Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Istoria unei clădiri „de un lux nebun” la vremea sa

Istoria unei clădiri „de un lux nebun” la vremea sa

Galerie foto (9) Galerie foto (9) Documentar
Un articol de: Daniela Șontică - 30 Iul, 2020

Cine n-a admirat, plimbându-se pe Calea ­Victoriei din Bucureşti, monumentala clădire a Muzeului Naţional de Istorie a României? O construcţie reprezentativă pentru Capitală, construită la început de secol XX şi care a avut altă destinaţie iniţială, de unde şi ­vechiul său nume, Palatul Poştelor şi Telegrafului. Să răsfoim împreună câteva file de istorie care vorbesc despre edificiul proiectat de arhitectul Alexandru Săvulescu.

În jurul anului 1890, capitala ţării trecea prin mari transformări, pe de o parte, cerute de dezvoltarea firească a traiului, pe de altă parte, de dorinţa de a avea infrastructură şi instituţii moderne, europene. Domeniul poştei şi telegrafului era în plină ascensiune. Volumul de corespondență crescuse uimitor în urmă cu câteva decenii, iar persoanele particulare primiseră dreptul de a apela la serviciile oferite de stat: scrisori, colete, mandate, servicii de telegrafiere, iar mai pe urmă, şi de telefonie. În acele condiţii, Direcția Telegrafelor și Poștelor, condusă de Mihai Suţu, solicita cu insistenţă un nou sediu administrativ central. Generalul George Manu, ministrul de interne de atunci, dispunea: „Să se facă un proiect de lege pentru construirea unui palat, care se va prezenta Corpurilor legiuitoare în sesiunea ce va urma. Locul pe care se va construi va fi același cu exproprieri până la bulevard și strada Academiei. Direcțiunea Poștelor va întocmi un program de încăperile necesare și se va ține un concurs pentru facerea planurilor”.

La 5 mai 1890, Consiliul de Miniștri a aprobat întocmirea proiectului de lege pentru „deschiderea creditului de trei milioane de lei necesar construirii unui Palat al Poștelor și Telegrafelor”. S-au avut în vedere două terenuri situate central: unul, în fața Grădinii Cișmigiu, și altul, între strada Stavropoleos, Calea Victoriei și Biserica „Sfântul Dumitru”. A fost ales cel de-al doilea teren, însă a picat guvernul, iar proiectul a rămas neaprobat.

La 17 iulie 1891, noul director al Poştelor, Augustin Orjan, punea din nou problema construirii localului Poștelor. Lascăr Catargiu, președintele Consiliului de Miniștri, i-a răspuns, cerându-i să întocmească un nou proiect pentru construirea Palatului Poștelor, iar acesta a fost înaintat la 27 octombrie 1891 către Ministerul de Interne. Dar lucrurile se mişcau greu şi atunci, astfel că abia la 29 mai 1892 Parlamentul a votat Legea pentru construirea Palatului Poștelor, ce prevedea: „Art. II. Se deschide, pe seama Ministerului de Interne, un credit de 3.000.000 care se va acoperi printr-o emisiune de rentă sau orice alt mijloc ce va găsi guvernul mai nimerit; Art. III. Acest credit va servi pentru plata terenurilor, pentru construcția localului, precum și pentru cheltuielile de supraveghere a construcțiunii”.

 În sfârşit, la 26 iulie 1892, Consiliul de Miniștri hotăra ca Palatul Poștelor să se clădească pe locul numit Piața Constantin Vodă, iar pentru întocmirea programului și a proiectului să se însărcineze un arhitect care, împreună cu o persoană cunoscătoare a serviciului poștal și telegrafic, să meargă în câteva mari oraşe europene pentru a studia arhitectura unor clădiri similare. A fost desemnat Alexandru Săvulescu, arhitectul Ministerului Cultelor, personalitate recunoscută în epocă pentru cunoştinţele şi talentul său în domeniu. Arhitectul şi noul director al Poştelor, Ernest Sturza, au făcut un adevărat tur de forţă, călătorind prin marile oraşe din Europa - Viena, München, Zürich, Geneva, Paris, Bruxelles, Torino, Milano, Veneţia şi Budapesta - pentru a studia clădiri cu destinaţie similară şi a se documenta din toate punctele de vedere. Se pare că le-a plăcut cel mai mult, potrivindu-se şi cu nevoile româneşti, Palatul Poștei din Geneva, pe acesta luându-l drept model. 

Pe locul hanului lui Constantin Vodă

Locul ales pentru construirea Palatului Poștelor are şi el un bogat trecut istoric. Cu câteva secole în urmă, era vatra boierilor Bălăceni, unde s-a aflat cea mai veche mahala, cu înţelesul de cartier, din Bucureşti. Vornicul Badea Bălăceanu a ridicat aici, în anul 1654, Biserica „Sfântul Dumitru”. După moartea bruscă a domnului Țării Românești Șerban Cantacuzino (1688), ginerele său, aga Constantin Bălăceanu, a pornit spre Viena pentru a trata cu împăratul Leopold I o nouă orientare politică. Văr prin alianță cu el, Constantin Brâncoveanu, susținut de o armată turcească și cu sprijinul unei importante părți a boierimii, a trecut munții și l-a așteptat pe Bălăceanu la Zărnești, unde l-a înfrânt, deși acesta era sprijinit și de 4.000 de soldați imperiali. Aga Bălăceanu fiind ucis, Brâncoveanu a confiscat locul din Bucureşti, a dărâmat casele și a clădit acolo un han, căruia oamenii îi spuneau, firesc, „hanul lui Constantin Vodă”. Şi, fiind al lui vodă, hanul avea „curte mare pătrată, cu ziduri înalte și tari de jur împrejur, cu porți groase de stejar, căptușite cu fier, legate în piroane, cu clopotniță deasupra gangului, în mijlocul curții, biserica ocolită de case tari de zid”, după cum descriu istoriile vechiului Bucureşti. După moartea domnitorului Constantin Brâncoveanu, hanul a fost administrat de egumenul Mănăstirii Văcărești. În 1824, în urma unui proces între chiriașii hanului și egumen, acesta „a invocat șubrezenia hanului și și-a declinat orice răspundere la o prăbușire neașteptată” (G. Potra). Trei sferturi din han a fost distrus de „focul cel mare” din 23 martie 1847, iar ruinele au mai rămas în picioare aproape un deceniu. Printr-un decret domnesc din anul 1859, se hotăra construirea pe acel loc a Palatului de Justiție, după proiectul întocmit de Alexandru Orăscu, dar lipsa banilor a făcut să fie doar un proiect nerealizat. Locul rămas viran a intrat în proprietatea statului după naționalizarea averilor mănăstirești şi a fost amenajată acolo Piața Constantin Vodă, unde s-au instalat câteva barăci. În 1861, s-a deschis o expoziție națională agricolă a Principatelor Unite. Mai târziu a funcționat acolo, cu intermitenţele caracteristice vremii, Teatrul „Alcazar”. După ce pe scena acestuia au evoluat artiști de valoare ca Matei Millo, Aristiţa Romanescu, Mihai Mateescu, Grigore Manolescu, în acel spaţiu s-a deschis Sala „Walhalla”, ce oferea café -concert, iar uneori circurile „Soulié”, „Huttermann” şi „Suhr” dădeau reprezentaţii. 

„Între cele dintâi palate poștale din Europa”

După ce alegerea societăţii care să construiască lucrarea a fost supusă licitaţiei şi a câştigat Societatea română de construcții şi lucrări publice, s-a pus piatra de temelie printr-o solemnitate ce trebuie amintită. Momentul s-a întâmplat la 20 octombrie 1894, în prezența regelui Carol I, a prim-ministrului Lascăr Catargiu, a celorlalți miniștri, a președintelui Camerei, a președintelui Înaltei Curți de Conturi, a primarului Capitalei, a personalului superior al administrației poștale și telegrafice și alții. După săvârşirea unei slujbe de binecuvântare, directorul Cezianu a rostit o cuvântare în care se adresa regelui Carol I: „Sire,/Sunt fericit că mi se prezintă ocaziunea a Vă putea aduce recunoscătoarele mulțumiri ale corpului telegrafo-poştal, că Ați binevoit a onora această serbare cu înalta Majestății Voastre prezențe. Clădirea acestui palat, la care Majestatea Voastră pune azi prima piatră, se impunea prin avântul ce, mai cu seamă în acești din urmă ani, a luat serviciul telegrafo-poştal. Acest edificiu va acoperi 8.000 mp și va costa peste 3.000.000 lei, împodobind capitala cu un monument, care se va putea număra între cele dintâi palate poștale din Europa. Planurile au fost întocmite de distinsul nostru arhitect Săvulescu, iar clădirea se face prin Societatea română de construcții şi lucrări publice.

Sire,/ Serviciul poștal, precum îl înțelegem azi, este de dată încă recentă; în adevăr, până la 1846 el nu se făcea decât pentru Stat, iar de la această dată se organizează un serviciu și pentru corespondența particulară, dar îndeplinit de către antreprenori. La 1873, când s-a înființat prima statistică de către dl. George Lahovari, fost director al poștelor și telegrafelor, corespondența poștală număra 2.000.000 de scrisori, iar la 1893 ea se ridică la 25.000.000; aceasta ne dă măsura dezvoltării culturale ce a luat România în acest scurt interval; valorile ce s-au expediat prin serviciul de mesagerii al poștei au trecut de la 300 milioane anual, cât era la 1873, la 1 miliard în 1893. Progresul ce au făcut este mare; mai avem însă mult de lucrat pentru a ajunge la ținta ce ne-am propus”. 

Funcțional la sfârşitul anului 1900

În perioada 1895-1899, lucrările au continuat sub conducerea noului director al Poștelor, Constantin Chiru, iar între anii 1899 şi 1900, sub directoratul lui Mihail Ghica s-a finisat construcția palatului și s-au instalat în ea Administrația Centrală și oficiile poștal, telegrafic și telefonic. Ghica obținea, la 3 mai 1899, un credit extraordinar de 209.227 lei pentru instalarea luminilor electrice și ascensoarelor şi un altul de 1.191.227 lei pentru lucrări de amenajare, instalații de lumină, aparate și instrumente de telegraf, poștă și telefoane. Astfel, la finalul anului 1900, noul Palat al Poștelor funcționa la întreaga sa capacitate. Costul total al construirii Palatului Poștelor apare, în diferite surse, cu valori diferite, dar toate depășesc suma de 6.000.000 de lei aur. ­Darea de seamă a poștei pe anii 1905-1907 menționa suma de 7.787.679 lei aur, din care 4.221.907 lei aur reprezenta construcția pro­priu-zisă, diferența reprezentând costul exproprierilor, mobilierului și diferite instalații.

Economist și politician, de trei ori ministru al finanțelor, Emil Costinescu rostea în decembrie 1899 un discurs la Cameră: „În executarea construcțiilor s-a făcut un lux nebun […], un lux desfrânat […], și aceasta de toate guvernele, fie liberale, fie conservatoare. Treceți pe Calea Victoriei, uitați-vă la stânga, la Palatul Poștelor, la dreapta, la Palatul Casei de Depuneri: ce lux nebun! Ne trebuia oare atâtea cheltuieli pentru ca să adăpostim birourile poștelor și ale Casei de depuneri?” Constantin C. Giurescu, în „Istoria Bucureștilor”, amintește „Palatul Poștelor strivind vecinătatea și în fața căruia primul ministru Mitiţă Sturza, știind cât a costat, își face cruce”.

Parcă fiindu-le frică şi ruşine de atâta cheltuială şi de atâtea critici venite de peste tot, reprezentanţii autorităţilor au amânat inaugurarea Palatului Poştelor până când spiritele s-au mai potolit. Totuşi, aceasta s-a produs în toamna anului 1901, fără fast, în prezența președintelui Consiliului de Miniștri, Dimitrie A. Sturdza. Festivităţile s-au ţinut abia în 1903! Când ne gândim cât ne bucură pe noi, cei de azi, frumuseţea acestei clădiri, nu putem să nu ne mirăm că şi în vremurile noastre societatea critică proiectele care par „de un lux nebun”, aşa cum se întâmplă cu ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului.

Arhitectură în tendinţele europene

Palatul Poștelor, amplasat pe un teren de peste 10.000 mp, a fost construit într-un stil arhitectural eclectic, aşa cum se obişnuia în Europa acelei vremi. Frumuseţea lui vine şi din armonia în sine a raporturilor şi formelor, dar şi pentru că se încadrează perfect în arhitectura zonei. Pare să dialogheze firesc cu Palatul CEC-ului situat vizavi. Elementele compoziționale ale fațadei sunt reprezentate de cele două monumentale pavilioane de colț, legate între ele de un portic format din coloane prinse la partea superioară într-un mezanin. Etajul de deasupra colonadei era animat de grupuri statuare dispuse în axele colonadei. Fațada este monumentală, construită în stil neoclasic, este precedată de un portic larg, format din 10 coloane de ordin doric colosale, angajate la pilaștri impresionanți și deschis pe jumătatea înălțimii coloanelor. Clădirea are subsol, parter și două etaje.

Iniţial, avea deasupra intrării principale 10 statui reprezentând diferite alegorii, două realizate de Carol Storck (1854-1926): Calea de fier și Electricitatea. O parte dintre ele au căzut la cutremurul din 1940 și nu au mai fost refăcute, iar ulterior, au fost dărâmate și celelalte.

Organizarea din punct de vedere funcţional era una foarte modernă: la parter: sala ghișeelor poștale, sala ghișeelor telegrafice, cabine cu telefoane publice, sala multiplului telefonic, serviciul post-restant, sala factorilor poștali, biroul de mesagerii, biroul dirigintelui poștei, depozitul de timbre; la etajul 1: biroul dirigintelui general, biroul dirigintelui oficiului telegrafic, birouri pentru diferite servicii, școala de telegrafie, două locuințe de serviciu; la etajul 2: școala de telegraf și poștă, cancelaria profesorilor, sala aparatelor telegrafice, birouri și ateliere diverse, o locuință de serviciu; la subsol: magazii de imprimate, de aparate telefonice, telegrafice, săli pentru acumulatori, redresoare, a cazanelor de încălzire, ateliere de tâmplărie și de turnătorie, sala tabloului electric, birouri pentru șefii de magazii.

Clădirea adăpostea şi Muzeul Poștei, la etajul 2 în aripa dinspre str. Franceză, care adăpostea colecții complete ale mărcilor poștale emise în România, documente vechi de istorie poștală, sigilii și ștampile utilizate de-a lungul timpului, tablouri şi fotografii ale unor importante personalități din istoria instituției, machete reprezentând stațiile de schimbare a cailor din cursele poștale, vechi cutii de scrisori, precum și o imensă bibliotecă de specialitate.

Orânduirea comunistă a adus altă destinaţie pentru Palatul Poştelor. În anul 1955, a căpătat statutul de monument istoric. Prin Hotărârea nr. 1448 din 3 martie 1968, Consiliul de Miniștri al RSR decidea înființarea, în București, a Muzeului Național de Istorie a României. După ce au căutat o clădire monumentală, potrivită pentru acest muzeu, care dorea să vorbească nu doar despre istoria românilor, ci mai ales despre realizările socialiste, în 1970, s-a ales Palatul Poştelor. După doi ani de amenajări şi organizare, la 8 mai 1972, se deschidea pentru public cel mai mare muzeu de istorie din România. Data inaugurării s-a dorit să fie una simbolică, întrucât atunci PCR marca 50 de ani de la înfiinţare.


Cine a fost Alexandru Săvulescu?

Proiectantul frumoasei clădiri ce adăposteşte azi Muzeul Naţional de Istorie a României, arhitectul Alexandru Săvulescu (1847-1904), este unul dintre fondatorii şcolii româneşti de arhitectură mo­dernă. Născut în localitatea mehedinţeană Cerneţi, a studiat la București și la Paris. Pentru o perioadă a fost arhitect al Ministerului Instrucțiunii Publice și Cultelor. Cele mai cunoscute clădiri proiectate de el sunt: Biserica Amzei din Capitală, Colegiul „Nicolae Bălcescu” din Brăila, Palatul Comunal din municipiul Buzău (Primăria), Palatul Noblesse din Bucureşti (iniţial, o locuinţă particulară), Colegiul Naţional „Traian” din Drobeta-Turnu Severin, propria sa casă de pe strada Amzei nr. 30 şi alte clădiri de şcoli gimnaziale din ţară. A realizat şi sculpturi, fiind coautorul câtorva monumente din ţară. Între anii 1895 şi 1902 a fost președintele Societății Arhitecților Români.