În istoria scrierilor patristice, regăsim arareori nume de laici care au scris tratate duhovnicești sau au lăsat epistole pline de profunzime înălțătoare. În general, contribuția laicilor din acest punct de vedere se reduce la câteva nume sonore de împărați - Leon al VI-lea, Constantin al VII-lea Porfirogenetul - sau la unii teologi faimoși ai vremii, Sfântul Nicolae Cabasila fiind cel mai renumit exemplu. Însă regăsim și unele mici tratate „sapiențiale” printre care se remarcă Învățăturile împăratului Vasile I Macedoneanul către fiul său Leon cel înțelept sau Povățuirile lăsate de generalul bizantin Kekaumenos, scriere asupra căreia vom arunca acum o privire.
Oricâte virtuți ar avea un creștin, dacă este lipsit de înțelepciune, va ajunge în situații dificile din punct de vedere sufletesc, pentru că această virtute este asemenea unei călăuze care le ajută pe celelalte să se dezvolte armonios. De aceea, înțeleptul general bizantin Kekaumenos ne-a lăsat acest cuvânt profund: „Bărbatului înțelept îi este de ajuns un singur cuvânt, dar pe cel neînțelegător nu-l vor înțelepți nici lucrurile însele” („Povățuirile unui general bizantin în retragere: Kekaumenos” în: Sf. Simeon Noul Teolog, Scrieri, vol. IV, trad. diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu, Ed. Deisis, 2006, p. 432). În ce măsură putem dobândi înțelepciunea? Dacă ne întoarcem privirea la Sfânta Scriptură, regăsim un răspuns potrivit la Sfântul Apostol Iacov: „Şi de este cineva din voi lipsit de înţelepciune, să o ceară de la Dumnezeu, Cel ce dă tuturor fără deosebire şi fără înfruntare; şi i se va da. Să ceară însă cu credinţă, fără să aibă nici o îndoială, pentru că cine se îndoieşte este asemenea valului mării, mişcat de vânt şi aruncat încoace şi încolo. Să nu gândească omul acela că va lua ceva de la Dumnezeu” (Iacov, 1, 5-7). Însă, cu toate că este necesar să ne rugăm și să avem credința necesară pentru a primi călăuzirea divină, nu este lipsit de înțelepciune să încercăm să citim, să învățăm și din experiențele la care ne supune viața noastră în această lume, să ascultăm de sfaturile oamenilor mai înțelepți ca noi. Toate aceste aspecte conlucrează în interiorul nostru și ne ajută să devenim mai înțelepți. De aceea, generalul Kekaumenos dădea următorul sfat: „Dacă practici vreo altă știință, sârguiește-te să o înveți desăvârșit și să nu fii deficitar în ea. Dacă poți să devii expert în toate științele, fă-o, dar să nu lași știința pe care ai avut-o de la început și să treci la alta” („Povățuirile unui general bizantin...”, p. 443). De multe ori, întâlnim credincioși care își neglijează munca pe care o depun, pretextând că au, astfel, mai mult timp pentru rugăciune. O astfel de atitudine nu este corectă și nici în acord cu învățătura Bisericii Ortodoxe. Timpul muncii și cel al rugăciunii trebuie să fie echilibrat cu grijă, fără a fi neglijat nici într-o direcție, nici în cealaltă. De asemenea, este bine să încercăm la perioade mai lungi de timp să participăm la cursuri de perfecționare și dezvoltare profesională. Trebuie să fim productivi în munca noastră și să urmăm astfel sfatul Sfântului Apostol Pavel: „Căci voi înşivă ştiţi cum trebuie să vă asemănaţi nouă, că noi n-am umblat fără rânduială între voi, nici n-am mâncat de la cineva pâine în dar, ci, cu muncă şi cu trudă, am lucrat noaptea şi ziua, ca să nu împovărăm pe nimeni dintre voi. Nu doar că n-avem putere, ci ca să ne dăm pe noi înşine pildă vouă, spre a ne urma. Căci şi când ne aflam la voi, v-am dat porunca aceasta: dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (1 Tesaloniceni 3, 7-10).
Bogăția și suferințele vieții
Unii creștini interpretează această binefacere a muncii bine răsplătite cu un îndemn la patima iubirii de averi, afirmând că progresul în funcție ne poate conduce la o lăcomie a câștigului financiar. Însă eroarea lor constă în atribuirea unei intenții acolo unde aceasta nu a existat de la bun început. Dacă ți se oferă posibilitatea unui post mai bine plătit și ai tot ceea ce trebuie din punct de vedere al competențelor pentru a-l ocupa, atunci gestul de a-l refuza nu este unul de smerenie, ci de nepricepere sufletească. Singura situație în care poți refuza un astfel de post este atunci când atribuțiile lui intră în conflict cu propriile tale valori spirituale și care privesc etica muncii. Atunci trebuie să alegi valorile în detrimentul bogăției, salariului mai bun sau al slavei primite de la propriii colegi pentru noua numire. De asemenea, este bine să ne setăm o limită în ceea ce privește bunăstarea financiară, pentru că tot dorind lucruri materiale noi, ajungem să le neglijăm foarte des pe cele spirituale. De aceea, sfatul generalului Kekaumenos este unul demn de reflecție: „Cine umblă după bogăție și o dorește nu se va sătura niciodată de ea, chiar dacă va pune mâna pe toate. Fixează-ți deci o limită și oprește-te a mai dori bogăția și vei avea odihnă” („Povățuirile unui general bizantin...”, p. 454). În egală măsură, în ceea ce privește locul de muncă și activitățile casnice, trebuie să avem în vedere în primul rând continuitatea înțeleaptă a lucrurilor, nu profitul și satisfacția imediată, așa cum ne spune și Kekaumenos: „Nu blamez bogăția, dar prefer înțelepciunea. Căci cu harul lui Dumnezeu prin aceasta facem unele ca acestea: mai întâi reflectăm, și așa lucrăm cu mâinile” („Povățuirile unui general bizantin...”, p. 441).
Slujirea aproapelui în suferințele vieții
Un alt aspect tot mai des întâlnit ca problemă de creștinii zilelor noastre constă în măsura implicării în slujirea aproapelui. Kekaumenos ne spune: „De vine cineva la tine, lasă deoparte tot ce făceai și ascultă-l ce vrea să-ți spună și nu-l expedia de la tine sub pretextul unei alte slujiri fără să vorbești cu el […]. Chiar de-ai ține în mâini o carte sfântă și citești din ea, și va veni la tine cineva, închide-o și vorbește cu cel ce a venit. Dar dacă-l lași și citești mai departe, vei fi socotit un ipocrit și plin de slavă deșartă” („Povățuirile unui general bizantin...”, p. 454). Mult prea des ni se întâmplă să considerăm că rugăciunea este singura virtute care trebuie urmată neîncetat.
Desigur, rugăciunea este cea mai importantă virtute, dar nu este singura. Dacă nu o adâncim prin smerenie, dacă nu o rafinăm prin discernământ, dacă nu o aplicăm prin milostivire, dacă nu o luminăm prin contemplație, atunci rugăciunea este la fel de slabă, stearpă și nefolositoare ca și viața noastră depărtată de Dumnezeu. De aceea, rugăciunea trebuie să lase loc slujirii aproapelui și să facă din această slujire o prioritate absolută, pentru că altfel se transformă într-o activitate individualistă, lipsită de orice comuniune cu ceilalți. În plus, nu putem să nu subliniem veridicitatea cuvintelor amare ale lui Kekaumenos, care ne avertizează că „într-o nefericire mică se va găsi un prieten, dar într-o nenorocire foarte mare și statornică nimeni să nu se înșele: nu va exista nici un prieten” („Povățuirile unui general bizantin...”, p. 452). Cu excepția lui Dumnezeu, desigur, și a celor care au înțeles că de aproapele nostru depinde viața noastră.
