La Mănăstirea Gai, românii şi sârbii se rugau împreună

Mănăstirea Gai, din judeţul Arad, a fost ridicată între anii 1760-1762 de episcopul Sinesie Jivanovici (1751-1768). Mănăstirea se înfăţişa ca un ansamblu alcătuit dintr-un conac (reşedinţa episcopului), o biserică şi anexe gospodăreşti. Conacul a avut funcţia de reşedinţă de vară pentru episcopii Aradului. Biserica a constituit un lăcaş de închinare pentru credincioşii din apropiere. După demolarea vechii catedrale a Aradului, în anul 1861, au fost strămutate şi înmormântate la Gai, în interiorul altarului, rămăşitele pământeşti ale episcopilor înhumaţi în catedrală. Reînfiinţată în 1964, în prezent este mănăstire de maici, având hramul la 1 septembrie, când este sărbătorit Sfântul Simeon Stâlpnicul.

În oraşul Arad, în zona de nord-vest, în cartierul Gai, la capătul străzii Dunării, se înalţă unul dintre cele mai reprezentative monumente din secolul al XVII-lea, din vestul ţării, Mănăstirea „Sfântul Simeon Stâlpnicul“ sau Mănăstirea Gai. Episcopul Sinesie Jivanovici (1751-1768), de neam sârb, a ridicat biserica între anii 1760-1762, pentru veşnica sa pomenire şi pentru a fi folosită de urmaşii săi în scaunul episcopal al Aradului. Toate au fost ridicate pe vechiul domeniu al episcopiei, obţinut de episcopul Isaia Diacovici (1706-1708). Lucrările au fost încredinţate maistrului zidar Egidiu Genowein, german de origine.

Clădirea avea un conac şi un paraclis, ambele construite în stil baroc. Conform proiectului, era o „casă cu etaj de 15 pe 7 stânjeni şi înălţimea pe dinăuntru de 2 stânjeni. Biserica să fie legată de casă, la care episcopul Sinesie făcu modificarea ca să fie cu un picior şi jumătate mai lungă. Curtea de 16 pe 9 stânjeni, la capăt având un grajd de 9 pe 2 stânjeni, accesibil pentru 11 cai. Casa, despărţită în mijloc prin coridor şi la parter şi la etaj, are la parter şase camere pardosite, bucătărie şi cameră de alimente; la etaj opt camere şi cămară. În plus, la parter, ca şi la etaj, se află sala treptelor, rezerva şi un punct sanitar. La parter se află şi un coridor transversal pe la mijlocul celui longitudinal. Subsolul are pivniţa boltită. Biserica are la partea vestică un turn dreptunghiular pentru clopote în stil baroc“.

Moştenirea lăsată de episcopul Sinesie

Biserica, alipită de latura de nord a conacului, este construită în stil basilical, cu un turn masiv. În tinda bisericii se află o cruce mare de marmură lipită de zidul care susţine turnul. În 1767, pictorul Ştefan Teneţchi realiza pictura iconostasului sculptat în lemn de tei. Realizată într-o manieră italienizată, cu ecouri din renaştere şi baroc, iconostasul cuprindea 22 de icoane repartizate în trei registre, în partea de jos fiind icoanele împărăteşti: Sfântul Ioan Botezătorul, Maica Domnului cu Pruncul deasupra norilor, Iisus Hristos cu cruce deasupra norilor şi Sfântul Simeon Stâlpnicul (icoana hramului). Deasupra uşilor diaconeşti şi împărăteşti apar Maica Domnului, Izvorul tămăduirii, Cina cea de Taină, Pogorârea Duhului Sfânt, iar în ultimul registru Apostolii, având în centru Deisis. Deasupra iconostasului: Maica Domnului, Sfântul Apostol Ioan şi o Cruce. Pe lângă pictura de pe iconostas, în biserică existau, atârnate pe peretele de la strana stângă, două icoane, una reprezentând pe Sfântul Ierarh Nicolae, datată 1792, iar cealaltă reprezentând pe Maica Domnului, datată 1837.

În altar, între iconostas şi sfânta masă, se află o lespede funerară fixată în cuie mari de fier. Sfânta masă este din marmură neagră cu picioarele sculptate în figuri decorative. Proscomidiarul are frontispiciul de marmură sculptată, cu următoarea inscripţie în slavonă: „S(inesie) J(ivanovici) episcop Aradski, Varadski, Halmajski i proci“. Spălătorul, de asemenea, este din marmură, cu rezervor de apă deasupra. Se află şi aici, ca în pridvor, o cruce de marmură, vas de aramă pentru apă, plumbuit, şi alt vas cu încrestături şi cu braţ prin care se varsă apa. Împreună cu chivotul masiv din aur, toate provin de la episcopul Sinesie.

Colecţia de „Valori de artă veche românească“

Acest ansamblu arhitectonic de epocă a fost întregit prin aducerea, în cadrul complexului, a bisericii de lemn, din Seliştea de Mureş, comuna Petriş, unul dintre cele mai reprezentative monumente din lemn ale arhitecturii româneşti de pe Valea Mureşului, în secolul al XVIII-lea. Aici mai este impresionantă colecţia de „Valori de artă veche românească“, colecţie aflată în interiorul vechiului conac, care reprezintă o splendidă imagine a artei vechi româneşti din acest colţ de ţară.

Conacul a avut funcţia de reşedinţă de vară a episcopilor Aradului. Construcţia propriu-zisă a conacului era alcătuită din opt încăperi mai spaţioase, cărora li se adăuga în colţul din nord-est paraclisul de mici dimensiuni. Două încăperi centrale mai mari, dispuse una în continuarea celeilalte, aflate în arcul clădirii, probabil destinate şedinţelor consistoriale. Încăperea pentru odihna episcopului putea fi cea situată la nord-vest, precedată la est de o cameră de lucru a episcopului. Alte două încăperi, dispuse spre sud, lipite paraclisului, una având o fereastră, de unde ierarhul putea asista la slujbele religioase spre sfârşitul vieţii, când din cauza sănătăţii nu mai putea sluji.

Ajunsă în paragină, s-a reînfiinţat în 1964

Biserica nu a îndeplinit numai un simplu rol de paraclis, încă de la început ea a fost lăcaş de închinăciune pentru credincioşii din Gai. În matricolele de botezaţi şi morţi ale Bisericii „Naşterea Sfântul Ioan Botezătorul“ din Arad, din secolul al XVIII-lea, aflăm nume de preoţi care oficiau la Paraclisul „Sfântul Simeon Stâlpnicul“ slujbe, botezuri şi înmormântări pentru enoriaşii din Gai. După demolarea vechii catedrale a Aradului, în anul 1861, au fost strămutate aici rămăşiţele pământeşti ale episcopilor Sinesie Jivanovici (1751-1768), Pahomie Cnezevici (1770-1783), Pavel Avacumovici (1787-1815), Nestor Ioanovici (1829-1830) şi Gherasim Raţ (1835-1850). Ei au fost reînhumaţi în altar, în faţa prestolului, sub o lespede de marmură roşie, prinsă cu sigile de plumb la cele patru colţuri.

După moartea episcopului Sinesie Jivanovici, ctitoria de la Gai a străbătut o perioadă dificilă. Totuşi, biserica a continuat să fie folosită de credincioşii ortodocşi, români şi sârbi din Gai, constituindu-se în biserică parohială. În anul 1835, când Gherasim Raţ ajunge episcop al Aradului, acesta găseşte aşezământul aproape părăsit. Se pare că în timpul Revoluţiei din 1848 aşezămintele de la Gai au avut şi mai mult de suferit. Vechea reşedinţă episcopală de pe malul Mureşului şi catedrala fiind expropiate, în 1857, la aşezământul ecleziastic de la Gai s-au început lucrările de reparaţii ale clădirilor. După separarea ierarhică dintre români şi sârbi, în anul 1870, sârbii şi-au construit biserică proprie, cu hramul „Schimbarea la Faţă“, românii continuând să folosească Biserica „Sfântul Simeon Stâlpnicul“, până în perioada interbelică.

Reînfiinţată în 1964, în prezent este mănăstire de maici, având hramul la 1 septembrie, când este sărbătorit Sfântul Simeon Stâlpnicul. O nouă biserică a fost construită în incinta mănăstirii, mult mai mare, de dimensiunile unei catedrale, care este la stadiul de pictură.