José Ortega y Gasset (1883-1955) a reprezentat o schimbare de paradigmă pentru filosofia spaniolă a secolului al XX-lea. Analizele sale au fost apreciate în egală măsură de filosofi recunoscuţi, poeţi contemporani sau sociologi şi psihologi. Polivalenţa creatoare a acestui om a fost, fără îndoială, un dar nepreţuit al lui Dumnezeu.
Ortega y Gasset s-a născut pe 9 mai 1883 în Madrid. Provenea dintr-o familie cu origini nobiliare. Tatăl său conducea un important ziar local, „Imparţialul“, finanţat de familia mamei sale. Tradiţiile liberale şi implicarea jurnalistică a familiei au avut un impact profund asupra tânărului José. Până la vârsta de 50 de ani este implicat în politică la cel mai înalt nivel. Dezamăgit de atitudinea celorlalte persoane din mediul politic, îşi consacră ultimii 20 de ani din viaţă meditaţiilor filosofice.
Tânărul profesor universitar
Datorită posibilităţilor financiare puternice ale familiei, José a putut studia la marile universităţi ale Spaniei din acea perioadă. Mai întâi la Bilbao (1897-1898), apoi la Madrid (1898-1904), unde îşi definitivează studiile de Litere şi Filosofie cu un doctorat în aceste domenii. Timp de trei ani, între 1905 şi 1907, îşi continuă aprofundarea în Germania, la diverse universităţi: Nurenberg, Cologne, Berlin şi, în special, Marburg. La Marburg ia contact pentru prima dată cu neo-kantianismul proliferat de Hermann Cohen şi Paul Natorp. Odată reîntors în Spania, devine profesor de logică, psihologie şi morală la Şcoala Superioară din Madrid. Întreţine această activitate timp de un an, între 1909 şi 1910. În cele din urmă este numit profesor titular al catedrei de Metafizică din cadrul Universităţii din Madrid. La doar 27 de ani, José ocupa un loc aflat la mare cinste în trecut, dar care era puţin onorat la momentul respectiv. Bineînţeles, fiind o persoană extrem de activă intelectual, nu îşi opreşte activităţile colaterale. În 1917, la 34 de ani, publică două lucrări care îl vor propulsa în elita marilor gânditori europeni: „Spania nevertebrată“ şi „Revolta maselor“. Începând cu 1923 lansează „Revista Occidentului“. Aici publică mai multe traduceri şi biografii ale autorilor importanţi ai vremii: Oswald Spengler, Edmund Husserl, Georg Simmel, Franz Bretano, Bertrand Russell.
Durerea dispreţului politic
Aşa cum am afirmat la început, Ortega y Gasset a jucat un rol important din punct de vedere politic. Între 1923 şi 1930 a condus o adevărată rezistenţă împotriva dictatorului militar Primo de Rivera. În 1931, Ortega s-a numărat printre cei care au provocat abdicarea forţată a regelui Alfonso al XIII-lea. A fost unul dintre oamenii proeminenţi ai celei de-a doua republici spaniole. În scurt timp a avansat până la ocuparea postului de guvernator al oraşului Madrid. Capacitatea de a conduce nu i-a lipsit niciodată filosofului. Deşi trăise mai mult printre cărţi, s-a dovedit un uimitor cunoscător al problemelor practice ale vremii. Odată cu izbucnirea războiului civil în Spania, este nevoit să se retragă în Argentina, unde rămâne până în 1945. Locuieşte în Portugalia la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Începând cu 1948, revine în Spania, unde fondează Institutul de Studii Uma-niste. Aici predă până la moartea sa, survenită pe 18 octombrie 1955. Între 1948 şi 1955 refuză orice colaborare cu regimul lui Franco. Politica era deja un subiect închis pentru el. Indolenţa conducătorilor în faţa problemelor grave ale populaţiei îl dezamăgise profund.
„Trăiesc, deci gândesc“
Ca filosof, Ortega y Gasset s-a orientat spre latura interioară a procesului de gândire. A spulberat încă de la început deviza lui Descartes: „cuget, deci exist“. Pentru Ortega, mai întâi existăm şi apoi gândim. Prin urmare a inversat formula clasică şi a afirmat cu tărie: „Trăiesc, deci gândesc“. Gândirea devine ulterioară descoperirii. Prin gândire nu putem descoperi mare lucru, dar putem analiza ceea ce s-a descoperit deja şi ceea ce am reuşit noi să descoperim acţionând. Ortega a exclus atât realismul, cât şi idealismul filosofic. A refuzat realismul pentru că îl transformă pe om într-o maşină perfectă a naturii lipsite de suflet. A respins şi idealismul, întrucât nu ţine cont de nevoile practice ale vieţii de zi cu zi. Exemplele oferite de José Ortega y Gasset în operele sale sunt dintre cele mai practice. Pentru a arăta multitudinea opiniilor contrare care pot coexista în mintea unui om, a dat exemplul privirii unei portocale. Din orice unghi ar fi privită nu poate fi cuprinsă în totalitate. Dacă o privim din unghiuri diferite, observăm amănunte diferite. Totuşi, este aceeaşi portocală. Dacă suprapunem imaginile fotografiate de mintea noastră, portocala recreată ar fi monstruoasă şi nu ar fi compatibilă cu cea reală. De aceea, ideile din mintea unui om pot fi contrare unele altora, dar pot coexista atâta vreme cât nu sunt puse în opoziţie şi creează un tot unitar. Analiza idealistă le converteşte fără a le analiza, realismul le elimină pe cele „neconforme“, le păstrează pe cele „potrivite“. Ambele direcţii distrug omul. Prima - printr-un exces de imaginaţie, a doua - printr-o ruptură interioară brutală şi fără sens.
Visul eternizării pe pământ
Visul oricărui filosof important a inclus şi o privire nouă asupra timpului. Ce este timpul? Blaga spunea că este „măsura dezintegrării noastre“. José Ortega a păstrat principiul unui proverb arab: „Ce a trecut a dispărut, ceea ce speri este absent; doar prezentul este al tău“. Scopul filosofului pare a fi acela de a conserva eternitatea într-o clipă. Este oare imposibil? Vorbind despre experienţele gustării harului, Sfinţii Părinţi ar spune clar că nu este imposibil deloc. José Ortega a încercat şi el să se apropie de o consideraţie filosofică pe măsură: „A fi etern nu înseamnă a dăinui, nu înseamnă a continua să fii în viitor. Nu înseamnă doar a te perpetua, a te face peren - sarcină, la urma urmei, obositoare, deoarece înseamnă că trebuie să parcurgi tot timpul. A te eterniza înseamnă exact contrariul: înseamnă a nu te mişca din prezent şi a reuşi ca trecutul şi viitorul să se ostenească ele să vină în prezent şi să îl umple: înseamnă a-ţi aminti şi a prevedea. Să faci oarecum cu timpul ceea ce a izbutit Belmonte (faimos toreador contemporan) să facă cu taurul: în loc să se spetească el în jurul taurului, a izbutit să îl facă pe taur să se spetască în jurul lui. Tristeţea este că taurul Timpului, în măsura în care se poate presupune, va sfârşi totdeauna prin a-l lua în coarne pe omul care se trudeşte să se eternizeze“. Nu visul de glorie, dorinţa de bogăţie şi faimă ne pot eterniza. Ne poate eterniza doar prezentul trăit în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Omul modern detestă să se vadă aşa cum este. El fuge de prezent fie în trecutul călduţ, fie în viitorul nesigur şi sumbru. Prezentul eternizării poate exista doar în căldura luminii divine.
Harul descoperirilor filosofice şi decadenţa actuală
Pentru Ortega, filosofia a reprezentat un izvor neîncetat de bucurii şi descoperiri. Dacă studiul şi dorinţa de a găsi noi tărâmuri nu l-ar fi animat, ar fi devenit şi el un filosof de colecţie precum mulţi alţii. Ceea ce l-a diferenţiat a fost scopul de a realiza o operă vie. Aşa cum preciza, „orice descoperire ne pune brusc într-o viziune nemijlocită a unei lumi pe care până atunci o ignoram şi pe care, tocmai de aceea, nu contam. Dintr-o dată, ca şi cum s-ar fi tras o cortină, ea ni se manifestă miraculos - suntem vizionari -, mai mult, ni se pare că am fost smulşi din lumea noastră obişnuită, burgheză şi câtuşi de puţin mistică şi duşi în alta, de către o forţă stranie - cădem în extaz sau răpire“. Această sete de descoperiri l-a ajutat pe Ortega să devină unul dintre cei mai semnificativi filosofi ai secolului al XX-lea. Ceea ce l-a afectat profund a fost tendinţa actuală de a transforma filosofia într-o activitate mediocră, chiar vulgară. „De multe secole se întâmplă ca individul, înainte de a simţi el însuşi nevoia de a filosofa, să întâlnească filosofia ca pe o ocupaţie public constituită şi întreţinută, fiind, adică, solicitaţi să ne ocupăm de ea din motive inautentice - în calitate de profesie „care îl hrăneşte pe omul său“, în calitate de purtătoare de prestigiu sau din alte motive mai pure, dar care sunt tot inautentice, cum ar fi să te îndrepţi spre filosofie din înclinaţie sau curiozitate. Dovada că toate aceste motive sunt, deşi în grad diferit, inautentice, stă în faptul că toate presupun filosofia gata făcută. (...) În schimb, filosoful autentic care filosofează din necesitate intimă nu pleacă spre o filosofie de-a gata, ci se pomeneşte, de la bun început, că şi-o face pe a sa, în asemenea măsură încât simptomul cel mai sigur este de a-l vedea că respinge orice filosofie aflată de-a gata, că o neagă şi se retrage în teribila singurătate a propriei sale filosofări“. Prin urmare, orice filosofie autentică trebuie să poarte pecetea propriilor eforturi şi să încerce pe cât posibil să se delimiteze de celelalte. Există un scop comun, dar căile prin care se poate ajunge la acesta sunt multiple. Singura metodă de a vedea dacă o formă aleasă este corectă rămâne raportarea la Dumnezeu. Singurul scop al filosofiei rămâne cunoaşterea lui Dumnezeu.
