Din anul 1993, Facultatea de Medicină şi Farmacie din Cluj poartă numele profesorului Iuliu Haţieganu, marele medic internist care a profesat în marele oraş transilvan aproape 40 de ani. Este un omagiu adus celui care a făcut ca universitatea din vestul ţării să devină Heidelbergul românesc. Despre modul în care vedea misiunea de tămăduitor al trupurilor bolnavilor, despre felul în care a predat studenţilor crezul său profesional şi uman, despre obligaţiile medicului faţă de pacient ne oferă detalii în evocarea sa unul dintre foştii săi studenţi, Eugeniu Costea, medic primar chirurg.
Sfârşitul anului 1918 şi anul următor 1919 a fost perioada de timp când în Transilvania s-au preluat de către autorităţile române instituţiile politice, economice, sociale, culturale, academice şi de învăţământ şi încadrarea şi reorganizarea lor la un nivel cu nimic mai prejos decât cel al antecesorilor. Profesorul Haţieganu a participat la festivităţile de la 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia, ca delegat oficial al tineretului universitar clujean. Cu acest prilej a fost investit de către noua autoritate cu preluarea şi organizarea învăţământului universitar la Cluj. Sarcină deloc uşoară şi de mare răspundere, dar datorită personalităţii puternice şi de prestigiu, tânărul universitar român s-a achitat cu atâta dăruinţă şi abnegaţie şi, lângă ceilalţi corifei, reprezentanţi ai învăţământului universitar clujean, au făcut ca cetatea universitară ardeleană să devină Heidelberg-ul românesc. Tânărul profesor Haţieganu a devenit primul decan al facultăţii de medicină şi a avut fericita ocazie de a forma o echipă cu personalităţi de primă mărime în învăţământul medical românesc precum: Victor Babeş, Victor Pappilian, Iacob Iacobovici, Constantin Levaditti, Iuliu Moldovan şi alţi profesori şi conferenţiari care au format echipa de start a învăţământului medical românesc clujean.
„Buche de carte se găseşte din abundenţă, dar sistemul de gândire ţi-l inspiră numai dascălul“
Evocarea acestui mare om al neamului românesc e necesară spre educarea tinerei generaţii şi în general a oamenilor; se vorbeşte prea puţin despre oamenii de valoare şi prea mult despre non-valoare. Trecutul este copleşitor în exemple pozitive înălţătoare, care trebuiesc ştiute şi urmate.
Cum era la şcoală? Actul de învăţământ începea în sala de curs cu lecţii clinice, cu prezentare de 2-3 cazuri de bolnavi cu suferinţe, care se încadrau în tema lecţiei, urmată de prelegerea magistrală, captivantă, a profesorului. Eram numai ochi şi urechi, să nu scăpăm nimic din ceea ce spune şi cum spune, cum pătrunde în procesul patologic împreună cu noi, făcându-ne să înţelegem cât mai mult şi cât mai bine. Greu se poate evoca bogăţia acelor cursuri. Profesorul ne învăţa cum să gândim, cum să disecăm problema în toate laturile ei. „Buche de carte se găseşte din abundenţă, dar sistemul de gândire ţi-l inspiră numai marele dascăl“. (Iuliu Haţieganu).
După fiecare întâlnire cu profesorul, simţeai că ai devenit mai bogat
Actul de învăţământ continua la patul bolnavului, unde cel mai tânăr, stagiarul, prezintă cazul profesorului. Observaţiile pozitive, plăcute atât pentru pacient şi pentru stagiar, se făceau la patul bolnavului, iar cele negative pe coridor, după ce se închidea uşa salonului. Aceste observaţii erau spuse cu duhul blândeţii părinteşti, lipsite total de vreo doză de brutalitate.
După fiecare întâlnire cu profesorul simţeai că ai devenit cu ceva mai bogat decât ieri, te învăţa cum să te prezinţi în faţa bolnavului, cu faţa senină, plină de blândeţe, cu cuvinte calde, încurajatoare, dătătoare de speranţă. „Cuvântul medicului, figura lui, contează de multe ori mai mult decât medicamentul miraculos“.
Pacientul este destul de chinuit de boală, de suferinţă, dacă mai apari şi tu cu o mutră acră, defavorizezi conlucrarea care trebuie să fie continuă şi plină de încredere între medic şi pacient.
Cred că nu greşim cu nimic spunând că Iuliu Haţieganu era un dascăl desăvârşit, prieten al tineretului în general şi al celui studios în special.
Şedinţele Cercului ştiinţific studenţesc de medicină internă se ţineau în fiecare vineri la orele 17:00 la Clinica Medicală III. Profesorul ţinea morţis să participe. La ora 5 după-amiază începeau expunerile lucrărilor elaborate de studenţi, sub îndrumarea asistenţilor şi a şefilor de lucrări. La aceste şedinţe profesorul era atent ca să descopere roadele muncii sale, roade pe care le oferea cu atâta generozitate discipolilor.
Profesorul şi spiritul umanitar
Nu ştiu ca doctorul Haţieganu să fi avut „carte de vizită“.
Când un pacient îi solicita acest lucru, dânsul i se adresa acestuia cam aşa: „Dragule… eu locuiesc pe strada cu numele celui mai mare poet român, la numărul cu cea mai mare notă din catalog“ (Str. Mihai Eminescu nr.10).
Profesorul era foarte solicitat de pacienţi din toată ţara, pacienţi care de multe ori colindau prin spitale şi cabinete medicale şi nu-şi găseau remediul la suferinţa lor. Ca să răspundă acestor solicitari, îşi oferea serviciile sale în cabinetul de la domiciliul din Eminescu 10. Cabinetul era deschis 2-3 ore după-amiază. Cei care locuiau vizavi ardeau de curiozitate să afle cum rezolvă profesorul cazurile în cabinetul său particular, care niciodată n-a funcţionat din motive mercantile, ci pur şi simplu din motive profund umanitare.
„No, Doamne, acum mi-s şi eu lămurit ce am“
În zilele cu timp nefavorabil pacienţii se adăposteau pe gangul casei noastre. Aici aveam posibilitatea să-i contactăm în legătură cu suferinţa lor şi-i rugam ca la întoarcere să ne arate şi nouă ce le-a prescris profesorul. În esenţă, toţi erau nespus de mulţumiţi că acum s-au lămurit despre suferinţa lor. Profesorul ţinea fiecărui pacient o mică prelegere despre boala lui şi fiecare zicea: „No, Doamne, acum mi-s şi eu lămurit ce am“. Aceasta era marea tactică cu care cucerea încrederea fiecărui bolnav. Prescrierea medicaţiei era de obicei simplă, cu medicamente care se găseau în orice farmacie. Pe lângă medicaţie profesorul recomanda cu multă căldură toţi factorii: de mediu, balneo-climatici, recomandări de dietă alimentară, recomandări de viaţă cât mai ferită de noxe. Toate recomandările însă aveau „magia maestrului“, care conta extraordinar de mult.
„Dacă ar fi profesat ca actor, spectacolele lui s-ar fi jucat cu «casa închisă»…“
Şedinţa omagială la a 70-a aniversare a profesorului a avut loc la filiala Cluj-Napoca a Academiei Române, unde profesorul academician Grigore Benetatto spunea în cuvântul său despre profesorul Haţieganu: „Dacă acesta ar fi fost marinar, ar fi devenit cel mai iscusit amiral; dacă ajungea militar terestru, ar fi reuşit să fie cel mai mare strateg; dacă ar fi ales să fie artist plastic, ar fi lăsat opere nemuritoare; dacă ar fi profesat ca actor, spectacolele lui s-ar fi jucat cu „casa închisă…“ Şi superlativele ar fi putut continua.
Şedinţa a avut loc în amfiteatrul de la Clinica medicală II - Aula Facultăţii de Medicină cu 700 de locuri, devenită neîncăpătoare cu acest prilej. Profesorul era un mare diagnostician, fiind solicitat la Moscova pentru consultul lui Stalin în 1953.
Vom evoca şi cazul Danielopolou; profesorul Haţieganu era un internist care gândea ca un chirurg, fapt ce mi l-a confirmat şi profesorul meu de la Clinica de Chirurgie a spitalului Colentina, profesorul doctor Theodor Firică, participant la consultul profesorul Danielopolou, care făcuse o stare icterică. La despărţire profesorul Haţieganu i-a recomandat prof. Danielopolou: „Îţi recomand să te operezi“. Eram în plină oră de curs în amfiteatrul clinicii, când secretara profesorului vine şi îl anunţă că profesorul Danielopolou a fost deschis şi s-a confirmat diagnosticul de icter mecanic prin cancer de cap de pancreas, cum prevăzuse flerul de mare diagnostician al profesorului Haţieganu.
Medicul trebuie să răspundă faţă de pacient la 3 întrebări
În lumea medicală circula o glumă cu privire la atitudinea unor specialişti faţă de actul medical, şi gluma suna cam aşa: internistul ştie multe şi face puţin, chirurgul ştie puţin şi face multe, iar igienistul nu ştie nimic, nu face nimic, ba îi mai încurcă şi pe ceilalţi în treabă.
Profesorul Haţieganu ne învăţa iarăşi: „Medicul, după consumarea actului medical, trebuie să răspundă faţă de pacient la 3 întrebări: „Quo ad vitam? Quo ad sanationem? Quo ad laborem?“
În primul rând trebuie salvată viaţa, dar dacă se poate, nu oricum, şi cu un grad de sănătate cât mai deplin; mai departe: pacientul salvat, vindecat, trebuie să fie în stare să se reîncadreze în procesul muncii. Medicina nu trebuie să scoată rebuturi, invalizi, ci oameni întregi, buni de muncă, oameni care să se bucure de binefacerile vieţii.
Acestea erau sfaturile hipocratice ale profesorului Haţieganu.
Există un discurs testamentar rostit de profesor cu ocazia banchetului de absolvire a promoţiei 1957. Din fericire, promoţia noastră a fost prima pe care profesorul a păstorit-o din anul IV până în VI, după revenirea la catedră. Reamintim că profesorul a fost ţinut câţiva ani buni în afara lumii universitare din motive politice.
„Păstraţi vie flacăra ştiinţei şi a conştiinţei…“
Cuvintele celebre din discursul profesorului Haţieganu sunau cam aşa: „Acum sunteţi la sfârşitul celor şase ani petrecuţi pe băncile facultăţii. În toţi aceşti ani aţi acumulat cunoştinţe suficiente care vă pot atesta intrarea în serviciul oamenilor suferinzi. Noi, cei care v-am îndrumat paşii, vă dăm asigurarea că puteţi păşi în viaţă cu toată încrederea. Am contribuit să vă crească aripile, să puteţi zbura pe cont propriu în toate cele patru zări. Deci urcaţi-vă pe umerii noştri şi luaţi-vă zborul.“
Acestea au fost cuvintele de duh pe care profesorul ni le-a înfipt adânc în sufletul nostru de tineri entuziaşti.
