Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Kierkegaard: „Credinţa este o alegere, nu o receptare directă“

Kierkegaard: „Credinţa este o alegere, nu o receptare directă“

Un articol de: Dragoș Dâscă - 22 Ian, 2009

„Kierkegaard a fost poate omul cel mai complicat care a scris vreodată despre lucruri religioase. Neîncetat treaz; stând tot timpul alături de sine; observator de o agerime care te face să te întrebi cum a mai fost posibilă viaţa sa în aceste condiţii.“ Astfel îl caracteriza Romano Guardini pe cel mai important filosof creştin al veacului al XIX-lea. Sřren Kierkegaard se definea drept „scriitor şi poet al religiosului“, dorind să ne responsabilizeze, să ne facă să reflectăm asupra necesităţii şi obligativităţii de a conştientiza chemarea lui Hristos ca angajare existenţială şi parcurs formativ.

Sřren Aaby Kierkegaard (1813-1885) s-a născut la Copenhaga într-o familie înstărită. După o copilărie nefericită şi trăită în izolare, ajunge student la Universitatea din Copenhaga cu intenţia de a deveni în cele din urmă preot. A absolvit teologia în 1840 şi s-a logodit un an mai târziu, fără a trece vreodată pragul căsătoriei şi cu atât mai puţin pe cel al preoţiei. În 1835, el scrisese în Jurnalul său: „Problema este de a mă înţelege pe mine, de a vedea ce vrea Dumnezeu să fac; trebuie să găsesc un adevăr care să fie adevăr pentru mine, să găsesc ideea pentru care să pot trăi şi să pot muri“. Astfel, pentru gânditorul danez, adevărul ca atare nu ţinea de o speculaţie abstractă şi dezinteresată, ci de sfera unei dureroase căutări de sine.

Ne este imposibil să prezentăm în câteva rânduri atât de numeroasele teme şi raţionamente dialectice ale lui Kierkegaard, concepte de o fineţe psihologică şi de o frumuseţe a expresiei rar întâlnite în lucrările filosofice. De aceea, ne vom axa mai mult pe cadrele principale ale gândirii sale.

„Cine nu are Dumnezeu, nu are nici sine“

Într-una dintre operele capitale, intitulată „Boala de moarte. Un expozeu de psihologie creştină în vederea edificării şi a deşteptării“ (1849), Kierkegaard tratează problema disperării ca fenomen de patologie spirituală. Titlul face aluzie la episodul învierii lui Lazăr, când Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus: „Această boală nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească“ (In. 11, 4). Pentru creştin, nu sunt „de moarte“ boala, asuprirea, mizeria şi grijile, ci „de moarte“ este tocmai maladia care nu recunoaşte sensul Întrupării. Această maladie are şi un nume: disperarea. Filosoful danez spune: „Disperarea este aşadar boala de moarte, această contradicţie chinuitoare, această boală aflată în sine (în sinele omului n.n.), de a muri veşnic, de a muri fără să mori... Disperarea înseamnă tocmai să te macini în interior, dar este o măcinare neputincioasă a unui sine care nu este în stare de ceea ce vrea... Definiţia ar putea include orice formă imaginabilă şi reală a păcatului; ea va evidenţia corect trăsătura decisivă a păcatului, de a fi disperare (căci păcatul nu înseamnă neastâmpărul cărnii şi al sângelui, ci adeziunea spiritului întru acestea) şi de a se afla înaintea lui Dumnezeu“. Păcatul disperării se naşte într-un suflet care nu-şi poartă de grija cea bună şi mântuitoare, care trăieşte în necunoştinţă faţă de Biserică, faţă de poruncile lui Hristos. O astfel de viaţă este, din punct de vedere duhovnicesc, ratată, şi „ratată ar fi doar viaţa acelui om care, lăsându-se înşelat de bucuriile sau de grijile vieţii, ar trăi astfel încât nu ar ajunge niciodată în mod veşnic şi decisiv să fie conştient de spiritul şi de sinele său; sau - ceea ce este acelaşi lucru - el n-ar acorda niciodată atenţie şi n-ar fi mişcat în sensul cel mai profund de faptul că există un Dumnezeu şi că el însuşi stă în faţa acestui Dumnezeu“. Un astfel de om L-a pierdut pe Dumnezeu şi, prin aceasta, şi-a pierdut sinele, „căci cine nu are Dumnezeu, nu are nici sine“.

Termenul de referinţă al personalităţii este Dumnezeu Însuşi

Într-o altă lucrare celebră a lui S. Kierkegaard, „Frică şi cutremur“, este dezbătută şi problema iubirii: „acela care-L iubeşte pe Dumnezeu fără credinţă se reflectă pe sine în el însuşi, dar cel care-L iubeşte pe Dumnezeu cu credinţă se răsfrânge pe sine în Dumnezeu“. Filosoful observă că în societatea contemporană creştinii nu se preocupă de iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, atrăgând atenţia, cu glas profetic (dacă privim cursul omenirii şi situaţia din vremurile noastre), în privinţa germinaţiei latente, dar certe a unei subtile capcane, cea a ispitei progresului tehnologic: „dacă omul timpurilor noastre nu se va opri la iubire, încotro se îndreaptă el? Către iscusinţa lumească, socoteala meschină, către infamie şi nenorocire, către tot ceea ce poate pune la îndoială originea divină a omului“.

Viaţa, ca ucenicie este una din temele majore ale cărţii „Şcoala creştinismului“; Kierkegaard concepe existenţa ca „devenire continuă“, astfel încât a exista în mod autentic înseamnă a-ţi trăi propria viaţă ca pe un proces autoeducativ. Această dimensiune perfectivă a vieţii creştinului se datorează faptului că termenul de referinţă al personalităţii este Dumnezeu Însuşi, care îi apare omului ca „model“. Fiecare creştin care a apucat calea mântuirii trece prin suferinţă. Trăsăturile suferinţei creştine sunt voluntaritatea şi responsabilitatea. Şcoala suferinţei este autentica şcoală în interior, şcoala unde se învaţă totul, deoarece „materia de învăţământ este una singură: ascultarea, iar cel ce învaţă ascultarea învaţă totul“. Filosoful danez conchide: „suferinţa formează pentru eternitate, fiindcă eternitatea este în credinţă, iar credinţa este în ascultare, iar ascultarea este în suferinţă. Ascultarea nu există în afara suferinţei, credinţa în afara ascultării, eternitatea în afara credinţei“.

Dimensiunea credinţei

Dimensiunea credinţei este atent definită în opera lui Kierkegaard. Astfel, credinţa este „certitudine interioară anticipatoare a infinitului“, care permite înălţarea deasupra planului contingenţei, constituit din aşteptări legate de cele trecătoare. Omul cuprins de angoasă îşi va găsi liniştea doar în credinţă. Să ai credinţă înseamnă să nu disperi din cauza păcatului, să nu te scandalizezi în faţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dimensiunea credinţei apare din decizia existenţială ca adeziune înflăcărată la mesajul mântuitor al Evangheliei. Ne putem apropia de credinţă numai prin „certitudine interioară“, nu prin argumentaţii şi date estimative. La credinţă se ajunge nu prin motivaţii sau prin verificări: „nu este vorba de comunicare, nici de receptare directă, ci de alegere. Aici se cere un tip de receptare foarte precis: cel al credinţei. Credinţa este o alegere, nu o receptare directă; o primeşte doar cel care ştie dacă vrea să creadă sau să se smintească“.

Credinciosul, în viziunea lui Kierkegaard, este extrem de interesat de realitatea celuilalt. Obiectul credinţei este realitatea celuilalt. Centrul şi inima credinţei nu este o doctrină, deoarece, într-un astfel de caz, raportul ar fi intelectual şi „obiectul credinţei nu este un maestru cu doctrină, deoarece atunci când un maestru are o doctrină, eo ipso doctrina este mai importantă decât maestrul, iar raportul este intelectual... Obiectul credinţei este, în schimb, realitatea Maestrului. De aceea, răspunsul credinţei este un «da» sau un «nu» absolut“. Credinţa oferă un răspuns la întrebarea fundamentală: „admiţi tu că El a existat în mod real?“. Credinţa reprezintă posibilitatea de a trece dincolo de domeniul posibilităţilor, deoarece „la Dumnezeu, însă, toate sunt cu putinţă“ (Mt. 19, 26). Dobândirea credinţei face parte dintr-un proces de autoeducaţie, fiindcă, aşa cum se afirmă în lucrarea „Conceptul de angoasă“: „adevăratul autodidact este în aceeaşi măsură un teodidact“.

Întreaga sa operă poate fi socotită drept o pedagogie teologică

Sřren Kierkegaard se definea drept „scriitor şi poet al religiosului“, dorind să ne responsabilizeze, să ne facă să reflectăm asupra necesităţii şi obligativităţii de a conştientiza chemarea lui Hristos, ca angajare existenţială şi parcurs formativ. Întreaga operă scrisă de gânditorul danez poate fi socotită drept o pedagogie teologică în sensul că, autentificarea individualităţii se realizează atunci când suntem puşi „în faţa lui Dumnezeu“, atunci când, prin credinţă, raportul este de la persoană la Persoană, atunci când conştientizarea păcatului şi pocăinţa îi permit omului să se pună în relaţie cu Dumnezeu-Iubire, prin intermediul Dumnezeului-Om. În acelaşi timp, se poate vorbi şi de o pedagogie kierkegaardiană antropologică, deoarece descoperirea şi dobândirea individualităţii umane este încredinţată dezvăluirii autenticităţii existenţei, astfel încât, numai prin intermediul relaţiei cu Dumnezeul-Om, cu Hristos, poate fi cunoscut Dumnezeul Cel în Treime închinat şi slăvit: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.