Buftea-București din 1918 și numai opoziția Franței și Italiei a făcut ca țara noastră să-și mențină statutul de aliat. „Gene­rațiile viitoare își vor închipui că oameni mai fericiți ca noi, a doua zi după victorie, n-au putut fi, pe când în realitate niciodată n-au fost răspunderile mai mari și sarcina mai grea”, avea să descrie Brătianu, în februarie 1919, postura în care se afla.

Pentru România, situația era dificilă, ne spune George Brătianu, cu atât mai mult cu cât petrolul românesc trezise interesul Franței, Angliei și SUA. Acestea condiționau acordarea de împrumuturi și atitudinea lor față de pretențiile guvernului român, în funcție de satisfacerea acestor doleanțe. În iunie 1919, și Take Ionescu întărea această stare de fapt: „Va veni ceasul când se va dovedi că, în atmosfera grea ce domnește asupra României, sunt și câteva emanații de petrol”. 

Pe lista subiectelor delicate se mai aflau drepturile pentru minorități, pentru evrei, dar și limitarea numărului soldaților. La această din urmă problemă, Brătianu avea să le răspundă celor „Patru Mari”: „Spre Ungaria și spre Rusia, România este în război declarat cu două guverne care nu țin seama de nici o hotărâre a Conferinței. Înainte de a dezarma jandarmii, trebuie dezarmați bandiții. Cine face aceasta, la Pesta și la Moscova?” 

O altă fațetă nevăzută, dar știută, a diplomației conferinței a fost aceea că, paradoxal, persuasiunea unor diplomați maghiari, bulgari ori a foștilor diplo­mați ai Rusiei țariste a găsit mai mult ecou și bunăvoință în cercurile decidente ale marilor puteri. Această situație avea să ia o turnură favorabilă nouă și să arate adevărata față a stării de fapt din estul Europei, abia în vara lui 1919, în momentul în care aliații au realizat că bolșe­vis­mul de la Budapesta era incompatibil cu valorile și cu principiile lor. 
Toate aceste asperități ale raporturilor dintre aliați și România aveau într-un final să conducă la demisia lui Brătianu din fruntea guvernului, iar înlocuitorul său, Alexandru Vaida-Voievod, avea să se dovedească a fi mai flexibil în fața unora dintre prevederi. A mai contat și faptul că, în lunile martie și aprilie ale anului 1919, la sugestia lui Brătianu făcută regelui Ferdinand, avea să intre pe scena relațiilor internaționale regina Maria.

„Astfel a vorbit regina României”

La începutul lunii martie 1919, însoțită de principesele Mărioara și Elisabeta, regina Maria părăsea țara cu trenul regal, iar pretextul călătoriei era acela al vizitării fiului său, Nicolae, aflat în Anglia la studii. Vizita aceasta a reginei se anunța a fi un eveniment cu rezo­nanțe mondene, iar presa franceză și cea interna­țională erau nerăbdătoare să „exploateze” ima­ginea Mariei, căci, după ani de război, publicul avea nevoie de povești frumoase. În plus, regina României se bucura de o imagine pozitivă în țările Antantei, unde atitudinea sa îndârjită în favoarea rezis­tenței îi crease o aură eroică. Mai mult, era oarecum ieșit din comun ca o regină să călătorească singură și să-și asume întâlniri cu pri­mul-mi­nistru al unei Franțe republicane. 

Din aceste considerente, marile ziare au declanșat o veritabilă luptă pentru a-i smulge reginei declarații, a-i lua interviuri și au pus la cale stratageme ingenioase pentru a obține exclusivități. Un astfel de exemplu este cel al lui Sidonie-Gabrielle Colette (1873 -1954), șefa secției literare a cotidianului „Le Matin”, o prestigioasă jurnalistă și scriitoare franceză. Pe 6 martie, Colette s-a urcat în trenul regal, dintr-o gară aflată la mare distanță de Paris, reușind să păcălească vigilența agenților poliției franceze, cărora le-a spus că merge să ofere doar un simplu buchet de flori reginei. Urcată în tren, Colette a obținut un interviu în exclusivitate pentru cei un milion de cititori ai ziarului său. Un buchet simplu, dar superb de flori, câteva amabilități și discuția decurge firesc: „O regină a cărților, a lumii literelor, care permanent vorbește cu pasiune de țara sa și de poporul său deosebit. O regină mândră, care a ținut capul sus în fața umilințelor la care au încercat să o supună invadatorii germani”, scrie ziarista, redând cuvintele reginei: „Eu eram ca un fel de drapel pentru țara mea”. Regina a continuat: „Am fost cum se spune o încurajatoare, am fost cea care a dat curaj, am fost prezentă peste tot...” Și cum vă va iubi Parisul, doamnă! îi spune Colette, intuind că personalitatea Mariei va fi o surpriză și o încântare pentru public. 

Sosită la Paris, regina avea să declare „am venit să dau un chip României”. Și așa a și fost. Întâlnirile sale cu președintele Franței, Raymond Poincare, cu premierul G. Clemenceau, dar și cu regele Angliei aveau să mai îndulcească asprimea Franței și Angliei în raport cu România, iar conjunctura internațională avea să redevină favorabilă pentru noi. 

Revenită în țară, regina a convocat la Palatul Cotroceni zia­riștii marilor cotidiene românești și avea să dovedească, din nou, că faima sa interna­țională și abilitățile sale diplomatice nu erau lipsite de conținut. În fața ziariștilor avea să rezume misiunea diplomatică efectuată și apoi să exclame: „Regină? Cu ce sunt eu altceva mai mult decât prima slujitoare a țării mele?” 

Un reporter al ziarului „Adevărul” rezuma întâlnirea presei cu regina astfel: „Erau printre ziariștii invitați la Palat și câțiva cu credințe republicane. Unul dintre aceștia făcea la ieșire următoarea reflexie: Această femeie, chiar într-o republică de se năștea, trebuia să devie regină. Norocul țărei noastre s-a afirmat și atunci când în loc de regină a Angliei și împărăteasă a Indiilor, ființa aceasta excepțională și desăvârșit superioară a devenit regina României.”