La Timișoara, în decembrie 1989, a dispărut frica

Discutând cu 11 participanți la Revoluția din Timișoara, te-ai aștepta ca, în linii mari, să-ți spună aceleași lucruri, pentru că suita evenimentelor a fost unică și, așa cum am constatat, toți au fost aproape peste tot. Dar fiecare are perspectiva lui asupra a ceea ce a trăit, observațiile lui, concluziile lui și nu lipsesc detaliile particulare relevante, unele chiar senzaționale. Cu atât mai adevărat este acest lucru atunci când perspectiva se desfășoară de la nivel universitar, așa cum este cazul cu cei doi revoluționari din episodul de azi al serialului din Ziarul Lumina.

La Universitatea de Vest, Lucian Vasile Szabo ține un curs unic în lume despre Revoluția de la Timișoara. „Ideea plutea în aer, se făcuse chiar un manual de istorie a orașului, iar în urmă cu un an s-a născut inițiativa conducerii universității de a se face acest curs pentru a marca cei 30 de ani, care înseamnă în același timp comemorare și aniversare, sângele vărsat, dar și bucuria eliberării. Este un curs universitar conceput ca transversal, adică la care se pot înscrie toți studenții, indiferent de facultate, și primesc credite pentru el. Mai mult, poate participa oricine. Am avut amfiteatrul plin, mai ales când erau invitați deosebiți, precum generalul de justiție Romeo Bălan, implicat în multe dosare ale Revoluției, Marius Mioc, care știe foarte multe și are un blog extraordinar, Gino Radu, Traian Orban, Ioan Savu și alții”. Tinerii nu numai că sunt interesați, dar câțiva sunt extrem de devotați subiectului și pun multe întrebări, deoarece cursul e interactiv. Structura lui include situația generală a românilor pe vremea lui Ceaușescu, povestea disidenților, contextul internațional și, desigur, desfă­șurarea evenimentelor din decembrie, inclusiv fondarea Frontului Democratic Român (FDR), care s-a definit drept formațiune politică și a inițiat un program - dovadă că a fost o revoluție, nu doar o revoltă. Urmează fuga lui Ceaușescu, diversiunea cu teroriștii, procesele.

L-am întrebat pe profesor dacă este mulțumit de ceea ce s-a făcut în acești 30 de ani din punct de vedere juridic pentru identificarea și pedepsirea vinovaților. „Nu numai că sunt nemul­țumit, sunt profund revoltat! Noi stăm pe o mare injustiție. De aceea, democrația din România este atât de fragilă și de chinuită. S-a făcut foarte puțin pentru aflarea adevărului. Eu nu vreau să existe tribunale populare, Doamne ferește!, ci doar ca justiția să-și facă treaba. După părerea mea, trebuie s-o ia de la 1946, de la instaurarea comunismului. Judecate toate cauzele, care este nevinovat să scape, care e vinovat să i se dea pedeapsa. Important este să se ducă procesul până la capăt. Dincolo de o decizie judecătorească definitivă, noi nu mai avem ce face. Și cred că dacă se făcea acest lucru, care înseamnă și judecată juridică, și socială, dispăreau multe tensiuni. Așa, lucrurile au rămas într-o zonă foarte cețoasă, unele victime sunt în continuare victime, iar unii dintre cei care au oprimat beneficiază și acum de privilegii și au ajuns în posturi-cheie.”

Se cunosc ofițerii, răniții și morții

În dosarul Revoluției, ajuns în sfârșit în instanță, mai există doar 3 inculpați, 16 murind între timp. Asta, în condițiile în care „dosarul e gata de cel puțin 15 ani. Documentele există de mult și sunt foarte multe, ar umple această încăpere”, afirmă profesorul. Înainte, a fost procesul de la Timișoara, care s-a terminat, unii au fost condamnați, alții au scăpat. Apoi a fost procesul celor 3 generali: Gușă a murit, Chițac și Stănculescu au fost condamnați. „Trebuie să spunem adevărul: 70%-80% dintre victime au fost făcute de armată. La Timișoara au fost vreo 10.000 de oameni în trupele de represiune, dintre care cam 8.000 erau militari, restul politruci, Miliția, Securitatea, trupele de pază, grănicerii și pompierii. Toți acești oameni pot fi găsiți! La armată nu s-a făcut asta, pentru că armata a preluat atunci, practic, puterea. Noi am reușit să punem mâna pe toate Jurnalele de luptă ale unităților și cel al Marii Divizii, se știe fiecare ofițer unde a fost, cu ce oameni, ce răniți și morți au fost acolo”.

Există vreo speranță că se va deschide vreodată procesul militarilor care au tras? „Eu nu sunt deloc optimist, pentru că văd ce se-ntâmplă cu procesul de acum, după 30 de ani.”

Revoluționarii își declinau identitatea

Lucian Szabo a aflat în ziua de 16, la prânz, că se întâmplă ceva și a plecat să vadă. Era student în ultimul an. La ora 17:00, în Piața Maria, l-a văzut pe Ion Monoran când a oprit tramvaiul, i-a spus decis vatmanului: „Ăsta de-aici nu mai pleacă!” și a coborât pantograful. După care alt tânăr s-a urcat pe tampoane și a zis: „Mă numesc Daniel Zăgănescu şi nu îmi este frică de Securitate, aşa că strigaţi după mine: «Jos Ceauşescu!»” A fost nevoie s-o ceară de trei ori, frica plutea încă. Mai târziu, Szabo a văzut cât de agresivi au fost pompierii, apoi au început arestările, mulți fiind bătuți crunt. În ziua de 17 a fost în stradă de dimineața până seara, asistând la momentul în care s-a deschis focul în Piața Libertății. S-a tras din balconul mic al Diviziei 18 Mecanizate asupra unor oameni nevinovați, inclusiv copii, care nu făcuseră nimic: „Nu puteam să cred că se va trage, că o să văd oameni pe jos, cu craniul sfărâmat și creierii împrăștiați - nu e ca-n filme...” A rămas în stradă până spre Anul Nou.

Cum au trecut acești 30 de ani? „Idealurile nobile ale Revoluției s-au îndeplinit într-o anumită măsură. A căzut Ceaușescu, s-a schimbat regimul. Faptul că n-am știut să gestionăm mai bine lucrurile, să mergem mai hotărât către o democrație de tip occidental, nu e vina celor care au murit atunci! Revoluția rămâne ceva curat, dar noi trebuie să facem mai mult. Și putem! Să înlăturăm cu orice preț aceste derapaje democratice, pe care le-am avut în ultimii ani, să punem în practică tot ce e mai bun în noi. Există oameni care pot face diferența, dar sunt marginalizați. Trebuie să ascultăm de elitele noastre. Trebuie să ne regăsim valorile și credințele. Există un asalt extrem de dur împotriva Bisericii și a școlii! Trebuie să ne reinventăm. Să știm că a fura este un păcat, că a minți este un păcat. Dar nu e cazul să așteptăm să ne spună asta politicienii. Cum ar fi să vină un lider politic la TV și să spună: «Vă rog să nu mai furați!»?”, afirmă Lucian Szabo.

„Oamenilor nu le mai era frică”

Profesorul Marcel Tolcea, specializat în filologie, jurnalism și comunicare simbolică la aceeași universitate timișoreană, și-a început și el Revoluția pe 16, în Piața Maria, unde a recunoscut mai mulți angajați ai Miliției și Securității în civil. Și-a dat seama că nu e bine să se rămână acolo. A doua zi, lângă județeana de partid a văzut cum se incendiaseră în stradă operele lui Ceaușescu, în vreme ce oamenii scandau împotriva regimului. S-a întâlnit cu doi cunoscuți: dirijorul și compozitorul Remus Georgescu și scriitorul Mircea Pora. Au început și ei să huiduie și să arunce cu pietre spre clădire. „Când, ce credeți?, lângă mine era Radu Bălan, prim-secretarul Consiliului Județean! Am rămas buimac!” Mulțimea l-a înconjurat și l-a luat la întrebări. Pe gard era un tânăr care îi cerea socoteală: „Până când vă mai bateți joc de noi?” A întins un deget spre el și i-a spus cu severitate: „Uită-te la mine când îți vorbesc, mă!” Atunci, povestește Marcel Tolcea, „mi-am dat seama că oamenilor nu le mai era frică!”

Ironie a sorții, erau fotografiați din redacția ziarului comunist, iar acele imagini aveau să facă parte din prețioasa arhivă de fotografii de la Revoluție. „Pozele de atunci”, spune Marcel Tolcea râzând în hohote, „sunt făcute de cei puși de Securitate să ne fotografieze!”

Mircea Pora își făcuse actele să emigreze și, la un moment dat, a zis că pleacă acasă, „că pe urmă nu-mi mai vin formularele mari!” (erau două etape - n.r.), la care prietenul lui i-a răspuns: „Visezi! Ai fost deja fotografiat de cincizeci de mii de ori! Gata cu plecatul, hai să mai aruncăm niște pietre!”

În jur de ora 13:00, au văzut incredibila defilare militară menită să intimideze. Soldații cântau: „Noi nu ne temem de moarte!” Dându-și seama că vor să-i încercuiască, au fugit.

Un tânăr tanchist plângând

Acasă, pe la ora 16:00, a venit viitoarea lui soție. Făcuse două ore pe drum și era în stare de șoc. Pe Calea Lipovei văzuse cum fusese împușcat cineva care încercase să traverseze. În plus, în două locuri era pe jos atâta sânge, încât avea urme pe pantofi. „Mi-a spus că sunt mașini cu răniți, care merg spre Spitalul Județean.” Au ieșit și le-au văzut: mașini personale, care transportau răniți și cadavre, unele dintre ele cu picioarele atârnând afară.

Marcel Tolcea s-a alăturat unei coloane. În zona Restaurantului Stadion, de pe un blindat a început să se tragă: „Eram lângă un gard de un metru înălțime, am sărit peste el ca Fosbury, pe spate. Frica îți dă aripi”. Acasă, și-a sunat verișorii de la București. A dus telefonul în baie, care avea fereastra spre Girocului, și i-a pus să asculte rafalele. Luni s-a dus la serviciu, la Editura Facla, acolo nimeni nu părea să știe nimic, până când unul dintre colegi i-a șoptit: „Mă, copile, nu mai vorbi despre asta, las-o mai moale”. Îi știau atitudinea, pentru că după Piața Tiananmen le spusese: „Când vor ieși românii, nu-i vor călca tancurile!”

În 20, în fața catedralei, Ioan Marcu, înfășurat în cearșaf, a oprit un tanc, turela s-a deschis și „a ieșit un copil (un militar foarte tânăr - n.r.) care plângea! Mulțimea... urale! Peste câteva minute tancurile s-au retras, dar ăsta a luat-o invers, spre noi. Ne-am aruncat pe burtă, convinși că o să tragă, până a ieșit iar copilul: «Nu-nu-nu, nu pot să iau curba la stânga!»”

Marcel Tolcea cunoștea un maistru militar care lucra la aeroportul armatei. În acea zi de 20 i-a zis soției la telefon: „Mami, nu vin acasă până nu-l doborâm pe Ceaușescu! Șefii mei or ordonat să doborâm orice avion de vânătoare care se îndreaptă spre Timișoara!” În Piaţa Operei, „o sută de mii de oameni au rostit Tatăl nostru într-o singură voce, cu o limpezime extraordinară, nici corul Madrigal n-ar putea să spună rugăciunea atât de clar cum a făcut-o atunci mulțimea!”

Manifestul

Cum au trăit timișorenii cele cinci zile de izolare? „Ca și cum a doua zi ar fi urmat Apocalipsa: erau extrem de amabili, zâmbeau, își ofereau locul în tramvai.”

În 22 dimineața, Marcel Tolcea a intrat în tipografie ca să tipărească Manifestul FDR și, apoi, ziarul Revoluției. Fusese corector, știa ce e de făcut. Dinspre „Drapelul roșu” nu a venit nici un semn până la ora 14:00, când au apărut cu titlul „Luptătorul bănățean”. Din lac în puț, căci și acesta fusese ziar comunist! De altfel, îl aveau pe Bălan pe prima pagină!

Detaliu senzațional: în tipografie descinsese anterior, căutând manifestul FDR, Unitatea de Cercetare și Diversiune de la Buzău, condusă de colonelul Truțulescu, viitoarea vedetă a Operațiunii Țigareta. Manifestul era deja cules, în tavă, dar diversioniștii nu știau să citească invers, deci nu l-au identificat. Avea să fie tipărit pe calandru, adică foaie cu foaie, și abia apoi în ziarul „Timișoara”.

Uimitor, Radu Bălan, fostul șef comunist al județului, a fost „în cărți” vreme de câteva zile, a ajuns și în balconul Operei, chiar în 21, și i s-a scandat numele, cu argumentul că „e bănățean”! Ulterior avea să fie arestat, judecat și condamnat.

În zilele următoare, județul a fost „despăducheat de microfoane și încărcături explozive”.

Cum au trecut acești 30 de ani? „Eu nu sunt deloc sceptic, pentru că s-a schimbat totul! Nu suport când aud pe cineva spunând că, vai!, ce nenorocire... Eu nu mi-aș fi imaginat că o să fie așa de bine, în ciuda tuturor porcăriilor care există, am intrat în concertul țărilor europene, facem parte din povestea asta, călătorim, vedem, suntem liberi, nu știu de ce oamenii sunt atât de pesimiști! Ce să spună, de pildă, francezii, la două sute de ani de la revoluția lor, în care au tăiat legătura dintre Cer și pământ! Noi, în 30 de ani, ne-am descurcat destul de bine! Majoritatea lucrurilor ies pe plus!”

O copertă din 2019

Ultima imagine cu care am plecat din Universitatea de Vest a fost o adevărată copertă simbolică a acestor 30 de ani. În holul de intrare se află o pianină. Destul de veche, fără strălucirea de odinioară, dar încă sună bine. Pe scaunul ei se așază din când în când câte un student care începe să cânte, de regulă, piese clasice, înconjurat imediat de câțiva colegi fermecați de muzică. După care toți pleacă la treburile lor.

Nimeni n-a uitat decembrie 1989, dar viața merge mai departe.