Istorii ale exilului şi diasporei - Ion Ghica şi amintirile sale din pribegie

Proclamarea anului 2021 de către Biserica Ortodoxă Română drept „An omagial al pastoraţiei românilor din afara României” ne oferă o excelentă ocazie de a rememora trecutul şi istoriile sale din care nu lipsesc exilul şi diaspora, dar şi prezentul în care milioane de fraţi ai noştri sunt departe de ţară. În istoria românească a veacului al XIX-lea, exilul este o permanenţă, iar la fin de siècle se naşte pentru prima dată în existenţa neamului ­româ­nesc şi diaspora. Acum se naşte România mo­dernă, iar acest fapt se datorează, în principal, luptei şi suferinţei ­gene­raţiei paşoptiste. Pentru această pleiadă a revo­luţiei de la 1848, exilul înseamnă o desti­naţie forţată de vitregia împre­ju­rărilor, dar şi o experienţă din care oamenii aceştia extra­ordinari se întorc mai ho­tărâţi să-şi atingă ţelurile.

Familia lui Ion Ghica îşi are originile în ­Albania, iar din rândurile sale s-au ridicat nu mai puţin de nouă domni, printre aceştia numărându-se Grigore al III-lea Ghica, ucis pentru că protestase față de răpirea Bucovinei de către austrieci.

În ziua de 16 august 1816, ­vedea lumina zilei, la Bucureşti, Ion Ghica, primul fiu al banului Dimitrie Scarlat Ghica şi al ­Mariei născută Câmpineanu. Educaţia şcolară şi-o începe acasă, apoi continuă învăţătura la Colegiul „Sfântul Sava”. A plecat la Paris în 1834 pentru continuarea studiilor, căci aşa era moda în înalta societate bucureşteană. Obţine diploma de bacalaureat şi se înscrie la Şcoala de Mine din Paris în 1838, iar trei ani mai târziu avea deja diploma de inginer. Aici, la Paris, Ion Ghica va cunoaşte şi va lega prietenii pe viaţă cu românii aflaţi ca şi el la studii. „Îţi aduci aminte, îi scrie el lui Vasile Alecsandri, de întâia noastră întâlnire, sunt vreo 45 de ani, la Paris, cam pe la anul 1835? Cinci sau şase Români Munteni din Valachia… voi alţi atâţia Români Moldoveni, între care şi fostul domn Alecu Cuza… Nu ştiu cum, nici în ce fel, dar ne-am pomenit deodată amestecaţi şi braţ la braţ un muntean c-un moldovean: vorbeam fiecare limbagiul provinciei noastre şi ne înţelegeam, parcă am fi vorbit aceeaşi limbă. Ce revelaţiune! Dintr-acel moment nu am mai fost nici Munteni, nici Moldoveni. Eram toţi Români!” Iată, aşadar, din acest relevant pasaj, cum la mii de kilometri de ţară, identitatea românească se afirmă prin limba comună, iar legătura aceasta îi aduce împreună şi îi determină pe aceşti tineri ca, mai târziu, să fie exponenţii Unirii de la 1859.

În 1841, tânărul revine în ţară cu o diplomă valoroasă, dar nu are unde profesa, în schimb atrage atenţia autorităţilor prin vizita la închisoarea de la Mărgineni, unde se afla închis unchiul şi mentorul său, Ion Câmpineanu, liderul partidei naţionale din Valahia. Doi ani mai târziu, fondează cu Nicolae Bălcescu şi Christian Tell societatea secretă Frăţia, al cărei rol în declanşarea revoluţiei de la 1848 este bine cunoscut. Între timp, primeşte un post la Catedra de economie a Academiei Mihăilene de la Iaşi. La cursul inaugural, se remarcă prin profunzimea analizei sale în care afirmă profetic: „Poate că generaţia noastră va vedea staturile (statele, n.n.) Germaniei unite, aşa cum trebue să fie un neam de oameni cari vorbesc aceeaş limbă şi au aceeaş origină...” Ion Ghica este în acei ani în capitala moldavă un apostol şi un militant al unirii. Avea să plece de la Iaşi pentru că tatăl său s-a îmbolnăvit în 1844, iar anul următor a şi murit. Tulburat de acest eveniment, Ion Ghica a decis să călătorească în străină­tate în Franţa, Italia şi Anglia, unde a stat vreme de doi ani. E un exil voluntar, dar util. La ­Paris a fost ales preşedinte al Societăţii Studenţilor Români. În 1847, revine la Bucureşti şi se căsătoreşte cu Alexandrina Mavros. E o alegere inspirată, căci vor avea o căsătorie fericită, binecuvântată cu şase copii. Între timp, Ion Ghica se implică activ în pregătirea revoluţiei paşoptiste din Ţara Românească, iar vechea prietenie cu Nicolae Bălcescu datând din vremea pariziană este din nou întărită de aceste activităţi politice. În cadrul revoluţiei, atât Bălcescu, cât şi Ghica se situează între moderaţi şi radicali. Este unul dintre cei mai mari donatori ai mişcării pentru că din cei 2.500 de galbeni strânşi ca fond al revoluţiei, 1.000 sunt oferiţi de el. În ziua de 17 mai 1848, Ion Ghica ajungea la Constantinopol, întrucât fusese numit reprezentant al revoluţionarilor, la sfatul poetului francez Lamartine. Curând, capitala otomană îi devine loc al exilului pentru câţiva ani, deoarece revoluţia este înfrântă.

Amintiri din pribegia ­după 1848. Exilul şi lungul schimb epistolar cu Bălcescu şi Alecsandri 

Alături de activitatea de diplomat şi om politic, un veritabil făuritor al României moderne împreună cu liderii vremii sale, Ion Ghica mai are o faţetă care îi conferă o posteritate aparte - el şi-a păstrat toată corespondenţa cu marii săi prieteni şi a şi publicat-o spre finalul vieţii, înţelegând valoarea istorică şi spirituală a acesteia. Din acest motiv, scriitura lui nu s-a perimat, informaţiile şi descrierile bogate fiind receptate la fel de bine de fiecare generaţie. Această scriitură ne relevă condiţia grea a exilului şi a exilatului măcinat de dorul de ţară şi extenuat de mizeria materială, de lunga şi ­istovitoarea aşteptare. Şi acest lucru se vede cel mai bine în corespondenţa sa cu Bălcescu şi cu ceilalţi lideri ai anului 1848. Pentru paşoptişti reprezintă o onoare şi o demnitate această condiţie de „Exilat pentru Patrie”. Între atâtea greutăţi şi dureri, este un admirabil optimism. Iată ce frumos şi profetic scrie Bălcescu în 1849: „Naţia română din toate naţiile Orientului are cel mai frumos viitor, este mare, este compactă şi cuprinde tot ţinutul din Tisa până la Marea Neagră… Românismul nu se va putea dezvolta şi scăpa de atâţia vrăjmaşi ce-l apasă, până când ambele principate nu vor fi libere şi nu vor organiza puterea lor armată”. Optimismul este de fapt forţa care le-a dat puterea acestor oameni să reziste printre străini: „Nu vom schimba principiile decât după ce se vor slei de tot şi nu va mai fi speranţă”. Curând, între exilaţi apar divergenţe, unii sunt moderaţi, alţii doresc să meargă cu revoluţia până la capăt. Chiar şi între Ghica şi Bălcescu sunt vederi opuse, dar care nu le strică prietenia. „Eu nu pricep ce vrei tu, Ghica? N-ai născocit însuşi cuvântul de pan-românism? Crezi oare că ne vom putea mântui numai pe cale ­diplomatică, iar nu prin revoluţie?”, îi scrie Bălcescu, în 1850, lui Ghica. Exilul constituie pentru paşoptişti o şcoală şi un liant care le dă putere de a merge mai departe şi de a crea o ţară unită şi puternică.

Valoarea mărturiei lui Ion Ghica dincolo de povestirile exilului este dublată de „Scrisorile către Vasile Alecsandri”, în fapt, un pretext pentru ca aceşti prieteni nedespărţiţi să evoce oameni şi să zugrăvească tranziţia românească de la lumea fanariotă spre modernitate. Ei au ­înţeles, aşa cum mărturiseşte Ghica în ­introducere, că „lumea intrase de curând într-un secol nou, secolul al XIX-lea, secol mare şi luminos între toate, ­menit a schimba faţa lucrurilor pe pământ, de la Apus la Răsărit”. În fapt, scrisorile sunt veritabile memorii ale veacului al XIX-lea şi mărturii nepreţuite pentru cine vrea să înţeleagă istoria şi cotidianul românesc al acelor timpuri.

Bey de Samos, prim-ministru şi ambasador al României

Lungul exil din Turcia a fost utilizat de Ion Ghica drept o oportunitate pentru a-şi face prieteni, iar acest fapt îi aduce în 1853 numirea ca guvernator al insulei Samos, fiind susţinut de către Lordul Redcliffe, ambasadorul englez la Constantinopol. Vreme de cinci ani, până în 1859, îndeplineşte această funcţie. Buna guvernare a provinciei îl determină pe sultan ca în 18 februarie 1856 să îl numească Prinţ de ­Samos, iar peste câteva săptămâni să îl primească în audienţă pentru a-l felicita.

În preajma unirii, Ion Ghica revine în ţară, în noiembrie 1858, după 10 ani de trai în străinătate. Experienţa sa administrativă de succes la Samos îl determină pe Cuza să-l numească ministru şi apoi prim-ministru în Moldova şi în Ţara Românească până la unificarea deplină a celor două principate. În această calitate, el a fost cel care a introdus oficial scrierea latină, înlocuind pentru totdeauna grafia chirilică.

Curând se desparte de Cuza, precum alţi lideri ai generaţiei sale, nefiind de acord cu autoritarismul acestuia. De aceea îl şi găsim în grupul care iniţiază detronarea şi abdicarea domnului Unirii. Din februarie 1866 şi până în 1867, apoi în anii 1870-1871 a fost prim-ministru al ţării. În 1874 devine membru al Academiei Române, iar doi ani mai târziu este ales preşedinte al acestui prestigios for ştiinţific al ţării. Vreme de 10 ani, din 1881 şi până în 1891, este ambasador al Regatului României la Londra. Se retrage în ultimii ani de viaţă pe moşia sa de la Ghergani, de lângă Târgovişte. Se stinge din viaţă în ziua de ­22 aprilie 1897.