„Deseori, în cursul vieţii, îţi pui în gând să eviţi aglomerarea de treburi şi afaceri şi, cu cât îmbătrâneşti, cu atât mai puţin să te avânţi în activităţi noi. Dar sunt simple vorbe, simple sfaturi pentru tine şi pentru alţii. A îmbătrâni înseamnă, în sine, chiar a trece la o altă treabă, la o activitate nouă; raporturile se schimbă, toate, şi eşti obligat ori să încetezi definitiv orice activitate, ori să preiei cu voinţă şi conştiinţă noul rol“ („Maxime şi reflecţii“, p. 71). Johann Wolfgang von Goethe (1749-1832) a fost unul dintre puţinii artişti creativi chiar şi la o vârstă foarte înaintată. Operele sale au rămas la fel de pătrunzătoare ca în tinereţe, dovedind un real talent şi o minte care refuza să îmbătrânească.
Familia cultivată
Johann Wolfgang von Goethe s-a născut pe 28 august 1749, în oraşul Frankfurt. Anul acesta se împlinesc astfel 360 de ani de la naşterea sa. Tatăl său, Johann Kaspar, era un înalt funcţionar de stat şi a putut să îi ofere fiului său o educaţie aleasă. Desenul şi muzica, scrima şi călăria, limbile clasice şi literatura modernă nu au lipsit din educaţia viitorului mare poet şi romancier. De aici a început manifestarea geniului universal al lui Goethe. În viaţă, de fiecare dată când încheia o activitate cu succes, căuta o alta de care să se ocupe. Astfel, progresele tânărului Goethe au fost, încă de mic, surprinzătoare. În 1763, participă la concertul micului Mozart, care avea pe atunci 7 ani, rămânând uimit de performanţa acestuia. A decis să urmeze dreptul la Universitatea din Frankfurt şi cursuri intensive de desen în paralel. În 1770 se înscrie la Universitatea din Strasburg şi aici îşi ia licenţa în avocatură, dar renunţă la meserie după primul său proces. Tot aici îl întâlneşte pe filosoful Herder, conducătorul mişcării Sturm und Drang (Furtună şi Avânt). Acesta îi trezeşte interesul tânărului Goethe prin concepţiile sale surprinzătoare.
Creativitate sporită
Activităţile literare întreprinse după terminarea studiilor nu erau suficiente pentru a-i asigura tânărului Goethe un venit acceptabil. De aceea este nevoit să părăsească oraşul Strasburg şi să se stabilească mai întâi la Wetzlar, iar apoi la Weimar. Creativitatea îi sporeşte, iar mutările se dovedesc a fi nespus de prielnice. În 15 ani petrecuţi aici, Goethe ajunge cunoscut în toată lumea după lansarea a câteva volume de poezii şi a dramelor Suferinţele tânărului Werther şi Gotz von Berlinchingen. La Weimar, Goethe ajunge până la curtea regală, unde primeşte un post în Consiliul de miniştri. La 31 de ani, încărcat de onoruri, Goethe începe să fie preocupat şi de alte domenii în afară de literatură: botanică, geologie, anatomie, faună. Consideraţiile sale în aceste direcţii au fost de un real ajutor ştiinţelor naturale. Datorită relaţiilor excelente cu curtea regală nu avea probleme în obţinerea de fonduri, iar cercetările întreprinse de el s-au dovedit nespus de fructuoase.
Călătoriile
Goethe a reuşit să şi călătorească foarte mult, prima dată alegând ca destinaţie Italia. Aici s-a ocupat intens de pictură şi mai puţin de literatură. Cultura italiană i s-a părut fascinantă faţă de cea germană, lucru care s-a remarcat şi în scrierile sale din această perioadă. Germanilor nu le-a venit să creadă că stilul lui Goethe se poate schimba atât de mult şi s-au declarat dezamăgiţi de noile scrieri ale acestuia. Pe de altă parte, şi Goethe era dezamăgit de societatea germană şi tânjea după frumuseţea ţării şi culturii italiene. Singura mângâiere de la Weimar a fost relaţia cu Christiane Vulpius, încheiată imediat cu căsătorie. Datorită multelor activităţi, Goethe şi-a neglijat pentru o perioadă de timp familia, dedicându-se botanicii, literaturii şi desenului. O a doua călătorie în Italia nu i-a mai produs o impresie la fel de puternică, lăsându-l oarecum plictisit. A început, în schimb, să viziteze Franţa, unde a fost primit cu onoruri de Napoleon Bonaparte. Acesta i-a oferit o decoraţie importantă, Crucea Legiunii de Onoare, şi i-a propus să se stabilească la Paris şi să scrie piese acolo. Goethe a refuzat politicos şi s-a întors la Weimar. În 1817 a trebuit să suporte pierderea soţiei sale, Christiane, iar în 1832 i-a decedat unicul fiu, Auguste. Goethe a continuat să creeze, dar mult mai puţin decât înainte şi, în cele din urmă, pe 22 martie 1832 a decedat din cauza unei pneumonii.
Cusururile unui geniu
Cu toate succesele obţinute, Goethe şi-a păstrat modestia şi a încercat în continuare să îşi descopere defectele. Astfel, în timpul primei călătorii în Italia, nota următoarele: „În ultima vreme am descoperit două defecte capitale care m-au urmărit şi m-au chinuit toată viaţa. Unul e că nu mi-a plăcut niciodată să învăţ «meseria» în îndeletnicirea pe care voiam sau aveam să o practic. De acolo vine că, având aptitudini fireşti atât de multe, am făcut şi am realizat atât de puţine. Fie că mă apucam de lucru fiind silit de puterea spiritului, reuşind sau nereuşind, cum era norocul şi întâmplarea, fie că vrând să-l fac bine şi cu chibzuinţă, eram temător şi nu mai izbuteam să-l duc la capăt. Celălalt cusur înrudit cu primul: niciodată nu voiam să sacrific atâta timp cât ar fi fost necesar pentru o lucrare sau îndeletnicire. Bucurându-mă de fericirea de a putea gândi şi combina multe într-un timp scurt, punerea în discuţie pas cu pas mi se părea plictisitoare şi insuportabilă. Acum mă gândesc că ar fi momentul de a mă corecta“ (Gândirea lui Goethe în texte alese, Editura Minerva, Bucureşti, 1973, p. 231). Goethe a fost, tot timpul, un om realist, conştient de calităţile şi defectele sale. A încercat pe cât posibil să se autoeduce, fiind şi o persoană foarte ataşată de principii pedagogice.
Dascăli şi învăţătură
Consecvent cu sine însuşi, Goethe cunoştea faptul că era considerat un exemplu în societatea vremii sale. A încercat să mute acest centru de greutate pe noţiunea de învăţătură. Pentru el, un om putea fi considerat inteligent şi nobil dacă dovedea măsura unei educaţii bine împlinite. Totodată, Goethe dorea ca şi dascălii să fie conştienţi de misiunea care le este încredinţată şi să ajute tinerii să dorească să progreseze în direcţiile potrivite lor. „Un dascăl care ştie să ne trezească sensibilitatea în faţa unei singure fapte bune, a unei singure poezii bune, a făcut mai mult decât acela care ne transmite şiruri întregi de cunoştinţe subordonate despre modul de constituire şi despre denumirea lucrurilor“ (Gândirea lui Goethe în texte alese, p. 377). De aceea, un dascăl trebuie să sesizeze foarte clar care sunt momentele prielnice pentru a sădi seminţele cunoaşterii în inimile elevilor săi. „În fierărie, întâi se înmoaie fierul înteţind focul şi topind din drug surplusul de materie pe care a absorbit-o; când însă s-a purificat, fierul se bate şi se căleşte, fiind astfel silit să absoarbă altă materie din apa care-i e străină, şi astfel el se întăreşte din nou. Aşa se întâmplă şi cu omul sub mâna dascălului său“ (Gândirea lui Goethe în texte alese, p.377). Totodată, un dascăl bun este eficient doar dacă are suficiente cunoştinţe şi se adapă neîncetat din izvorul ştiinţei, altfel ajunge pasibil de ironii din partea elevilor săi. „Nimic nu este mai îngrozitor decât un dascăl care nu ştie mai mult decât trebuie să ştie elevii săi. Cine vrea să înveţe pe alţii poate, desigur, trece sub tăcere miezul cel mai valoros a ceea ce ştie, dar nu-i e îngăduit să fie pe jumătate învăţat“ (Gândirea lui Goethe în texte alese, p. 377).
Scopuri realizabile
Deşi a studiat numeroase ştiinţe şi s-a ocupat cu nenumărate lucruri simultan, Goethe a înţeles foarte bine principiul de bază al dreptei socoteli. Astfel, a recomandat tot timpul cunoscuţilor şi tinerilor care doreau să îi fie ucenici să nu îşi propună ţinte de neatins. „Mai ciudată decât toate este eroarea care constă în a ne înşela asupra noastră şi a puterilor noastre, şi anume dedicându-ne unei îndeletniciri superioare, unor preocupări respectabile, dar care ne depăşesc posibilităţile, sau năzuind spre o ţintă pe care n-o vom putea atinge niciodată. Chinurile ce decurg de aici, asemănătoare cu ale lui Tantal şi Sisif, le resimte fiecare cu atât mai cumplit cu cât intenţiile i-au fost mai sincere“ (Gândirea lui Goethe în texte alese, p. 360). Goethe atrage atenţia şi asupra faptului că lumea are pretenţii din ce în ce mai mari, iar o încercare peste puterile noastre este de două ori mai periculoasă acum, decât în trecut. „Şi cel mai mărunt om se poate desăvârşi dacă se mişcă în interiorul graniţelor trasate de capacităţile şi talentele sale; dar şi cele mai frumoase daruri se anulează şi se nimicesc atunci când lipseşte acea proporţie justă, neapărat necesară. E un neajuns care se va ivi adesea în vremurile moderne, căci cine va mai putea satisface cerinţele mult crescute ale contemporaneităţii, şi încă prins fiind în mişcarea ei rapidă?“ (Gândirea lui Goethe în texte alese, p. 397-398). z
Surse:
1. Gândirea lui Goethe în texte alese, Editura Minerva, Bucureşti, 1973;
2. Johann Wolfgang von Goethe, Maxime şi reflecţii, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.
