"Locul unde Mariţele, Paraschivele, Anicele şi Terejile îşi dau întâlnire cu Nicolaii, Istvanii şi Ianoşii, unde-şi descarcă sufletul plin de ura stăpânilor, unde-şi spun necazurile, îşi citesc scrisorile, îşi arată rochiile, panglicile, mărgelele, "Şoseaua", Paradisul servitorimii este Cişmigiul", scrie Henri Stahl, în "Bucureştii ce se duc".
Mai mult decât atât, Cişmigiul este cea mai veche grădină publică din Bucureşti.
Din 1854 şi până astăzi, Cişmigiul primeşte pe oricine, dar mai ales pe aceia care, la plecare, vor să guste din Izvorul lui Eminescu.
"O, cum mai înfioară vântul frunzele copacilor din Cişmigiu! Parcă e acelaşi freamăt adormitor de acum 15-20 de ani, când rătăceam cu colegii, în anumite ore ale dimineţii, pe aleile mai dosnice, care adăposteau zeci de… plimbăreţi! ş…ţ Lacul tremură la fel ca şi atunci; la fel îşi leagănă bărcile uitate pe sub sălcile plângătoare, ce au surâs cu duioşie la şoaptele îndrăgostiţilor care şi-au plimbat înfiorările pe aici", scrie Grigore Băjenaru, în "Cişmigiu and Co". Amintirile autorului sunt amintirile bucureşteanului de ieri şi de azi - acela care s-a jucat cu fluturii parcului (copil fiind), după care şi-a împărtăşit preaplinul inimii în promenade lungi (mai lungi decât acelea făcute cu prietenii), pentru ca mai târziu să-şi ţină de mână, pe aleile nesfârşite, soţiile, propriii copii şi nepoţi.
Parcul "întrece cu mult tot ce poate arăta Germania"
Inaugurarea oficială a Grădinii Cişmigiu are loc în anul 1854. Doi ani mai târziu, germanul Ferdinand Lassalle - aflat într-un voiaj în Europa de Sud-Est - publică câteva note de călătorie referitoare la spaţiul românesc, printre care aminteşte şi de Cişmigiu - "întrece cu mult tot ce poate arăta Germania." Lassale nu este singurul străin cucerit de lacul, pajiştile, straturile de flori, copacii, colinele şi platourile, grotele şi aleile parcului. Cu siguranţă au fost şi alţii. Nenumăraţi. Dintre aceştia se remarcă vienezul Ludwig Angerer, unul dintre primii fotografi ai Bucureştilor; cel mai bun fotograf al Vienei. Cişmigiul a fost pentru Angerer unul dintre subiectele sale preferate.
Cât priveşte atmosfera parcului din perioada interbelică, Henri Stahl scrie în cartea sa "Bucureştii ce se duc": "Locul unde Mariţele, Paraschivele, Anicele şi Terejile îşi dau întâlnire cu Nicolaii, Istvanii şi Ianoşii, unde-şi descarcă sufletul plin de ura stăpânilor, unde-şi spun necazurile, îşi citesc scrisorile, îşi arată rochiile, panglicile, mărgelele, "Şoseaua", Paradisul servitorimii, este Cişmigiul."
Acelaşi autor mai notează despre "vesela grădină a Bucureştilor": "Singura atracţie a grădinii pentru acest public special este taraful de lăutari ce cânta la Buturuga, grosolană imitaţie din ciment a unui trunchi de copac, în scorbura căruia se debitează bere, ţuica şi limonada gazoasă."
Balta lui Dura neguţătorul
Dar să începem cu începutul. Pe la 1779, domnul Ţării Româneşti, Alexandru Ipsilanti, porunceşte să se construiască două cişmele. Cea dintâi se găseşte şi astăzi, amplasată în direcţia intrării dinspre strada Ştirbei Vodă. Şeful lucrărilor, Dumitru suiulgi-basa, era cunoscut ca Marele Cişmigiu sau mai-marele peste cişmele. Acesta este cel care dă numele grădinii publice, cunoscută şi ca Balta lui Dura neguţătorul, după cum a fost denumit Cişmigiul până la începutul secolului al XIX-lea. Chiar a existat o baltă pe atunci, una mare şi plină de mâl, cu izvoare subterane, în care creşteau trestie, papură şi unde veneau raţe sălbatice. Pare greu de crezut, însă documentele din acele vremuri arată că în zilele ploioase, când Dâmboviţa se revărsa, apa din Cismigiu ajungea până la zidurile mănăstirii Sarindar. Adică pe locul unde se află astăzi Cercul Militar Naţional. E adevărat, şi dimensiunile parcului erau cu mult mai mari decât cele actuale.
Vine anul 1830 şi, odată cu el, dispoziţia generalului Pavel Kiseleff - baronul Borroczyn este pus să coordoneze lucrările de asanare a bălţii, urmate de amenajarea unei grădini publice. Zis şi… făcut, mult mai târziu, în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu.
Paradisul tânărului Meyer
Arhitectul peisagist vienez Carl Friederich Wilhelm Meyer este cel care a reuşit să transforme locul într-un adevărat paradis. Talentul, imaginaţia şi munca susţinută a arhitectului vienez fac minuni. Balta plină de stufăriş devine un frumos lac, care, pe timpul iernii, se transforma într-un patinoar. Tot aici, pune la punct un sistem de canalizare, iar în centru montează o fântână arteziană. Acelaşi Meyer plantează peste 30 de mii de arbori indigeni, dar şi specii rare. Cu multă pricepere realizează mai multe grote artificiale, poduri şi montează bănci. Cu timpul, tânărul arhitect se ataşează tot mai mult de Bucureşti şi de oamenii săi. Deseori este văzut în compania protipendadei de la acea vreme - logofătul Şuţu, prinţul Ghica, prinţul Bogation sunt doar câţiva dintre oamenii importanţi cărora vienezul le câştigase respectul. Acelaşi sentiment i-a animat şi pe soţii familiei Lăzărescu, care au consimţit să o încredinţeze tânărului, ca soţie, pe fiica lor, Elena. Fericitul eveniment nu avea să se întâmple vreodată, deoarece un altul trist avea să-i ia locul. Moartea lui Meyer. Avea doar 38 de ani, iar cauza decesului a fost durerea imensă provocată de moartea propriei surori. Osemintele sale au fost depuse în apropierea grădina Cişmigiu, oaza de verdeaţă în care şi-a vărsat toată dăruirea şi dragostea sa pentru lucrul bine făcut.
Loc de agrement
Vremea a trecut, oamenii au uitat, tristeţea s-a stins. Parcul a rămas. Niciodată părăsit. Plimbările se făceau de la răsărit până la ora 22:00. Când pe cer apărea luna mare, rotundă, luminoasă, accesul era permis până la miezul nopţii. Regulile erau foarte stricte. Era interzis accesul patrupedelor, cu trăsura sau călare. De asemenea, o perioadă, vânzătorii ambulanţi nu au fost toleraţi, iar cei care îndrăzneau să calce iarba ori rupeau florile erau aspru sancţionaţi. Promenadele diurne erau acompaniate de acorduri de fanfară cu valsuri, polci si mazurci. Oricine avea poftă de o fleică gustoasă şi un ţap de bere putea poposi la grădina de vară "La Buturuga". Cişmigiul era un adevărat loc de agrement. Mai mult, suprafaţa sa a fost mărită cu o bucată de pământ cumpărată din gradina familiei Cretzulescu. Spre bucuria bucureştenilor, au fost aduşi peşti exotici, lebede si pelicani, chiar şi urşi, lupi, vulpi şi castori.
Pentru o bună perioadă de timp, Cişmigiul a fost gazda reprezentaţiilor în aer liber. Fie că era vorba de acţiuni culturale sau filantropice, cei prezenţi savurau pe deplin momentele la care participau.
Un eveniment, care face parte din istoria locului, este cel din 1886 - "Expoziţia Bucureştilor", un fel de "Târg Internaţional de Bunuri de Larg Consum" avant la lettre. Cu acest prilej, organizatorii s-au întrecut pe ei înşişi şi au creat insula artificială centrală de pe lac. Nu trebuie uitat nici restaurantul cu grădina de vară Monte Carlo - ridicat de arhitectul Ion Mincu -, care de mai bine de un secol nu şi-a schimbat numele.
Izvorul lui Eminescu
Locul primeşte pe orice vrea să-l descopere. Chiar şi pe aceia cărora le este străin un minim set de reguli privitoare la decenţă, la respect pentru natură şi la bună-cuviinţă. Este vorba despre aceia care distrug spaţiile verzi, băncile şi poluează cu rea intenţie sau din nepăsare. Natura ne iartă, dar nu o poate face la nesfârşit. Deocamdată, ne lasă să ne bucurăm de binefacerile ei. Apa cea limpede şi bună, pentru care oamenii vin şi astăzi în Cişmigiu, să o ia de la Izvorul lui Eminescu, este unul din darurile care merită preţuite.
