Limba latină prisca sau vetusta, în minele de la Roșia Montană

Foarte mulți cercetători de astăzi refuză ideea potrivit căreia limba română este o limbă latină, care nu derivă din latina clasică a romanilor, ci este o limbă foarte veche, vorbită de strămoșii noștri geto-dacii. În calitate de cercetător, originar din Transilvania, am rămas fidelă „școlii clujene”, fiind influențată de teoriile lingvistului şi academicianului Sextil Pușcariu. „Limba română păstrează o comoară întreagă de elemente vechi, pierdute în celelalte limbi romanice, ce pot servi la datarea unor inovaţii de limbă şi la răspândirea lor pe teren romanic”, afirma Sextil Pușcariu, în discursul primirii sale în Academie, la 1920.

Rezervele lingviștilor față de opiniile unor savanți care au studiat limba geto-dacilor sunt motivate, deoarece nu au fost corect demonstrate, încercându-se și aici reconstrucții făcute fără temei, ca și în cazul limbii latine clasice. În zilele noastre, aflăm că limba vorbită în Dacia era o limbă latină, numită „prisca latinitas” sau „prisca latina”, „verborum vetustas prisca”, limba veche folosită de „viri prisci” - „oameni din generațiile strămoșilor”. Această limbă se folosea și în Latium, cu foarte mult timp înainte de întemeierea Romei, în anul 753 î.Hr. Despre ea a vorbit şi cercetătorul Miceal Ledwith, confident și diplomat al Papei Ioan Paul al II-lea, o personalitate instruită, care a avut acces la toate documentele secrete din Biblioteca Vaticanului. În cadrul unei conferințe televizate, acesta a afirmat că latina clasică este urmașa limbii străvechi, vorbită de traco-daci, deci a limbii ce a fost numită „latina prisca”, din care s-a dezvoltat latina clasică, folosită după întemeierea Romei, deci acum s-a creat noua limbă de cultură și civilizație a Imperiului Roman. Într-un interviu acordat postului de televiziune TVR Cluj, în 2012, Miceal Ledwith, membru al Comisiei Teologice Internaţionale, a făcut o afirmație șocantă: „Chiar dacă se ştie că latina e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume știe că limba română, dar și latina clasică vin din locul din care se trage limba latină, latina prisca, şi nu invers! Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină populară este o limbă vorbită de strămoșii românilor... Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale, limba latină”. 

Istoricii români, filologii au exagerat rolul Romei, o teorie a cercetătorilor ardeleni pentru apărarea drepturilor lor naționale, teorie specifică Şcolii Ardelene, care credea că dacii au fost exterminaţi de romani şi suntem latini puri. Sigur, în perioada afirmării culturii româ­nești, curentul latinist fondat pe interesul politic, nu pur ştiinţific, a fost atenuat, sub influenţa marelui lingvist B.P. Hasdeu și a istoricilor Gh. Popa Lisseanu, Constantin Giurescu, Nicolae Iorga și P.P. Panaitescu, care au menționat şi elementele dacice, dar şi importanța influenţei slavone. Se știu situația și modul de viață al românilor din Transilvania oprimați și lipsiți de drepturi culturale și politice, o stare nefirească impusă de stăpânirea maghiară. 

Inscripţiile din „gropile de aur”

Certificarea unei alte stări de fapt este acum întărită de dovezile istoricilor și arheologilor începutului de secol XX, ocultate însă de o parte semnificativă a cercetătorilor străini și români. Ca orice adevăr, a ieșit la iveală acum, prin cercetarea din punct de vedere economic și politic a zonei aurifere Roșia Montană, aflată astăzi în pericol, ceea ce a determinat reluarea cercetărilor pe baze moderne. Au atras atenția „galeriile romane”, numite după conținutul inscripțiilor găsite acolo, „gropi de aur”, sintagmă aflată și astăzi în uzul locuitorilor din zonă. În aceste gropi de aur s-au găsit tăblițe cerate, numite triptice, fiind alcătuite din trei foi, pe care sunt notate date legate de administrarea exploatării minei, scrise de către cei care aveau dreptul de exploatare, note socotite adevărate acte juridice, folosite în epocă. Aceste evidențe sumare, legate de proprietate, alături de termenul cantitate, mai târziu, au fost notate pe lemnul cu patru muchii, numit răboj, pe care se însemnau bunurile sătenilor, ale comunității rurale din Evul Mediu.

Istoria tripticelor (cărți cu trei foi de lemn cerat, legate între ele) de la Roșia Montană au fost descrise, în detaliu, în volumul „Romanica”, cu titlul de copertă „Romanica, studii istorice, filologice şi arheologice”, a academicianului Gh. Popa-Lisseanu, publicat în 1926. Atât autorul, cât și lucrarea sa au fost ignorate de specialiștii „moderni”, pe care Sextil Pușcariu îi numea sceptici, adică ignorau tradiția, calitatea conservatoare a patrimoniului câștigat. 

Aceste tăblițe cerate demonstrează astăzi că minerii, „peregrini iliro-dalmați”, din marele neam al tracilor, și „autohtonii”, adică dacii, se înţelegeau bine cu romanii, folosind toți limba „latină prisca” sau „vulgară”. Noi, lingviștii, ne-am raportat doar la latina clasică, la cea vorbită pe cele două maluri ale Dunării, limbă ce a fost numită recent latina dunăreană. Așa a diferen­țiat-o clasicistul Iancu Fischer în volumul „Latina dunăreană”, în care afirmă că dacii și-au uitat limba, fiindcă au acceptat-o pe cea a cuceritorilor.

Dovezi noi privitoare la tăblițe găsim în cartea „G. Popa-Lisseanu”, o ediție îngrijită și cu prefață de I. Oprișan. Tăbliţele cerate de la Roşia Montană reprezintă documente de o valoare inestimabilă, prin furnizarea datelor importante despre viaţa socială şi economică a Daciei Romane din secolul al II-lea d.Hr. Tăbliţele cerate dovedesc latinitatea poporului român, formarea sa prin fuziunea dintre dacii autohtoni şi coloniştii romani, precum şi continuitatea neîntreruptă a fuziunii în spaţiul geografic în care s-a format. Studierea tăbliţelor cerate prezintă un interes deosebit, fiind o dovadă a aplicării dreptului roman în provincia Dacia, dar și influenţele păstrate ale vechiului drept al autohtonilor. În Dacia Romană a avut loc o întrepătrundere a elementelor dreptului roman cu elemente juridice provenite atât de la daci, cât şi de la coloniştii peregrini, veniți de la sudul Dunării, mai ales din Grecia, Dalmaţia şi Iliria.

Se știe că localitatea Roşia Montană (Alburnus Maior) este o aşezare străveche din Ţara Moţilor, situată între Abrud și Câmpeni. În subsolul localităţii se află zăcăminte de aur exploatate încă din epoca fierului. Datările cu carbon radioactiv (C14) au dovedit că dacii extrăgeau aurul înainte de cucerirea romană. Romanii nu au făcut altceva decât să intre în galeriile săpate de daci, bogăţia în aur a Daciei fiind un obiectiv major pentru cucerirea de către romani (106 d.Hr.), după care zeci de care încărcate cu aur au luat drumul Romei, ceea ce a dus la echilibrarea situaţiei finan­ciare a imperiului, în timpul ocupaţiei romane, între anii 106 şi 271 d.Hr. În acest interval au fost introduse metode tehnice superioare de extragere şi prelucrare a minereului, fiind aduşi specialişti din Dalmaţia, Iliria, Grecia. Este de menționat ca fapt extrem de important că, în anul 1873, cele 25 de tăbliţe au fost publicate integral, cu comentarii şi ilustraţii grafice, de către eruditul german Theodor Mommsen în lucrarea „Corpus Inscriptionum Lapidarum”. 

Printre cercetătorii români care au studiat şi comentat tăbliţele cerate de la Alburnus Maior se numără „cronologic” Timotei Cipariu, G. Popa-Lisseanu, I. Baltariu şi I.I. Russu de la Cluj, pe care am încercat să îl contactez, spre a conduce teza mea de doctorat, dar bătrânețea și boala nu i-au mai lăsat timp.                       

În munca mea de redactare la Dicționarul limbii române (DLR) al Academiei Române, am fost adesea contrariată, mai ales la aliniatul etimologie, unde am observat și eu, asemenea altor cercetători, că multe cuvinte erau explicate ca provenind din latina clasică, deși fonetic nu puteau fi explicate. Exemplele sunt numeroase, dar ne oprim la unul important, prin care se demonstrează vechimea limbii pe care o vorbesc românii. Cuvântul ferigă, planta prezentă în pădurile noastre, a fost explicat din latinescul filix - icis, deși are varianta feregă, o formă care o leagă de pteriga, fapt ce ne sugerează că această formă ar fi fost cu sensul primar de aripă, forma plantei fiind asemănătoare aripii unor păsări. Deci cuvintele s-au format inițial prin analogie în tot decursul limbajului primar, exemplele din limba română fiind numeroase, mai ales în denumirea florilor de câmp. Am studiat câteva dintre numele acestora, în comparație cu numele plantelor similare din alte limbi europene, cu aceeași denumire științifică, redată în limba latină, într-o lucrare prezentată la Universitatea din Faro din Portugalia, cu titlul „Absenţa criteriilor în traducerea fitonimelor în limba-ţintă”. Pe baza experienței mele lexicografice și lexicologice, cred că limba română are în sine o experiență de acumulări milenare și acestea trebuie, cu mare trudă și acribie științifică, puse în valoare, ceea ce va reda limbii și culturii române statutul pe care l-au remarcat cu mare respect, de-a lungul timpului, străinii care ne-au vizitat țara.