Biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe“ din cartierul Fanar al oraşului Istanbul (Turcia) este cea de-a cincea catedrală a Patriarhiei Ecumenice, începând din anul 1601.
De-a lungul anilor, patriarhi ecumenici, dregători greci şi români au păstrat, au restaurat şi au înfrumuseţat lăcaşul de cult în care astăzi slujeşte Sanctitatea Sa Bartolomeu, Arhiepiscop al Constantinopolului - Noua Romă şi Patriarh Ecumenic.
Anterior, biserica aparţinea unei mănăstiri ortodoxe de maici. Patriarhul ecumenic Matei al II-lea (1598-1601) a mutat comunitatea în altă locaţie, transformând aşezământul în mănăstire de călugări şi centru al ortodoxiei. A urmat o serie de restaurări, dintre care prima este atestată într-o scrisoare a patriarhului ecumenic Rafael al II-lea (1603-1608), din care reiese că „multe camere au fost renovate acolo pentru acomodarea tuturor“. O a doua restaurare datează din anul 1614, din timpul patriarhului ecumenic Timotei al II-lea (1612-1620), după cum reiese din inscripţia de pe faţada bisericii de deasupra uşii principale, conform căreia a fost extinsă „Biserica «Sfântul Gheorghe», iniţial foarte mică, modestă şi săracă“. Reparaţii generale s-au făcut şi în cea de-a treia păstorire a patriarhului Calinic al II-lea (1694-1702), când biserica era „dărăpănată de vârstă“, iar zidurile şi acoperişul se prăbuşeau.
La începutul secolului al XVIII-lea, clădirile Patriarhiei Ecumenice au fost distruse de un incendiu: „Întregul Fanar şi Petricapi şi apoi marea biserică şi casele patriarhale şi toate clădirile din apropierea Patriarhiei au fost arse din temelii“. În anul 1720, Biserica „Sfântul Gheorghe“ din Fanar a fost reconstruită din temelii de patriarhul ecumenic Ieremia al III-lea (1716-1726), care nota într-o scrisoare din 26 august adresată mitropolitului Neofit de Arta: „Din mila şi cu voia lui Dumnezeu Cel Atotbun, dregătorii, Dumnezeu să le dăruiască viaţă lungă, au fost mişcaţi şi ne-au acordat permisiunea să reconstruim din temelii sfânta biserică a tronului nostru patriarhal ecumenic şi aşa am început această construcţie cu ajutorul lui Dumnezeu“. Într-o altă scrisoare, adresată domnitorilor principatelor de peste Dunăre - Ţara Românească şi Moldova -, acelaşi patriarh nota: „Înălţimea Voastră probabil a aflat şi cunoaşte că, din mila lui Dumnezeu, biserica patriarhală şi clădirile din jur sunt reconstruite din temelii“. Scopul scrisorii patriarhului Ieremia al III-lea era de a obţine ajutor financiar pentru a acoperi cheltuielile măreţului proiect de reconstruire a Patriarhiei Ecumenice. Putem identifica în adresanţii acestor scrisori pe Nicolae Mavrocordat, domnul Ţării Româneşti (1719-1730), şi pe Mihai Racoviţă (1715-1726), domnul Moldovei. Imediat ce reconstrucţia bisericii a fost încheiată, acoperişul s-a prăbuşit din cauză că era boltit, drept care s-a refăcut în forma în care se păstrează până în prezent. Tot în 1720 s-au adăugat şi clădirile anexe, casa arhonţilor fiind cumpărată pentru a servi drept Reşedinţă patriarhală. Restaurarea a continuat în timpul patriarhului Paisie al II-lea, probabil în cea de-a treia păstorire (1744-1748), dată fiind inscripţionarea anului 1746 pe majoritatea icoanelor împărăteşti de pe catapeteasmă.
O inscripţie aflată pe pragul de sus al uşii de sud a pronaosului sculptează în veşnicie marea lucrare de reconstrucţie a bisericii patriarhale sub Ieremia al III-lea, amintind sprijinul substanţial al unui Constantin cu funcţia de capuchehaie (reprezentant al domnitorilor români la Poarta Otomană, n.r.). O a doua inscripţie, de dimensiuni mai mici, la interiorul uşii principale, îl aminteşte din nou: „Pomeneşte, Doamne, pe robul Tău Constantin, capuchehaie a Moldo-Vlahiei, cu cheltuiala căruia această intrare s-a construit în anul 1720“.
O altă încercare a bisericii a avut loc în anul 1738, când întregul ansamblu a fost afectat de incendiu. Abia după şase decenii au fost demarate lucrările de restaurare, în anul 1797, în timpul primei păstoriri a patriarhului ecumenic Grigorie al V-lea. În anul 1798, pentru prima oară au fost adăugate două Sfinte Mese, una în diaconiconul din partea sudică şi cealaltă în încăperea dinspre nord, transformându-le în paraclise închinate Sfintei Muceniţe Eufimia şi Sfinţilor Trei Ierarhi.
Sub patriarhatul lui Grigorie al VI-lea (1835-1840), catedrala a suferit importante modificări, acoperişul fiind înălţat la forma în care se păstrează până în prezent, notându-se că până atunci biserica era „mică, joasă şi întunecată“. Ancadramentul din marmură ce împodobeşte uşa masivă asigură o intrare monumentală din pridvor şi păstrează o inscripţie în limba greacă veche, în stil homeric, lăudând frumuseţea bisericii renovate în anul 1836.
Patriarhul Ioachim al III-lea (1878-1884, 1901-1912) a întreprins acţiuni de restaurare a lăcaşului de cult pe întreaga perioadă a păstoririi sale. Pardoseala din marmură a fost înlocuită, tronul arhieresc şi ramele icoanelor au fost recondiţionate, sfintele odoare păstrate în biserică au fost depuse în racle din marmură, iar tezaurul eclesiastic a fost îmbogăţit cu sfinte vase şi veşminte, cu sprijinul credincioşilor.
Tezaurul spiritual şi patrimonial al catedralei
Catedrala patriarhală „Sfântul Gheorghe“ din Fanar are planul unei bazilici cu trei abside semicirculare în partea de răsărit şi un pronaos transversal în partea de apus. În pronaos se regăsesc icoana Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, ocrotitor al lăcaşului, şi icoana Sfântului Prooroc Ilie îmbrăcat în blană, pentru pomenirea breslei negustorilor blănari care au sprijinit introducerea sistemului de apă în cartierul constantinopolitan Fanar. Naosul este împărţit în trei spaţii prin două rânduri de coloane de-a lungul cărora se află strane înalte din lemn de abanos.
Iconostasul, de mari dimensiuni, lucrat din lemn sculptat aurit, desparte altarul de naos. Uşile împărăteşti sunt împodobite cu vulturul bicefal, însemn heraldic bizantin al Patriarhiei Ecumenice. Lângă icoana împărătească a Mântuitorului sunt icoanele Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul şi Sfinţilor Mucenici Gheorghe şi Dimitrie. Alături de icoana împărătească a Maicii Domnului având în jur arborele lui Iesei, se află icoana Sfântului Mucenic Gheorghe reprezentat ecvestru, a Sfântului Ierarh Nicolae, a Maicii Domnului alături de Proorocii Vechiului Testament şi a Sfinţilor Trei Ierarhi.
Pe peretele sudic se găsesc icoane ale Sfântului Ioan Botezătorul lucrată în mozaic, a Sfântului Ierarh Spiridon, Coborârea la iad şi a Sfântului Ierarh Nicolae, precum şi o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului („Pammakaristos“). Peretele nordic adăposteşte icoana Sfântului Haralambie, a Sfinţilor Ioan Teologul şi Prohor, a Sfântului Mina reprezentat ecvestru şi o icoană ferecată a Maicii Domnului „Phaneromene“ din Cyzic.
Din tezaurul Catedralei patriarhale „Sfântul Gheorghe“ din Fanar fac parte moaşte de sfinţi şi o bucată din coloana de care Mântuitorul Iisus Hristos a fost legat pentru a fi biciuit de soldaţii romani în timpul Sfintelor Sale Pătimiri, înainte de Răstignire, obiect adus la Constantinopol de la Locurile Sfinte de Sfânta Împărăteasă Elena. Spre venerarea credincioşilor sunt depuse raclele ce adăpostesc moaşte ale Sfintei Împărătese Teofana, ale Sfintei Solomoni şi ale Sfintei Muceniţe Eufimia. Tot în Catedrala Patriarhiei Ecumenice sunt păstrate şi raclele cu moaştele Sfinţilor Ierarhi Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, readuse la Constantinopol şi depuse cu mare cinste, după o pribegie de 800 de ani la Roma, în noiembrie 2004.
În partea dreaptă a naosului se află monumentalul tron patriarhal, înalt de 4 metri şi realizat din lemn de nuc, încrustat cu fildeş şi sidef, modelat în formă de viţă-de-vie, danie a patriarhului Ieremia al II-lea datând din anul 1577. De-a dreapta se află tronul marelui protosinghel, care oficiază Sfânta Liturghie în absenţa patriarhului ecumenic, iar de-a stânga tronurile ierarhilor Sfântului Sinod. În partea stângă se păstrează încă tronurile pe care şedeau domnitorii Ţării Româneşti şi ai Moldovei, ale căror binefaceri sunt preabinecunoscute de-a lungul istoriei Patriarhiei Ecumenice, fiind ocupate acum de înalţi prelaţi sau demnitari prezenţi la sfintele slujbe.
