Jurnal de supraveghere a Mănăstirii Antim

După o lungă perioadă de decădere, Antimul, devenit biserică de mir după 1863, revenea în centrul atenţiei vieţii bisericeşti de la noi prin construcţia în cadrul incintei sale, în anul 1912, a Palatului sinodal. De la început, acesta a adăpostit o bibliotecă teologică impresionantă care a atras pe toţi iubitorii de cultură creştină. În anul 1937, mănăstirea a fost reînfiinţată, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial obştea numărând peste 40 de vieţuitori.

În foarte scurt timp, Antimul devine un centru spiritual şi cultural de primă mărime. Acest lucru se datorează şi stareţului Vasile Vasilache (1944-1948), care a oferit adăpost în cadrul mănăstirii unor personalităţi culturale care, după încheierea războiului, simţeau că nu mai au legături cu lumea care se năştea în afara Bisericii. Cel mai important nume este al poetului şi publicistului Sandu Tudor, iniţiatorul şi sufletul cunoscutelor întâlniri desfăşurate sub egida Asociaţiei "Rugul Aprins". De asemenea, mănăstirea a fost casă pentru numeroşi tineri teologi de mare valoare, care au jucat ulterior roluri importante în viaţa Bisericii, aceştia beneficiind deopotrivă de slujbele mănăstireşti şi de cărţile bibliotecii.

Conferinţele "Rugului Aprins" au reuşit în scurt timp să captiveze multă lume, devenind un loc de întâlnire între clerici şi intelectualitatea laică. Aici s-au realizat legături puternice, care au continuat peste timp, s-au stabilit legături maestru-discipol, astfel încât spiritul de la Antim a reverberat şi a fertilizat mulţi ani viaţa bisericească de la noi, într-un mod puţin bănuit la o primă vedere. Foarte mulţi dintre cei implicaţi în fenomenul "Rugul Aprins" erau cunoscuţi drept "duşmani ai comunismului" şi, evident, luaţi în vizor de instituţiile cu caracter represiv intrate sub controlul forţelor procomuniste. Evident, o asemenea concentrare de activitate "duşmănoasă" într-un singur punct nu putea fi acceptată. Din acest motiv, în anul 1948, când se decide desfiinţarea asociaţiilor cu caracter religios, este dizolvată şi Asociaţia "Rugul Aprins", iar conferinţele au fost sistate. Legăturile dintre oameni au rămas şi au continuat la modul informal.

Atacurile comuniste şi reacţia Bisericii

Intrată în atenţia autorităţilor statului, datorită importanţei şi prestigiului pe care îl căpătase pe plan spiritual, datorită faptului că era un loc de adunare al Sfântului Sinod şi al bibliotecii cu numeroase lucrări "subversive", Mănăstirea Antim a intrat într-o perioadă de frământări. Stareţul Vasile Vasilache, considerat reacţionar şi prea legat de patriarhul Nicodim Munteanu, decedat la începutul anului 1948, a trebuit să părăsească mănăstirea. În locul său a fost impus arhimandritul Valerian Zaharia, o persoană cu numeroase calităţi, care, din poziţia ulterioară de episcop al Oradiei, a avut numeroase realizări. Însă în anul 1948 el se apropiase de forţele procomuniste şi era un inamic al noului patriarh Justinian. Prin numirea lui la stăreţia Antimului, autorităţile comuniste sperau să-şi atingă două obiective: puneau o persoană incomodă în coasta patriarhului, care deja începuse să se manifeste în mod independent, şi lichidau fenomenul spiritual din jurul Antimului.

Nu putem şti dacă Valerian Zaharia a avut vreo intenţie "duşmănoasă" la adresa mănăstirii, deoarece el nu a avut timp să se exprime ca stareţ al Antimului. În scurt timp, patriarhul Justinian l-a înlocuit cu părintele Benedict Ghiuş, numit la începutul anului 1949 şi vicar patriarhal. De atunci datează tradiţia, perpetuată până azi, ca măcar unul dintre vicarii patriarhali să-şi aibă reşedinţa în chiliile Antimului. Astfel, Mănăstirea Antim intra sub înalta protecţie a patriarhului.

Numirea părintelui Benedict în înalta funcţie a stârnit valuri printre autorităţile comuniste, el fiind considerat un element "mistic" şi "duşmănos". El nu a fost recunoscut niciodată de Ministerul Cultelor, iar asupra vieţuitorilor Mănăstirii Antim şi a celor legaţi de ea Securitatea a început o campanie sistematică de supraveghere.

Supravegherea a avut loc zi de zi, ceas de ceas. Permanent, un agent al Securităţii trebuia să fie prezent în preajma mănăstirii, să se informeze asupra persoanelor care vin şi pleacă, au fost infiltraţi informatori care să-i tragă de limbă pe vieţuitorii mănăstirii, s-a folosit tehnica operativă disponibilă atunci pentru a se asculta convorbirile. Rezultatul a fost un adevărat jurnal scris de Securitate despre viaţa de zi cu zi din Mănăstirea Antim. Periodic, informaţiile strânse erau reclasificate pe persoane, astfel încât să se ştie ce a făcut una din persoanele urmărite într-un anume interval de timp.

Fragment din "jurnalul" Securităţii

La prima vedere, aceste note informative par anoste. Spre exemplu, în "jurnalul" din 23 februarie 1950 se spune că la părintele Benedict "a venit un preot de la Patriarhie, pentru a lua o notiţă de la bibliotecă. Aproape de ora nouă, a venit un domn, care l-a întrebat pe Ghiuş cum trebuie să procedeze pentru a fi primit la internat… După ce a făcut câtva timp lecţii cu Vasile, acesta a plecat la d-na Nica, iar Ghiuş a primit vizita unui preot, care spunea că a venit fiindcă are nevoie de cartea lui Ioan Gură de Aur… La ora 19, Andrei Scrima şedea de vorbă cu un domn, căruia îi spunea "d-le doctor", discutând despre diferitele texte bisericeşti. Au mai vorbit şi despre rugăciunea inimii".

Dacă vedem dincolo de aceste fapte disparate, se poate constata că, sub conducerea părintelui Benedict şi sub înaltul patronaj al patriarhului Justinian, Antimul a continuat să fie acelaşi centru duhovnicesc şi cultural. Chiar dacă unele persoane, precum Sandu Tudor, devenit monahul Agaton, părăsiseră Antimul, acestea comunicau permanent şi foloseau orice prilej pentru a se aduna laolaltă, iar spiritul dezvoltat între zidurile mănăstirii bucureştene începea să se răspândească în ţară.

Continuitatea şi dezvoltarea spiritului isihast

Din aceste motive, puterea politică a decis să ia măsuri. În urma presiunilor foarte mari, părintele Benedict a trebuit ca în februarie 1950 să renunţe la funcţia de vicar şi de stareţ şi să plece profesor la seminarul de la Neamţ, unde l-au urmat şi alţi vieţuitori de la Antim. Hotărât să salveze mănăstirea, patriarhul Justinian a numit ca stareţ tot un membru al "Rugului Aprins", pe părintele Sofian Boghiu, iar noul vicar patriarhal, Teoctist Arăpaşu, a primit însărcinări special faţă de ctitoria lui Antim Ivireanu. Acum încep ample lucrări de refacere a ansamblului arhitectonic care redau mănăstirii strălucirea de odinioară. Din nou intenţiile comuniştilor erau dejucate, deoarece, prin "roirea" de după 1950, se strâng şi mai mult legăturile dintre exponenţii "Rugului Aprins" şi marii trăitori din lavrele Moldovei (Slatina, Neamţu, Sihăstria) generând o renaştere generală a spiritului monahal în care cultura creştină se îmbina cu trăirea duhovnicească. Este unul dintre motivele majore pentru care autorităţile vor declanşa o campanie şi mai puternică, la nivel general, împotriva monahismului ortodox, campanie care va culmina cu măsurile dureroase din perioada 1958-1959. Nici atunci însă lumina nu a putut să fi stinsă complet.