Necredinţa şi starea de deznădejde l-au dus pe omul de azi într-o stare de decadenţă morală şi la lipsa lui Dumnezeu din sufletul lui, societatea ajungând astfel să idolatrizeze aproape totul şi să se dezumanizeze treptat. În acest context, recursul la mesajul profetic al Sfintei Scripturi precum şi o înţelegere mai profundă a rolului jertfelor din Vechiul Testament se pot dovedi nişte demersuri duhovniceşti eficiente şi de actualitate.
Omul, ca fiinţă religioasă, a simţit încă de la crearea sa nevoia să-şi exprime credinţa faţă de Divinitate prin aducerea jertfelor din cele mai alese bunuri personale. Originea jertfelor stă în strânsă legătură cu religia, a cărei menire este aceea de a-l pune pe om în legătură cu Dumnezeu, izvorul vieţii. Jertfele au la bază ideea de adorare a lui Dumnezeu, Care L-a creat pe om şi faţă de care îşi arată supunerea. Ele nu sunt impuse iniţial oamenilor, ci aducerea lor izvorăşte din dorinţa lor de a-şi manifesta dragostea faţă de Cel ce i-a adus din nefiinţă la fiinţă. Ulterior, jertfelor se adaugă şi aspectul expiator; omul păcătos devine conştient de alunecarea în suferinţe, care se încheie cu moartea. Frica morţii îl aduce în faţa altarului ca să aducă jertfe de ispăşire a păcatelor care îi slăbesc firea.
În Vechiul Testament cea mai înaltă formă a cultului extern este jertfa, prin care credinciosul recunoaşte atotputernicia lui Dumnezeu şi dependenţa sa faţă de Creator, fiind considerată "cea mai importantă şi mai veche expresie a adoraţiei religioase", după cum o numeşte părintele profesor Petre Semen.
Profeţii aveau datoria să conserve şi să propovăduiască credinţa autentică
Jertfa, această forţă de dăruire şi comunicare, al cărei izvor îmbelşugat şi pururi curgător e iubirea, afirmă în noi un atribut revelator al dumnezeirii, afirmă dumnezeiescul din om, căci Dumnezeu este iubire.
Sublimitatea concepţiei cu privire la jertfe o subliniază mai ales profeţii. O serie de îndemnuri care străbat scrisul lor probează că numai jertfele externe singure nu aduc mântuirea. Ele dobândesc valabilitate numai atunci când sunt însoţite de căinţă. "Când nu este posibilă jertfa, o rugăciune pornită dintr-o inimă umilă şi sinceră valorează mai mult decât toate jertfele", spune dr. Gheorghe Burtan.
Aceşti oameni aleşi de Dumnezeu pentru transmiterea mesajului Lui trebuiau să fie modele de viaţă pentru toţi ceilalţi, iar vorba să fie într-o perfectă concordanţă cu fapta. Ei nu au încercat să aducă ceva nou sau să schimbe Legea, ci au întărit şi au reamintit poporului evreu datoriile pe care acesta le are cu Iahve, mărturisind astfel sensul spiritual cel mai înalt.
Ca trimişi ai lui Iahve, ei aveau datoria să conserve şi să propovăduiască credinţa autentică, având ca responsabilitate combaterea falsă a concepţiei despre Dumnezeu şi falsa trăire a sentimentului religios. Prin antiteză, ei arătau cum trebuie înţeles mesajul lui Dumnezeu, care avea ca scop apropierea omului de Iahve şi înfrăţirea cu semenii săi. Potrivit profeţilor, această dragoste faţă de Dumnezeu şi de aproapele nu poate fi decât în strânsă legătură cu credinţa vie şi puternică în Iahve, credinţă manifestată prin fapte morale şi sociale.
Profeţii considerau închinarea la idoli şi toate practicile legate de aceasta o monstruozitate din punct de vedere moral.
Evreii ajunseseră la un sincretism religios, transpunând astfel formele sensibile ale cultului lui Baal asupra cultului lui Iahve. Mai exact, evreii ajunseseră la taurolatrie, adică adorarea lui Iahve sub chipul unui viţel. Un astfel de cult este egal cu idolatria, iar practicarea lui devine o falsă formă de religiozitate adusă lui Iahve. Din porunca lui Dumnezeu, Moise a organizat cultul mozaic: "Din acestea să-Mi faci locaş sfânt şi voi locui în mijlocul lor" (Ieşire: 25, 8), întemeind şi o lege a jertfelor care, prin semnificaţia ei morală, simbolică şi tipică, nu a avut egal în alte religii ale lumii.
Superioritatea jertfelor interne
Prin instituirea în Vechiul Testament a jertfelor, Dumnezeu a voit să ţină poporul lui Israel departe de orice formă de păgânism, arătându-i, în mod simbolic şi tipic, calea spre mântuire.
Mesajul despre curăţia internă a fost în centrul concepţiei despre jertfe. Superioritatea jertfelor interne a fost arătată atât de profeţii mari, cât şi de cei mici: "Ascultarea este mai bună decât jertfa şi supunerea mai bună decât grăsimea berbecilor" (I Regi 15, 22). Jertfele externe în concepţia profeţilor Vechiului Testament nu au valoare dacă nu sunt însoţite de sentimente de dragoste faţă de Dumnezeu şi aproapele: "Ţi s-a arătat, omule, ceea ce este bun şi ceea ce Dumnezeu cere de la tine: dreptate, iubire şi milostivire şi cu milostivire şi cu smerenie să mergi înaintea Domnului Dumnezeului tău!" (Miheia 6, 8). Dumnezeu preţuieşte mai mult mila decât jertfele aduse fără dragoste. Dumnezeu cere mila pentru că este cea mai mare jertfă pe care o poate aduce omul înaintea Altarului Său. Pentru câştigarea mântuirii, numai aceste acte vizibile însoţite de sentimente interne, izvorâte din milă, ca manifestare a iubirii, trebuie făcute din inimă, nu din formalism sau pentru că aşa este tradiţia. Formalismul din cultul public, în Vechiul Testament, este combătut de mai mulţi prooroci, fiind asemănat cu "moartea" bucuriei sufleteşti de a-l întâlni pe Domnul Savaot. Prin relaţia sinceră de iubire a lui Dumnezeu putem avea şi cunoaşterea Lui într-un mod personal, iar această cunoaştere trebuie să fie mai mare decât "arderile de tot".
La poporul evreu, jertfele Vechiului Testament vor avea un rol premergător, prefigurând jertfa Mântuitorului Iisus Hristos din Noul Testament.
Împlinirea desăvârşită a jertfelor în creştinism
Jertfele Vechiului Testament sunt simbolul sentimentelor pozitive de adorare, cerere, mulţumire, supunere şi căinţă, pe care cel care le sacrifică le va împreuna cu jertfa externă în faţa lui Iahve. Toate aceste jertfe nu vor semnifica altceva decât jertfa viitoare, după cum tipul jertfelor rezultă din împlinirea desăvârşită a jertfelor în creştinism, unde Hristos este Jertfa Supremă pentru împăcarea omului cu Dumnezeu. Omul are datoria morală să se jertfească prin adorare faţă de Dumnezeu şi prin iubire faţă de aproapele, imitând astfel pe Sacrificatorul suprem. Aceşti oameni aleşi de Dumnezeu pentru a-L mărturisi şi a vesti Cuvântul Lui mărturisesc cu tărie că jertfele externe, dacă nu sunt însoţite de căinţă, nu aduc mântuire, ci osândă celui care aduce jertfa sa la altar, iar sufletul lui este plin de ură şi dezbinare.
Numai o curăţie lăuntrică face plăcută jertfa ta Domnului, deoarece "inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi" (Psalmul 50).
Odată cu apariţia profeţilor scriitori, în veacul al VIII-lea î.Hr., apare noţiunea de morală, scoţându-se în evidenţă rolul profeţilor de apărători ai celor nedreptăţiţi. "Ei combăteau moravurile şi faptele poporului evreu, dar mângâiau şi dojeneau poporul, îndrumându-l la fapte bune şi la credinţa în Dumnezeu", spune Petre Procopovici.
Accentul a fost pus pe latura spirituală a jertfei, întrucât lui Dumnezeu îi place sacrificiul intern, care constă mai ales în ascultare. De fapt, nu numai jertfele, dar nici o altă manifestare religioasă nu poate fi agreată de Dumnezeu dacă nu e făcută cu sinceritate. Aşadar, jertfele, ca şi celelalte manifestări religioase, au avut numai un caracter tipic, prefigurând realităţile din Noul Testament. Ele sunt prin ceremonialul lor religios numai nişte semne vizibile cu scopul de a-i pregăti pe oameni în vederea jertfei adevărate a Mântuitorului Hristos. Prin jertfele Vechiului Testament s-a pregătit, atât religios, cât şi moral, drumul spre Golgota, spre jertfa desăvârşirii şi a mântuirii tuturor.
