Kosovo are o istorie îndelungată, ajungând până în perioada paleolitică. Noul stat Kosovo şi-a declarat independenţa în data de 17 februarie 2008. Locuită în majoritate de albanezi, care după ocupaţia otomană au părăsit creştinismul în favoarea islamului, această provincie a râvnit de foarte multă vreme la independenţă. Fie că s-a aflat sub autoritate sârbă, albaneză sau otomană, regiunea Kosovo a beneficiat cel mult de autonomie, mai largă sau mai restrânsă. Prezentăm în rândurile ce urmează o scurtă istorie a acestei provincii atât de zbuciumate.
Noul stat Kosovo (în sârbă Kocobo u Momoxuja / Kosovo i Metohija şi în albaneză Kosovë/Kosova) şi-a declarat independenţa în data de 17 februarie 2008. Kosovo are o întindere de 10.887 km pătraţi, iar la poalele munţilor şi dealurilor sunt două câmpii, Kosovo şi Metohia, de unde şi denumirea oficială - Kosovo Metohia - folosită la Belgrad.
Kosovo are o istorie îndelungată, ajungând până în perioada paleolitică. Descoperirile arheologice dovedesc că, în preistorie, oamenii vânau şi căutau provizii în munţii, văile şi câmpiile interioare ale Iugoslaviei de astăzi.
Se ştie că regiunea a fost cucerită de Alexandru cel Mare în anul 300 î. H. Din secolul IV d. H., face parte din provincia romană Dardania.
Kosovo, regiunea albanezilor creştini
În secolul VI, slavii trec Dunărea către Balcani. Slăbit din cauza migraţiilor, Imperiul Bizantin a dat posibilitatea ilirilor să se mute la est de Adriatica, în regiunea balcanică Kosovo. Limba lor a devenit cunoscută ca albaneză, iar credinţa lor a rămas ortodoxă şi după Schisma din 1054.
Originile albanezilor nu sunt clare. Mulţi cred că aceştia descind din triburile ilirilor, locuitori străvechi ai Balcanilor de Vest în timpul stăpânirii romane. Istoricii români sugerează că albanezii ar fi putut descinde şi din traci, care au locuit în partea centrală şi de est a Balcanilor. Istoricii albanezi spun că, în jurul secolului al VII-lea, ilirii s-au retras din calea invadatorilor slavi către sud, în ţinuturi montane, adică în Albania de astăzi. Această teorie este contrazisă de cea susţinută de cronicarii bizantini, care spun că sosirea albanezilor din sudul Italiei în Albania centrală a avut loc în anul 1043, în calitate de mercenari în armata lui Maniakis. Lingviştii albanezi spun că vocabularul şi structura limbii albaneze indică o apropiere mai târzie de vestul Balcanilor, locul unde se află regiunea Kosovo.
Între anii 850 şi 1014, regiunea Kosovo a fost condusă de Bulgaria. După aceea, a fost reinstaurat controlul bizantin de către puternicul împărat Vasile al II Bulgaroctonul („Distrugătorul de bulgari“).
Perioada de înflorire
În 1170, Ştefan Nemanja a venit la putere şi astfel a început modernizarea statului sârb. Ştefan Nemanja a extins teritoriul statului, încorporând teritorii din est şi sud. S-a ocupat şi de construcţia de mănăstiri. Fiul cel mic al lui Ştefan, Rastko, a devenit călugăr, luându-şi numele de Sava şi dedicându-şi toate eforturile răspândirii ortodoxiei printre supuşi.
În timpul dinastiei Nemanja, multe biserici şi mănăstiri ortodoxe sârbe au fost construite pe teritoriul sârbesc, mai ales în Kosovo, care a devenit centrul economic, demografic, religios şi politic. Liderii Nemanjici au folosit drept capitale atât oraşul Prizren, dar şi Pristina. O serie de domenii erau dăruite mănăstirilor sârbeşti în Metohia, pimind denumirea de „tărâmul monastic“. Cea mai impunătoare biserică din Kosovo - Patriarhatul, din oraşul Pec, biserica din Gracanica şi mănăstirea de la Visoki Decani, lângă Decani, au fost înfiinţate în această perioadă. Kosovo a fost important din punct de vedere economic, deoarece Pristina, actuala capitală a regiunii, a reprezentat un important centru economic, aflat pe drumurile ce duceau la porturile Mării Adriatice. De asemenea, industria minieră a fost foarte dezvoltată în regiunea Novo Brdo şi Janjevo, unde se aflau comunităţi de emigranţi din Saxonia şi de negustori Ragusani.
Inima vieţii religioase şi politice a regatului sârbilor
Ştefan al II-lea (1196-1217), a pus stăpânire şi pe restul regiunii Kosovo în 1216, creând un stat care, astăzi, este reprezentat de Serbia. În 1217, Ştefan primeşte coroana de la papa, devenind astfel primul rege sârb. Datorită lui Sava, Bizanţul a recunoscut statutul autocefal pentru biserica Sârbă, devenind primul arhiepiscop sârb în 1219. Astfel, sârbii au obţinut ambele forme de independenţă: statală şi religioasă.
Biserica Ortodoxă Sârbă, avea la Hvosno, Prizren şi Lipljan principalele episcopii din Kosovo. Până la sfârşitul secolului al XIII-lea, centrul Bisericii Sârbe s-a mutat de la Zica la Pec.
În secolul al XIII-lea, Kosovo a devenit inima vieţii religioase şi politice a Serbiei, muntele Sar fiind centrul politic al regilor sârbi. Principala cetate era la Pauni. După 1291, tătarii au invadat întreg teritoriul, până la Pec. Regele sârb Ştefan Milutin a reuşit să-i învingă. El a ridicat biserica Maicii Domnului de la Ljeviska în Prizren, în jurul anului 1307, care a devenit sediul episcopiei Prizren, şi Gracanica în 1335, sediul Episcopiei Lipljan.
Domeniu al Casei Mrnjavcevic şi fief al Casei de Lazarevic
Regatul sârb a fost transformat în imperiu în 1346. Ştefan Duşan l-a primit pe Ioan VI Cantacuzino în 1342 la Castelul din Pauni, pentru a discuta posibilitatea unui război anti-bizantin. Drept consecinţă, în 1346, Arhiepiscopia de la Pec a devenit Patriarhie.
După ce imperiul a decăzut puţin timp înainte de moartea lui Dusan în 1355, acesta a căzut în anarhie feudală în timpul domniei ţarului Ştefan Uros V. Kosovo a devenit domeniu al Casei Mrnjavcevic. Mai târziu, o parte din acesta devine fieful Casei de Lazarevic.
Kosovopolje, simbol al rezistenţei creştine antiotomane
La 15 iunie 1389, pe câmpia Kosovopolje (Câmpia Mierlei) din imediata apropiere a oraşului Pristina, a avut loc o bătălie între forţele otomane, conduse de sultanul Murad I, însoţit de fiul său preferat, Baiazid, şi o coaliţie a unor forţe conduse de trei dinastii ce stăpâneau fiecare porţiuni mai mari sau mai mici din teritoriul kosovar, respectiv cnezii Lazar şi Vuk Brancovici şi regele Bosniei, Tvrtco. Prinţul Lazar adunase 70.000 de oameni pe câmpul de luptă împotriva a 140.000 de otomani. În acea zi a bătăliei, au murit atât sultanul Murad, cât şi cneazul Lazar. Noul sultan Baiazid I a trebuit să se retragă, în ciuda victoriei, pentru a-şi consolida puterea. Atât Lazar, cât şi Milos Obilic, cel care l-a ucis pe Murad, au fost canonizaţi de Biserica Ortodoxă Sârbă. Ulterior, începând cu secolul XVI, bătălia a devenit un simbol al eroismului şi rezistenţei, precum şi un stimulent pentru lupta împotriva adversarului, considerat în egală măsură opresor al neamului şi al credinţei. Data de 28 iunie a devenit şi ziua naţională a statului sârb.
Kosovo a devenit vasal al Imperiului Otoman până la încorporarea sa completă în imperiu, prin căderea finală a Serbiei în 1459.
Islamizarea regiunii Kosovo
Imperiul Otoman a adus islamizarea, mai ales în oraşe, şi mai târziu a creat Vilayetul Kosovo, ca una din entităţile teritoriale otomane. Aceasta a adus masive schimbări, întrucât populaţia sârbă a pierdut majoritatea în favoarea turcilor şi albanezilor. Multe biserici creştine au fost dărâmate sau transformate în moschei. Deşi Biserica Ortodoxă Sârbă a fost desfiinţată în 1532, un sârb islamizat din Bosnia, vizirul Mehmed-paşa a restaurat Patriarhia din Pec în 1557.
Kosovo a fost preluat de trupe austriece în timpul războiului austro-turc din 1683-1699 cu ajutorul a 5.000 de albanezi conduşi de arhiepiscopul catolic Pjeter Bogdani. În 1690, patriarhul sârb din Pec, Arsenije III Carnojevic, a emigrat din Kosovo împreună cu 37.000 de familii, după reocuparea teritoriului de către otomani. Majoritatea celor care l-au urmat erau sârbi, dar şi membri ai altor grupuri etnice. Până la sfârşitul secolului XIX, albanezii au devenit principalul grup etnic în Kosovo. În 1766, Imperiul Otoman a desfiinţat patriarhia de la Pec.
Turcii au persecutat aristocraţia sârbă, au determinat exterminarea fizică a elitelor sociale.
Imperiul Otoman a fost un stat teocratic islamic, sârbii creştini trăiau aproape ca sclavi - abuzaţi, umiliţi şi exploataţi. În consecinţă, ei au abandonat treptat centrele urbane, retrăgându-se spre munţi. Serbia a fost condusă de Imperiul Otoman aproape cinci secole. În această perioadă, aproape două treimi din populaţia albaneză, inclusiv cei mai puternici nobili feudali, s-au convertit la islam.
Formarea principatului sârb independent
În timpul retragerii, după înfrângerea forţelor europene în 1690, otomanii şi albanezii musulmani au supus populaţia la represiuni în masă şi la prima purificare etnică la scară mare, inclusiv în Kosovo şi Metohia, unde aproximativ 1.400 de mănăstiri şi biserici creştine acopereau zona. mănăstirea patriarhală de lângă Pec, Kosovo, a servit ca centru administrativ al Bisericii Ortodoxe Sârbe din secolul XIII până în secolul XVIII.
Rezistenţa sârbă împotriva dominaţiei otomane, latentă pentru multe decade, a izbucnit la suprafaţă la începutul secolului XIX, odată cu Prima şi a Doua Răscoală Sârbă din 1804 şi 1815. Imperiul Otoman se confrunta deja cu profunde crize interne, fără speranţa vreunei reveniri. Ca rezultat al răscoalelor şi al războaielor următoare împotriva imperiului otoman s-a format principatul sârb independent şi a fost recunoscut pe plan internaţional în 1878.
Albania - afiliată otomanilor - este atacată de Muntenegru, Serbia, Bulgaria şi Grecia. Sârbii se înrolează, în principal, pentru a răzbuna înfrângerea de la Kosovopolje. Ei intră către Pristina, în timp ce albanezii, majoritari în Kosovo, se retrag în munţi. Turcii sunt înfrânţi, casele lor şi ale albanezilor sunt distruse, familii întregi dispar. Civilii sârbi urmează armata pentru a ocupa din nou pământurile părăsite cu numai câţiva ani înainte. De atunci, Serbia a deţinut suveranitatea asupra provinciei. Albania devine în 1913, pentru prima dată, stat suveran cu drepturi depline. Cât priveşte Kosovo, populaţia încă majoritar albaneză nutrea, desigur, puternice sentimente anti-sârbe.
100.000 de militari morţi în „marea retragere sârbă“
Primul Război Mondial aduce în Kosovo lupte de gherilă între sârbi şi albanezi, atrocităţi de ambele părţi şi un aflux de refugiaţi către Albania. Trupele austro-ungare şi bulgare au ajuns însă în Kosovo, iar ce a urmat a fost dezastrul sârbilor, cunoscut ca „Marea Retragere Sârbă“: 100.000 de militari au murit atunci. Austro-Ungaria şi Bulgaria domneau în Kosovo, iar aici se deschid şcoli de limbă albaneză, pentru subminarea prezenţei sârbilor. În 1918, când roata se întoarce în favoarea sârbilor, aceştia se răzbună pentru abuzurile albanezilor trecând, la rândul lor, „prin foc şi sabie“ femei şi copii.
Tratatele de pace care au încheiat Primul Război Mondial între 1919 şi 1920, au trasat, pe rând, viitorul statului iugoslav: Regatul Sloveniei, Croaţiei şi Serbiei a devenit regatul constituţional Iugoslavia şi a reunit 12 milioane de oameni, din care 400.000 erau albanezi. Majoritatea covârşitoare era formată din sârbi. Prin contrast, 64% din populaţia kosovară erau albanezi, iar dintre aceştia, trei sferturi erau musulmani.
Seminţele conflictului se sădeau cu şi mai multă înverşunare. Ostilităţile dintre sârbi şi albanezi au început imediat, iar în 1921, albanezii cereau Ligii Naţiunilor să unească Kosovo cu Albania. Liga, predecesoarea ONU, nu a luat nici o măsură. În perioada interbelică, tot mai mulţi sârbi au colonizat provincia însă, în 1931, populaţia albaneză încă se ridica la 63%.
Provincie a Republicii Federative Iugoslavia
Începând cu 1941, cea mai mare parte din Kosovo a fost anexată unei Albanii controlate de Italia fascistă, în timp ce regatul era sub ocupaţie germană. De asemenea, regiunile miniere kosovare aparţineau Germaniei. Cu doar un an înainte, Partidul Comunist Iugoslav se angajase, în scris, să ofere independenţa regiunii, prin înfiinţarea „Republicii Kosovo“, dar desigur că acest obiectiv nu a fost niciodată fixat cu adevărat. În 1943, la Mulje, Albania, a luat fiinţă un organism pentru „Salvarea Albaniei“, care milita pentru unirea cu Kosovo într-un stat independent. În acelaşi an, o a doua Ligă de la Prizren a fost înfiinţată, cu delegaţi din toate teritoriile albaneze şi cu obiective similare.
Când Germania era aproape învinsă, Josip Broz Tito, care obţinuse tot capitalul politic de care avea nevoie ca şef al Partidului Comunist, a declanşat o puternică ofensivă în Kosovo, arestând oficiali, efectuând percheziţii în fiecare casă. Kosovarii au reacţionat printr-o rebeliune, înăbuşită sângeros de partizanii iugoslavi.
Kosovo a fost eliberat după 1944, cu ajutorul partizanilor albanezi ai Comintern-ului (Internaţionala Comunistă), devenind provincie a Republicii Federative Iugoslavia. Constituţia iugoslavă din 1946 nu a conferit autonomie teritorială provinciei, dar nici nu a recunoscut albanezii ca naţionalitate în federaţie. Cinci naţionalităţi au fost recunoscute: sârbă, croată, slovenă, muntenegreană şi macedoneană. Zece ani mai târziu, în 1956, naţionaliştii albanezi din Kosovo au izbucnit din nou, iar guvernul iugoslav a dispus din nou dezarmarea, casă după casă.
▲
Moartea lui Tito declanşează noi violenţe
În anul 1967, Tito vizitează pentru prima dată provincia. Prima sa decizie a fost înlăturarea mai-marelui regiunii, Alexandru Rankovic, de la putere. Vestea alungării acestuia, mult hulit de albanezi, a generat un val de euforie, odată cu noi libertăţi nesperate: limba, educaţia şi cultura albaneză au înflorit atunci, iar rata naşterilor a dus, până în 1971, la creşterea populaţiei albaneze de la 67% la 74%. Constituţia din 1974 a conferit autonomie regiunii şi, mai mult, a fost considerată una dintre cele opt regiuni federale cu drepturi depline în Iugoslavia. În 1980, Josip Broz Tito, mâna forte care ţinea toate aceste naţionalităţi unite, mai mult sau mai puţin forţat, moare la 4 mai. Efectul destabilizator a fost devastator şi continuă şi în prezent să dea emoţii Europei.
La mai puţin de un an de la moartea lui Tito, studenţi albanezi de la Universitatea din Pristina au demarat atacuri împotriva sârbilor şi muntenegrenilor conlocuitori. Politica de intimidare a luat proporţii până la mijlocul anilor ’80, iar mulţi sârbi au părăsit regiunea. Cei rămaşi au organizat un prim protest abia în 1986: sub auspiciile Academiei Sârbe de Arte şi Ştiinţe, o serie de intelectuali au prezentat o Declaraţie în care se cerea, pentru prima dată, revocarea autonomiei Kosovo. Până la această dată însă, o puternică mişcare subterană pentru Eliberarea Naţională a Kosovo se dezvolta, atrăgând şi alte organisme similare. Sârbii din Kosovo erau ameninţaţi. În februarie 1987, guvernul sârb propune ridicarea autonomiei Kosovo. Provincia se afla atunci sub autoritate federală.
Între 1974 şi sfârşitul anilor â80, albanezii din Kosovo s-au bucurat de o libertate niciodată atinsă în istoria lor zbuciumată. Sub legea sârbă, albaneză sau otomană, autonomia era un simplu proiect. Dar pentru kosovarii în căutarea independenţei nu a fost de ajuns.
A urmat ascensiunea lui Slobodan Miloşevici, iar conflictele sângeroase nu au încetat, păstrându-se încă proaspătă amintirea violentelor confruntări dintre sârbi şi musulmanii kosovari (1996-1999). Mai amintim intervenţia trupelor NATO din 1999, care a „completat“ şirul nesfârşit de victime din regiune, cu distrugerile materiale aferente, dintre care şi numeroase biserici ortodoxe.
▲
77,3% albanezi în Kosovo
Între 1948 şi 1981 (ultimul recensământ oficial al Iugoslaviei vechi), populaţia a crescut de la 15,7 la 22,4 milioane. Sârbii au sporit în aceeaşi perioadă de la 6,5 la 8,1 milioane. Populaţia albaneză a crescut de la 750.000 la 1.730.000. Comparativ, putem menţiona faptul că, în aceeaşi perioadă, maghiarii erau în număr de 496.000 în 1948 şi 426.000 în 1981; ţiganii - 72.000 în 1948 şi 168.000 în 1981; românii şi vlahii (aşa cum apar în statistici) - 175.000 în 1948 şi 86.000 în 1981. Conform recensământului din 1981, Kosovo avea 1,3 milioane locuitori, albanezii reprezentau atunci 77,3% din populaţie, iar sârbii 13,3%. Tot atunci, pe ansamblul Republicii federale Serbia, albanezii constituiau 13%, iar sârbii reprezentau 66%, ungurii 4%, românii 1%, iar vlahii 0,4%.
