„Leagănul“ Sfântului Constantin Brâncoveanu

Comuna Brâncoveni, situată în partea centrală a judeţului Olt, este leagănul Basarabilor care, de aici, au dat ţării doi domni de seamă: pe Matei Basarab şi pe Constantin Brâncoveanu. O versiune istorică spune că spiţa Brâncovenilor, din neamul Basarabilor, care avea moşii în tot cuprinsul judeţului, îşi trage numele de la satul Brâncoveni, iar satul, de la moşul Brancu, existând până astăzi, în zonă, „Valea Brancului“. Altă versiune afirmă că satul şi-ar fi luat numele de la stăpânii care se înrudeau cu voievodul sârb Lazăr Brancovici, cuscrul lui Neagoe Vodă Basarab.

Satul este menţionat pentru prima dată la 23 septembrie 1386, apoi la 31 ianuarie 1418, în documentele de la curtea lui Mircea cel Bătrân. La 1 septembrie 1491 şi 31 august 1492, domnitorul Ţării Româneşti, Vlad Călugărul, era de acord ca satul Brâncoveni să aparţină Mănăstirii Bistriţa. Această danie era făcută de către Barbu Craiovescu şi fraţii săi. Mai târziu, alături de alte sate ale boierilor Craioveşti este amintit şi Brâncoveniul, în documentele din 16 martie 1494 şi 7 septembrie 1509.

Până la 3 mai 1518, moşia Brâncovenilor a fost a lui Neagoe Vodă. Acesta a înzestrat pe jupâneasa Neacşa, fata lui Horvat logofătul, cu jumătate din moşie, iar pe cealaltă jumătate o vinde pentru 3.000 de aspri bărbatului Neacşei, jupânul Dobrovoe, pentru „slujbe ce au slujit domniei“. Neacşa se căsătoreşte a doua oară cu Peia Portarul, iar pe la 1529 i se naşte o fată, amintită în documente drept Calea „a Neacşei“. În anul 1570, Calea a primit confirmarea domnitorului Alexandru Vodă de a stăpâni Brâncoveniul, pentru că „este bătrână şi dreaptă moşie“, după cum spune Nicolae Iorga.

Pe la anul 1597, satul Brâncoveni era pe jumătate al jupânului David Postelnicul, care „să ţie jumătate din sate şi mori din vii şi din tot venitul, cât va fi de baştină Brâncovenii“. Până la Matei Basarab, viitorul domn şi voievod, Brâncoveniul a fost împărţit în două, de către două familii înrudite. În timpul lui, satul Brâncoveni a devenit reşedinţa judeţului Romanaţi şi, o vreme, şi a Episcopiei Râmnicului. Aşa se explică faptul că Matei Basarab a construit aici o curte domnească şi a rectitorit mănăstirea.

Învăţătorul Toma Marinescu, în anul 1878, a dat un raport lui Alexandru Odobescu despre istoricul Brâncoveniului, în care menţionează: „Spre răsărit de această comună, pe un deal, se află ruinele caselor familiei Brâncovenilor. Acest deal, cu o suprafaţă de trei pogoane, a fost închis cu un zid de cărămidă în formă de cetăţuie, de pe cum se arată şanţul din care s-a scos de curând cărămidă. Cărămida este de mărimea celei ce se face acum, însă este de observat că varul dintre cărămizi are o tărie foarte mare. În aceste ruine mai este un zid cu o grosime de patru palme, înălţimea de 1,50 stânjeni, iar lungimea de 19 stânjeni. Acest zid a făcut parte din cele ce serveau de cetăţuie, care aveau formă rotundă neregulată. Înăuntru erau case care au fost stricate de către locuitori, pentru a lua cărămida, după care le-au săpat, până la adâncimea de trei stânjeni. Tradiţiunea se exprimă despre aceste ruine că aici au fost casele Brâncovenilor; pivniţele erau atât de mari, că putea intra carul cu boi şi buţi, se întorcea prin pivniţi şi ieşea tot pe unde a intrat. Mai mult nu se ştie despre acestea. Lângă ruine este biserica satului. Înăuntru bisericii se văd zugrăviţi din vechime ctitorii, în costumele lor vechi. Tot în biserică este un mormânt pe care este inscripţiunea ruinată; pe ea se vede anul 1695“.

Mai târziu, Brâncoveniul ajunge să fie stăpânit de către Preda Brâncoveanu, nepot al lui Matei Basarab, ulterior revenind lui Papa Brâncoveanu, tatăl lui Constantin, viitorul domn martir. În 1689, Brâncoveniul lui Constantin este ocupat de către austrieci. Trupele imperiale, conduse de principele de Baden şi însoţite de aga Bălăceanu, rivalul voievodului, ajung aici, aducând multe pagube. Domnitorul Constantin vine în vizită la moşia Brâncoveni în anii 1688, 1692, 1693, 1694, 1695, 1699 şi în 1702, cu gândul de a o împărţi, în mod egal, celor patru fii ai săi.

În anul 1721, austriecii au jefuit şi au ocupat Brâncoveniul (se vorbeşte de 5.000 de soldaţi), la fel şi în 1774, când au ocupat mănăstirea şi palatul, iar pe 18 august 1787 au distrus totul; la fel s-a întâmplat şi în 1821 şi 1848, când acestea au fost ocupate de către turci, iar în anul 1864, moşia Brâncovenilor a fost redată locuitorilor.

Palatul, ce avea mai multe clădiri, se afla pe dealul din apropiere. Curtea era înconjurată de un zid înalt, sprijinit de contraforţi, în partea de apus având două porţi de acces. În jurul curţii, ce avea forma unui romb cu laturile neegale, şi o suprafaţă de 7.381,5 stânjeni pătraţi, se afla şi o biserică, cu pridvor şi o turlă înaltă, cu acoperiş conic. Locuinţa domnească se găsea în partea de nord-est a curţii şi se compunea din două clădiri orientate spre sud, fiecare având un pridvor. Spre răsărit se mai găsea o altă casă (8 x 9 stânjeni), cu un balcon în faţă, iar spre apus erau şopronul, bucătăria şi o locuinţă (16 x 6 m).

Zidul de incintă era întortocheat, din cauza terenului. În afara zidului erau o palisadă şi un canal, prin care Matei Basarab abătuse o parte a râului Olt, care înconjura vârful dealului şi se vărsa într-un heleşteu. Palatul (50 x 20 m) impresiona pe oricine, dar astăzi nu mai există nici măcar ruinele.

Părintele Severian Nicolaescu spunea: „Atât Matei Basarab, cât şi Constantin Brâncoveanu îşi aveau aici curţile domneşti, fiecare înzestrându-le cu câte o biserică. Deşi nu mai au strălucirea de odinioară, ele impresionează prin sfinţenia locului, evocator de scumpe amintiri. Locuitorii de astăzi ai comunei sunt amestecul dintre clăcaşii domneşti de pe vremuri şi robii aduşi şi stabiliţi aici. Astfel, «ghimiş» înseamnă în turceşte amestecătură, în comună existând un neam care poartă numele de Ghimişeşti“.

Biserica domnească „Sfântul Ierarh Nicolae“ se află amplasată în marginea cea mai de nord a satului Brâncoveni, lângă locul unde, pe vremuri, a fost palatul lui Matei Basarab şi poate că va fi făcut parte chiar din incinta acestuia. Este construită din zid şi are ctitori pe domnitorul Matei Basarab şi pe doamna sa, Elina. În 1674 aceste bunuri intrau în posesia lui Constantin Brâncoveanu.

De jur împrejurul bisericii şi chiar între zidurile fostului conac se află morminte, căci curtea bisericii servea drept cimitir. În interiorul bisericii se găsesc portretele ctitorilor: de o parte, Io Matei Basarab V.V. şi Doamna Elina, iar de cealaltă parte, Io Constantin V.V. şi Doamna Maria (nepoata lui Antonie Vodă de la Popeşti). Biserica a fost afectată de mai multe calamităţi şi a fost supusă unor reparaţii periodice, precum se vede în a doua pisanie: „1837, ianuarie 11, când s-a dărâmat de cutremur ce au fost noaptea şi a rămas parte din zid şi boltă, după aceea a rămas părăsită până la 1849 şi s-a reparat de enoriaşi, cu stăruinţa preoţilor Vlad şi Stan, apoi la 1871 aprilie 21 se aprinse de un fulger, rămânând iară părăsită până în anul 1881, când s-a pus în a treia restaurare, prin stăruinţa preotului Constantin Stănescu, terminându-se lucrul la 15 mai 1883. Atunci s-a astupat pridvorul din faţă şi s-a făcut aşa, cum se vede astăzi“.

Cimitirul din jurul bisericii datează încă de pe vremea lui Constantin Brâncoveanu, dovada făcând-o crucea italianului Giorgio Pessena Levino, mare meşter-pietrar din vremea aceea care, fiind bolnav de ciumă, a murit pe 29 octombrie 1707, şi împreună cu fratele său Dimitrie şi cu mama sa Ana au fost înmormântaţi în partea de sus, în dreptul Altarului. Pe crucea lor, cioplitorul a scris în limba latină un text, care se traduce astfel: „Aici zace răposatul de pioasă amintire, creştinul jupân Gheorghe Pesena Levin care, umblând după un trai mai bun, găsi în schimb moartea. Eu, Ioan Pessena Levin, am îngrijit şi am ridicat această preasfântă cruce atât pentru mântuirea păcatelor celor vii, cât şi spre veşnica mântuire“.

Cu ocazia săpăturilor arheologice şi a lucrărilor de restaurare din anul 1972, aici s-au descoperit temelia unei biserici mai vechi (probabil de la 1500), în interiorul celei zidite de către Matei Basarab, precum şi mai multe morminte, printre care unul de copil şi două de adulţi, cruci, inele, paftale de centură, costume de brocard, fibule, o chitie etc., care au fost duse la Bucureşti. Nu s-a descoperit, în schimb, nici până astăzi, tunelul care făcea legătura între palatul domnesc şi Mănăstirea Brâncoveni, despre a cărui existenţă vorbeşte tradiţia locală.

Astăzi, din vechea curte de la Brâncoveni se mai păstrează doar biserica şi o parte din zidul ce înconjura palatul, dar se mai pot vedea şi gropile lăsate, urmare săpăturilor făcute de către localnici pentru a scoate cărămida temeliei clădirilor brâncoveneşti.

Mănăstirea Brâncoveni, necropola neamului Brâncovenilor