Istoria celei mai vechi sărbători creştine

Crăciunul este în creştinism un moment sfânt, care ne inundă sufletele cu bucuria naşterii lui Iisus Hristos. Evenimentul unic în istorie a transformat, de-a lungul timpului, manifestări şi tradiţii păgâne într-unul dintre cele mai frumoase şi mai pline de semnificaţii duhovniceşti momente din timpul anului.

Naşterea lui Hristos este cea mai veche sărbătoare a creştinismului. Mărturie în acest sens stă „Jurnalul de călătorie“ al pelerinei Egeria, în care aflăm cum se ţinea această sărbătoare la Betleem şi Ierusalim în jurul anului 385. Iniţial, sărbătoarea bucuriei venirii pe pământ a Mântuitorului, Dumnezeu-Fiul, era unită cu sărbătoarea Botezului din râul Iordan, evenimentele fiind comemorate la 6 ianuarie, sub numele de Epifania Domnului. Mai târziu, la sfârşitul secolului al IV-lea, sărbătorile au fost separate, Crăciunul fiind ţinut la 25 decembrie, pentru a şterge definitiv din memoria colectivă a creştinilor vechea sărbătoare păgână a Soarelui, ţinută la această dată.

A doua „creare a lumii“

Propunerea datei de 25 decembrie a fost făcută pentru prima oară mult mai devreme. Mărturiile documentare arată că Sextus Julius Africanus, un creştin din secolul al III-lea, este primul care alege în 221 această dată pentru naşterea lui Iisus. Se urmărea prin aceasta ca momentul împlinirii făgăduinţei divine de a mântui neamul omenesc prin Mesia, bucuria Naşterii Sale, minunile şi toate celelalte evenimente care au însoţit-o să fie cinstite de credincioşi în mod firesc într-o singură sărbătoare. Apoi, creştinii secolului al III-lea credeau că creaţia lumii a avut loc la echinocţiul de primăvară, pe atunci plasat pe 25 martie. Prin urmare, noua creaţie prin „întruparea lui Hristos“ trebuia, în viziunea lor, să aibă loc tot pe 25 martie, moment de la care numărându-se 9 luni se obţinea data de 25 decembrie. Cu toate acestea, s-a preferat data de 6 ianuarie până la sfârşitul secolului al IV-lea.

De ce 6 ianuarie şi 25 decembrie

Evangheliile nu ne oferă informaţii referitoare la data naşterii lui Hristos. Alegerea acestor date, de 6 ianuarie sau 25 decembrie, are o motivaţie practică. Istoricul Edward Gibbon consideră că s-au ales aceste date pentru a încuraja răspândirea creştinismului. La aceste date se ţineau mari sărbători păgâne, precum Saturnaliile, în majoritatea provinciilor romane. De aceea, înlocuirea lor cu sărbători creştine, ca Naşterea şi Botezul Domnului, asigura o implementare a creştinismului în tradiţia unor popoare marcate de manifestările păgâne din preajma zilelor unor zei. Chiar şi în lumea germanică sau orientală se celebrau în această perioadă naşteri de zei, astfel încât trecerea la cinstirea naşterii adevăratului Dumnezeu era mult uşurată.

Prima „naştere“ cinstită în creştinism

Alegerea acestor date nu a scăpat de critici. Acestea erau amplificate de motivaţia conform căreia în creştinism, pe baza actelor martirice din primele secole creştine, un sfânt este sărbătorit la data morţii sale, momentul „naşterii în Hristos“. Celebrarea naşterii unei personalităţi era considerată un obicei păgân, criticat de Sfinţii Părinţi ai primelor două secole creştine. De aceea existau voci care criticau sărbătoarea naşterii lui Hristos din Fecioara Maria, mai ales în preajma acestor sărbători păgâne. Unii dintre ei comentau sarcastic veselia şi fastul care însoţeau sărbătoarea, considerându-le reminiscenţe ale păgânismului. Cu toate acestea, sărbătoarea a căpătat valenţe duhovniceşti, de-a lungul timpului devenind unul dintre marile praznice împărăteşti.

Originile termenului „Crăciun“

Mulţi cercetători, amintind aici pe Vasile Pârvan, Nicolae Drăganu sau Pericle Papahagi, spun că termenul „Crăciun“ are ca origini latinescul „calatio“, cuvânt care la romani desemna convocarea poporului de preoţii păgâni în fiecare zi de întâi a lunii pentru anunţarea sărbătorilor din luna respectivă. Alţi cercetători precum Aron şi Ovid Densuşianu, Al Rosetti sau Al. Graur consideră că termenul derivă din etimonul „creatio“ şi arată ziua creării sau a facerii lui Iisus. Pericolul de a cădea în arianism, luând în considerare a doua teorie, a determinat înlocuirea termenului popular „Crăciun“ cu „Sărbătoarea Născutului“, tocmai pentru a arăta că Hristos Cel veşnic născut din Tatăl S-a născut ca om din Fecioara Maria. Termenul este întâlnit în „Evanghelia învăţătoare“ din 1642 şi în „Cazania“ lui Varlaam din 1643. De la „creatio“ se consideră că au derivat şi ceilalţi termeni din alte limbi: „Noel“, „Natale“, „Navidad“, „Nativity“. Alţi termeni latini propuşi de lingvişti, fără prea mult succes, însă, au fost „carnationem“, „crastinum“ şi „Christi ieiunium“.

▲ Sărbători păgâne asemănătoare Crăciunului

În lumea romană, germanică şi orientală se celebrau diverse date de naştere ale unor zei. Povestea unui zeu salvator născut din fecioară şi cinstit pe 6 ianuarie sau 25 decembrie era întâlnită la cele mai multe culte păgâne ale primelor secole creştine. Astfel, pe 6 ianuarie, data solstiţiului egiptean, era celebrată revărsarea apelor Nilului şi, în „cultele misterelor“ locale, naşterea „eonului“ din fecioară. Scriitorul creştin Epifaniu, redă într-o lucrare ritul celebrărilor din 6 ianuarie şi semnificaţia acestuia la egipteni şi la arabii „Petra“-ei (Eleusa, unde se serba naşterea pruncului-zeu Dusares din fecioară). Alt scriitor creştin, Ipolit, descrie cum la Eleusis, în Grecia, se celebra tot atunci sărbătoarea misterelor, când ierofantul exclama la naşterea pruncului sacru: „Fecioara care era grea a conceput şi a născut un fiu!“. Tot pe 6 ianuarie, grecii sărbătoreau naşterea zeului Dionisie, zeul care transforma apa în vin.

Ziua Soarelui neînvins

Pe 25 decembrie, la Roma se celebra una dintre cele mai populare sărbători păgâne: naşterea Soarelui neînvins - Dies Solis Invicti Nati, Deus Sol Invictus, ca simbol al renaşterii soarelui şi alungării iernii. După ce creştinii au separat Crăciunul de Bobotează, optând pentru data de 25 decembrie, scriitorii creştini au făcut frecvente legături între renaşterea Soarelui şi naşterea lui Hristos, folosindu-se de similitudini pentru a încreştina păgânii. Triburile nord-europene sau germanice celebrau şi ei, la aceeaşi dată, „Iule“, pentru a comemora „renaşterea soarelui dătător de lumină şi căldură“. Chiar şi reprezentările numismatice romane ale lui „Sol invictus“ prezintă un chip cu o coroană de raze, asemănătoare reprezentărilor lui Iisus cu o coroană de spini.

Naşterea zeului Mitra

Unul dintre zeii cei mai populari la Roma în perioada în care creştinismul era în plină ascensiune, şi anume zeul Mitra, era cinstit şi el pe 25 decembrie, ziua sa de naştere. Mitra era un zeu persan al cărui cult şi rit era şi foarte asemănător creştinismului, aşa cum constata scriitorul creştin Iustin Martirul în „Apologia“ sa prin secolul al II-lea şi aşa cum a remarcat mai târziu şi Tertulian la debutul secolului III, în „De praescritione haereticorum“. Pe la mijlocul secolului al III-lea, Sfântul Ciprian de Cartagina exclama: „Oh, ce magică lucrare a Providenţei că ziua în care Soarele s-a născut … Hristos şi el se naşte“.